Lauda femeilor

Lauda femeilor







Femeile sunt, într—un fel, oameni mai adânci şi mai umani decât bãrbaţii, de o antropogenezã mai completã, mai discrete şi mai autentice în sentimentele lor.
Ceea ce scriem despre femei depinde, bineînţeles, de cine avem în minte atunci când le descriem.
Caut sã formulez paradoxul femeilor, aşa cum îl simt: într—o relaţie, femeile normale sunt cele care dãruiesc mai mult, şi permanent, şi cu consecvenţã, şi totuşi ele au sentimentul ‘nevoii de cuplu’, şi al împlinirii prin cuplu, şi al dependenţei lor. Femeile dau cel mai mult—însã ele trãiesc mai adânc şi mai intens sentimentul dependenţei, al nevoii de cuplu, al binelui în cuplu, al armoniei. Femeile sunt cele care au, mai acut, sentimentul dependenţei, cu toate cã a lor e dãruirea, generozitatea, disponibilitatea, infinita atenţie.
Cu o simpatie nelibidinoasã, nedubioasã. Detest simpatia jucatã pentru feminin, simpatia condescendentã, libidinoasã şi vulgarã, complicitatea de proastã facturã.
Probabil cã un creştinism al femeilor ar fi fost ceva mai frumos, mult mai împlinit, şi de o fineţe pe care nici nu ne—o putem imagina.
Femeile trebuie mai degrabã simţite, decât ‘înţelese’ (id est, formulate teoretic).
Între oamenii religioşi, simţul femininului existã la v. Hűgel, oarecum la Bloy, probabil la Clément şi, cu toate cã a fost blamat, la feministul Evdokimov. Fãrã acest simţ, religiozitatea e stearpã.
Paradoxul care a fãcut ca, în religie, ceea ce e mai bun sã fie şi ceea ce e mai desconsiderat (femeile); sfinţenia cu care ele au rãbdat aceasta.
Femeile normale sunt, ca oameni, mai de încredere decât bãrbaţii. (Nu mã refer la formulãrile abstracte ale teoreticienelor feminismului, etc..)
Ceea ce cautã femeile normale sunt pretexte pentru a se dãrui, pentru a realiza comuniunea, pentru a fi deplin, fãrã rest, într—o relaţie, în care ele sã fie cele care dãruiesc mai mult.