Despre Bach şi legatarul sãu, Mozart

Despre Bach şi legatarul sãu, Mozart


E bine cã ‘nu se poate fredona Bach’. Bach culegea premise muzicale ingrate şi fãcea artã cu ele; procedeul sãu nu se poate transpune mecanic în alte arte. ‘Subiectele’ lui Bach sunt, uneori, majore (de ex., marile subiecte religioase). Ceea ce e banal sunt temele muzicale pe care le exploreazã. Monotonia şi rezultatul, la Bach. S—a remarcat banalitatea elementelor alese de Bach pentru prelucrare; sau, cã de—abia alegea. Aceasta e parte a sublimitãţii lui Bach. Forţa lui Bach şi inspiraţia lui genialã nici nu se aflã în ‘melodicitatea’ profanã de felul aceleia a lui Verdi.
Pe de altã parte, elaborarea foarte savantã a lui Bach are, într—adevãr, însemnele genialitãţii. Prestigiul muzical al lui Bach e atât de meritat. Ca şi Mozart, ca şi Beethoven, nu ilustreazã un tipar, ci reprezintã o individualitate creatoare unicã, inimitabilã.
La Mozart nu existã neapãrat o ‘cãutare a muzicalitãţii’, ci un temperament, inclusiv naţional—civilizaţional şi religios, care se regãsea în frazarea melodioasã şi inspiratã—acesta era firescul lui.
Mozart poate fi, cred, citit în cheia lui Bach—chiar ca un descendent al lui Bach. Mozart îl continuã pe Bach—la fel cum e, el însuşi, continuat de Beethoven.
Iar cu toatã ‘muzicalitatea’ şi ‘melodicitatea’ lui, Mozart e mai înrudit cu Bach decât cu Verdi sau cu Bizet. Cu alte cuvinte, nu despre ‘melodicitate’ e vorba, ci despre faptul cã Mozart e un compozitor mai asemãnãtor lui Bach, predecesorul sãu, decât lui … Verdi. Ştafeta e atestatã şi istoric—cãci Mozart l—a studiat pe Bach, iar Beethoven, pe Mozart.
Azi am avut ocazia sã îi recomand cuiva ‘Oratoriul de Crãciun’—de ascultat în întregime. Nici ‘Oratoriul de Crãciun’ nu trebuie ascultat ca selecţiuni—ci doar ca întreg.

Afectiv, l—am ‘recuperat’ pe Bach ca precursor al lui Mozart. Bach nu a fost ‘Mozart înaintea lui Mozart’—la fel cum nici Mozart nu a fost ‘Bach dupã Bach’. Însã Mozart fusese un compozitor savant şi studios. Trebuie sesizat nivelul la care cei doi sunt înrudiţi.

Mozart e unicul dintre compozitorii mari care a scris operã; Beethoven fiind autorul uneia singure. Rossini era probabil şi el un mare compozitor—iar Puccini a redat genului întreaga demnitate.

E un truism sã constatãm cã Mozart compunea altfel decât Bach; el corespunde, probabil, deja modalitãţii romantice. Bach practicã un soi de austeritate a inspiraţiei, cu demnitatea aferentã. Inspiraţia în gãsirea elementelor nu era, pentru Bach, o problemã distinctã, ca pentru cei care au urmat. Bach nu cãuta întotdeauna ‘melodii’, sau ‘melodiosul’, sau simpla muzicalitate, ci numai ‘muzica ca atare’—în mãsura în care aceastã desemnare are vreo semnificaţie intuitivã. La Mozart existã deja o altã înţelegere a inspiraţiei muzicale—mai apropiatã, în esenţã, de înţelegerea beethovenianã. Mozart şi Beethoven scriau altfel muzicã—cãutau şi vroiau altceva de la ea. La fel, Schubert şi Schumann, care vin dupã Beethoven şi Mozart; iar Bach va fi recitit—poate impropriu—în aceastã cheie.

Cândva între Bach şi Mozart a avut loc schimbarea de paradigmã; din nou, un truism, însã întreaga înţelegere a inspiraţiei, a creaţiei muzicale, s—a schimbat cândva între cei doi. Mozart nu mai scrie muzicã la fel ca Bach. Muzica lui aparţine unei alte înţelegeri a creativitãţii muzicale.