Din viaţã

Istoricul de violenţã religioasã al creştinismelor imperiale bizantin şi rusesc, al creştinismului rãsãritean în general; la fel, acela al ‘pacifistului’ budism—cãci orice religie de stat devine o religie a violenţei, a silniciei şi a constrângerii.
§
Am rãstãlmãcit—o chiar şi atunci, la ultima ocazie pe care mi—o oferise.
§
Trãiesc, de fapt, cu consecinţele ezitãrilor, fricii, lipsei mele de inspiraţie, ale neghiobiei şi dezorientãrii.
§
Linia vieţii mele ducea direct cãtre ea.
§
Chiar şi cu ultima ocazie, iar am greşit, iar am fost sub aşteptãri, iar am şovãit şi iar n—am priceput.
§
Ce altceva trebuise sã îmi spunã ‘tot adevãrul’.
§
Tact. Discreţie. Gentleman. Aprecierea faianţarului. ‘Ruşine şi regret’. De ce ruşine. Dusul dorului.
§
Rossinienii şi mozartienii; cei care preferau sã vadã în Rossini, mozartianism autentic, nu un surogat—ci mozartianism continuat, urmat, consecvent—nu epigonism. Rossini nu era un epigon mozartian.
Schopenhauer şi Beyle erau nu numai mozartieni, ci şi rossinieni; cãci nu
Avizii de Mozart gãseau în Rossini un continuator, mai mult decât un elev, discipol sau epigon; muzica lui Rossini nu e o pastişã mozartianã. Cei cãrora le—a lipsit aceastã uşurime. Lejeritatea inspiratã. Reducţionismele.
§
Cã ‘depinde şi de mine’.
Şi cã fusese gata sã cedeze (soacra, etc.).
Cu cine ţin eu (concursul).
§
Ceea ce displace sau agreseazã, ceea ce e neplãcut.
Ce sã iubeascã.
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Lecturi; gândirea; experienţa; cuplul; iubirea, bucuriile; dedicarea.
§
Rossini nu era, mã gândesc, un epigon mozartian.
§
Cu o s. înaintea Ajunului, am vãzut, seara, câteva cupluri; eu eram tot singur, tot supãrat, tot cu i..
§
Muzicã, lecturi, igienã, curãţenie, haine; rufe. Obez; falus. Trup. Cum arãt. Ba se putuse, de acum 8 ½ l..
§
Nici bleg, nici furios: ci calmat, pe fazã şi eficient.
§
Gândul cã marele Rossini—preferat stendhalian şi schopenhauerian—nu era un epigon. Aprecierea lui Nietzsche despre Rossini. Ulterior, Rossini s—a demodat—deja el nu mai existã pentru, sã zicem, Simmel, Proust şi Marcel. A intervenit, s—a interpus o depreciere, o subevaluare a lui Rossini, o cãdere din favoarea publicului—o demodare. Nu a mai interesat (aşa cum interesase înainte: adicã imens, v. Beyle şi Schopenhauer, care vedeau în Rossini pe legatarul mozartian, pe continuatorul lui Mozart).
§
8 ½ l..
Ba se putuse—încã de acum 8 ½ l..
§
Ulterior, Mozart a trecut în ‘clasa lui Bach’, a marii arte şi a clasicitãţii—iar Rossini, în clasa cinemaului, a divertismentului.
§
Cui îi place genul Bloy, Nietzsche, Rozanov, Weininger, cu notaţii extravagante, inspirate şi scânteietoare, ….
§
Paradoxul romancierilor borgesieni, care se apucã sã realizeze ceea ce Borges numai schiţase sau indicase, mai mult sau mai puţin vag; ei fac asta, cultivând un gen foarte neborgesian.
§
Rossini nu e un surogat mozartian, ci muzicã autenticã.
§
Forţa mitologiei, colosalul ei, adesea factice, provin din geneza popularã. O mitologie nu se poate scorni—iar pedanteria îi stricã.
§
Întrebuinţãrile lecturii.
Ceea ce ar fi ales şi JG.
Joyce, GM, CD.
JG şi A.: grilele.
Tendenţiozitatea.
§
Cogniţia, nu vedetismul.
§
Tradiţia creştinã nu opune ‘animalitãţii’, care e fiinţialitatea, cerebralizarea, adicã un dezechilibru, ci sfinţirea. Mai mult, ‘animalitatea’ e în sine bunã, cãci e de la Dumnezeu; ea trebuie întregitã şi sfinţitã, nu suprimatã. Caracteristicile fiinţiale ale omului sunt şi caracteristici din acestea, ‘biologice’, a cãror spontaneitate şi directeţe fac parte din natura lui. Un om fãrã aceastã fiinţialitate spontanã şi nereprimatã ar fi un om denaturat.
Soluţia ‘intelectualizãrii’, ca pierdere a spontaneitãţii ce ţine de naturã, e o falsã soluţie, ca orice represie.
VT nu celebreazã ‘intelectualizarea’, ci umanizarea deplinã a fiinţei, atingerea unui prag de omenie veritabilã. Fiinţa umanã trebuie întregitã, nu cerebralizatã sau intelectualizatã.
§
Discernerea. Îmi plac intelectualii de o obiectivitate nealteratã, netendenţioşi, fãrã zâmbre, obiectivi: Marcel, mai degrabã deât ‘Morgan’. ‘Gustul’ în sine e puţin lucru—fãrã experienţã şi reflecţie, fãrã disponibilitatea de a se corecta. Lipsa de ifose e totul; iar Marcel era intelectualul cel mai nepozeur pe care îl ştiu. Obiectivitatea lui calmã, nepripitã, testatã. La Paleologu, la ‘Morgan’, chiar la Ep. Sigrist uneori, mai existã încã dorinţa de a epata. Sau, alteori, un anume soi de pornire. Pe când Marcel era intelectualul cel mai neîncrâncenat—ceea ce eu, la 18 ani, luam drept banalitate, lipsã de temperament, nespectaculozitate. Marcel era, sau ajunsese, deasupra fluctuaţiilor, a bilei, a veninului. Stevenson era şi el, adesea, un astfel de om—prin efort însã, şi mai puţin decât conaţionalul sãu, Lang. se cere o obiectivitate educatã şi umanã, un ehilibru al temperamentului, o aptitudine fireascã spre deschidere. Ceea ce poate sã treacã—sau poate fi interpretat—drept lipsã a simţului ludic. Însã se întâmplã ca ludicul sã se învecineze cu zâmbrele, cu toanele, cu dispoziţiile (treãtoare), cu pripeala şi cu prejudecãţile—de unde, o anume lipsã de naturaleţe la ‘temperamentali’—tocmai prin supralicitarea intuiţiei, fãrã disponibilitatea de a se şi corecta. Temperamentalilor le lipseşte organul redresãrii permanente. Obiectivitatea desãvârşitã e şi produsul civilizaţiei—şi nu are nimic de—a face cu placiditatea.
De acest fel de obiectivitate se apropiase, cred, şi Georg Simmel—împotriva maeştrilor lui, Nietzsche şi Schopenhauer (ambii, doi temperamentali, un pic abitrari, doi pozeuri). În Marcel nu exista dorinţa, nocivã, poate chiar puerilã, de a provoca, de a epata. Ţinea, mi se pare, la cursivitate şi la dezîmbâcsire. De aceea, Gabriel Marcel dã impresia gustului desãvârşit. Firea lui se traducea în aceasta. La alţii, mai existã izbucniri de temperament, impulsuri negative.
Marcel era un geniu fãrã obrãznicie şi fãrã insolenţã, fãrã impulsuri de agresivitate.
§
Morala lui ‘Don Quijote’.
§
Tern.
§
Literatura, marea literaturã, basmele, BPTC, a povesti, Homer, Tolkien şi Sh., autohtonii, romane argheziene.
§
Critica generalizãrilor, a caracterizãrilor generice vs. critica gracqianã—pur esteticã, şi nu psihologicã. Critica lui JG e una a ‘epidermei’, a caracteristicii pur estetice a scrierii.
§
A nu se identifica cu privarea, cu anomalia. Atitudini extremiste.
§
Critica gracqianã e o criticã a fragmentului, chiar a frazei, a bucãţii literare, a focalizãrii pe reuşita unicã. Ea nu se drapeazã în generalizãri—resimţindu—le arbitrarul şi lipsa de sens. Orice caracterizare prea generalã e vanã.
Deasemeni, ‘ipoteza psihologicã’ e absentã din critica gracqianã, supoziţiile de naturã psihologicã; conteazã numai funcţionarea artei.
§
Pãcatul ca disfuncţie.