Alte însemnãri mozartiene

Alte însemnãri mozartiene





Alţi câţiva mozartieni, neincluşi într—o listã anterioarã, sunt Hoffmann, Ratzinger, Mateiu Caragiale, bunul Ep. Sigrist, Cioran (care citea scrisorile muzicianului); Mozart subjugã, e adictiv. Existã o ligã mozartianã, o ligã a mozartienilor—de fapt, elita bucuriei muzicale, a hedonismului şi a mundanizãrii care nu abjurã ceea ce e mai înalt. Mozart simfonic, cameral şi al operelor/ uverturilor. Marile uverturi mozartiene. Existã dependenţã mozartianã. Altitudinea mozartianã. Nu cu o noţiune vagã—sau iluzorie—a ceea ce înseamnã arta lui Mozart.
Mozart ca subiect literar—filozofic, de reflecţie şi de gândire.
Unii—ca Marcel—îl preferã pe ‘Mozart al maturitãţii’, aşa cum alţii îl vor pe ‘ultimul Beethoven’, acela al cvartetelor analizate, pe scurt, de Proust.

Cu Beethoven—ca şi cu Wagner—nu de vacarm e vorba. Beethoven al muzicii de camerã, şi acela simfonic.

Generaţia lui Proust şi Claudel a fost una wagnerianã, fervent wagnerianã—aşa cum aceea a lui Noica i s—a închinat lui Bach. Cu adevãrat mozartianã a fost, în culturã, numai generaţia lui Schopenhauer, Hoffmann şi Stendhal. Adicã tocmai martorii şi întrucâtva contemporanii fenomenului creativ.

Cu noţiuni vagi, arbitrare, lãutãreşti despre muzica mozartianã—lãutãrismul, cârpãceala. Discutând—o fãrã a o şti câtuşi de puţin.

Existã un simplism mozartian—şi beethovenian, wagnerian—reducţionismul.

Proust şi Weininger erau oamenii lui Wagner şi Beethoven—tandem redutabil, formidabil.

Mozart redus la divertismente muzicale (sau ‘acompaniamente’). Muzica realã nu e fãcutã sã ‘acompanieze’ altceva, sã însoţeascã altceva; ea însãşi e activitatea—şi e numenalul, cum credea Schopenhauer.

Marea muzicã nu e obligaţie, ci desfãtare, purã savoare. Muzica, arta, sexualitatea şi religia—mângâierile schopenhaueriene, prin care pesimiştii declaraţi fac, de fapt, din bucurie, substratul vieţii. Cãci aceşti pesimişti ajung ca mai totul sã îi consoleze—soţul, misticul şi artistul sunt reuniţi în receptivitatea lor nealteratã.

Unii criticau—sau se arãtau descumpãniţi de—asprimea acelor cvartete beethoveniene. Remarcau ceea ce trecea drept necizelare, drept formã neîngrijitã şi sumar prelucratã.

Trei situaţii literar—muzicale: exterioritatea, extrinsecitatea libretului ca atare—la Mozart; aprofundarea şi punerea în valoare a textului, la Bach; şi valoarea intrinsecã, nemãrginitã, la Wagner—la care nu mai discutãm despre pretext, ci despre semnificaţie literarã internã.

Muzica mozartianã, ca genialitate purã. Dupã 4 ¼ dim., ascult uvertura la ‘Don Juan’.

Înţeleg nesaţul mozartian al câtorva.

Mozartienii nesãţioşi, insaţiabili.