View My Stats

joi, 9 iulie 2009

Criticii leneşi se prevaleazã, când le convine, de ‚aprecierea implicitã’ a publicului, de acordul publicului asupra calitãţii unei opere, şi ĩl considerã pe deplin concludent—dacã ceva nu mai are succes şi, dupã pãrerea criticilor leneşi, nici n—ar trebui sã aibã, atunci ei oferã acest fapt ca pe un argument decisiv; dar când le displace ceva iar acel ceva are totuşi succes de public, criticii eludeazã faptul—criteriul succesului nu mai e unul de luat ĩn seamã.
۞
Literatura este cel mai ĩnalt—nu unicul—lucru din viaţã.
۞
Morgan ĩmi lasã impresia de a fi crispat.
Crispat de indignare, de ‚ideal’, de acrealã, de nerezonabilitate. Crispat—şi, corelativ, fanatizat. Nu cred ĩn atâtea din poziţiile lui extreme, tãioase ĩn abstract. Tãişul lor e abstract; alteori, Morgan pare de o perspicacitate enormã—de ex., ĩn mai multe rânduri, despre cinema.
۞
Romane care ĩntr—adevãr au o tainã—o inimã, ceva ascuns, tainic—o noimã ascunsã, care face rodnicã exegeza, reflecţia. A ignora ĩn ce mãsurã nu cunosc ....
Cãrţi care meritã adâncite, lumi, cu personajele lor (--Dickens, Dna. Eliot, Chandler, etc.--).
۞
E interesant cât de puţin vorbesc jurnalele lui ‚Morgan’ despre benzile desenate—mã refer la bucuriile cititorului, etc.. Ĩnrâurirea profesionalizãrii, probabil.
۞
Pe Hitchcock l—am descoperit la 28 ½ ani; pe Fellini, la 16, 22, 27 de ani; pe Antonioni la 16 ani; pe Welles la 27 de ani; pe Bergman şi Kurosawa la 18 ani.
۞
Tonul sentenţios şi teribilist cu care Dna. Trauberg debiteazã stupiditãţi blazate despre declinul sau deriva literaturii, ‚perimarea cãrţilor’, spenglerianism de duzinã, de mahala ....
Scornelile care acestor oameni (ca Dna. Trauberg, ca Ciocârlie) le apar drept evidenţe-enormitãţi debitate pe un ton care nu admite replicã, literatul ca megafon sau exponent al vremurilor, care explicã ĩn ce fel Freud\ Marx\ Nietzsche\ Saussure\ Bultmann ne—au vãduvit de ultimele iluzii, etc.—totul, pe un ton public, de agora, de tribun.
۞
Existã un contrast evident, strident, ĩntre relativa agerime a jurnalelor lui ‚Morgan’, şi fadoarea eseurilor lui, aerul lor deopotrivã tern şi ĩnsãilat. Eseurile par bizar de dezlânate, de sãrace—şi de reprobative, de moftangeşti—la ce bun sã scrii despre o literaturã ale cãrei merite nu le poţi gãsi şi pe care o dispreţuieşti?
Iar ceva din acreala lui de cusurgiu mi—l aminteşte pe moş George—‚Morgan’ fiind dealtfel conştient cã e vorba de un dat temperamental.
Cultural, pare semidoct [aşa cum, bineĩnţeles, moş George nu e]; temperamental, imatur şi sucit—existã nete trãsãturi de puerilitate; de veleitarism; şi de enormã vanitate frustratã—cu pedanterii puerile şi provinciale—rãmas, literar, la faza ‚oracolelor’, a carnetelor ornate, privinţã—n care—mi aminteşte de D. Toma—exprimându—se taxonomic prin stupide coduri adolescentine şi veselindu—se bizar de mascarada unei ĩnsãilãri mistificator—parodice. Plus stupiditatea consternantã a titlurilor, indiciu de puerilitate şi ‚joacã’, de ‚casã de pãpuşi’ mânuitã de cãtre un adult; aroganţa stupidã, de moftangiu cãruia toate—i displac şi care crede cã—şi aratã nivelul strâmbând mereu din bot a dispreţ.
El şi spune cã porneşte de la un ideal literar—nu de la datul literar, de la literatura existentã, ci de la un ideal personal, privat, cu care confruntã, nemilos, datul literar.
[Felipe, Sigrist, Trauberg diverg ĩn multe privinţe faţã de ‚Morgan’, care e prea astringent.]
Explicaţia acrelii acestui ciufut e cea mai evidentã—frustrarea unui ratat, care ĩi ia de sus pe autorii consacraţi, şi a cãrui proprie ĩnzestrare submediocrã e cauza lipsei de succes.
Revenind la eseurile lui Morgan, ele aratã dezlânate, cum am mai zis, şi digresive, pulverizate, mediocru gândite, o pleavã de notaţii, dar care ca eseu nu mai au relieful pe care li—l dã apartenenţa la jurnal.
Morgan e cusurgiu, n—are acea generozitate fundamentalã, utilã ĩn astfel de studii; ĩmi aminteşte, cum am zis, de George şi mai ales, ĩncã mai mult, de un cinefil american.
‚il ne faut pas trop prêter aux romanciers populaires’—iar Morgan face parte dintre cei care cautã ĩn literatura popularã pentru excepţiile ei, pentru ceea ce e de fapt literaturã ‚principalã’ datã sau deghizatã ca literaturã popularã.
Natura deconcertantã a proiectului sau ĩntreprinderii critice a lui Morgan rezultã din acela cã el catalogheazã cãrţi puţin cunoscute pentru a ne spune numai cã sunt foarte proaste şi pentru a le enumera defectele; dar acest gen de acţiune negativã l—a exercitat deja istoria. La ce bun sã reiei cãrţi uitate de ceilalţi, pentru a declara rãspicat cã nici nu—s bune?
De ex., discutã şase robinsonade, numai pentru a le etala cusururile. Care mai e rostul unei astfel de ĩntreprinderi? Inapt sã se bucure de literatura popularã mai modestã, Morgan persevereazã totuşi ĩn a o denunţa pe larg.
۞
Argotul e admirabil adecvat realitãţilor umane ale clasei care se serveşte exclusiv de el pentru a—şi descrie comportamentele; astfel, sexul cu o anume clasã de femei nu poate fi descris decât prin termenul argotic clasic.
Mai departe, asta aratã cã sinonimia argotului cu corespondentele lui semantice dicibile nu e decât parţialã şi aproximativã.
۞
Dna. Trauberg, anglofila rusã, enumerã zece cãrţi ‚ale ei’.
[Lista constã din Dickens, Wilder, Chesterton, Wodehouse; Burnett, Alcott; şi un anume Jameson, probabil vreun victorian. Calificarea literarã a bãtrânei e evidentã.]
۞
Cu femeile foarte slabe se face bine sex—abundenţa fiind suplinitã de eficienţã, de coregrafie, de reglabilitatea rezultatelor.
۞
Nuvela lui Wescott, un pic ermeticã, ĩnsã şi prolixã, de fapt o gamã redusã executatã cu ceva dibãcie—dar şi traducerea e foarte proastã, ĩn limba grunjoasã a hoardei de analfabeţi. Personajele sunt arbitrare şi nerealizate.
۞
Contradicţia lui Morgan mi se pare a consta ĩn aceea cã pe de o parte se referã la o lume a ficţiunii de gen, a SF—ului, pe de alta noteazã cã SF—ul care—i place nici ‚nu mai e’ SF, ci literaturã principalã. Literatura de gen e simultan afirmatã (--ĩn elementele, ĩn lumea ei--) şi negatã (--notând cã reuşitele ĩnceteazã implicit de a mai fi SF, fiind pur şi simplu literaturã).
Pare sã doreascã şi sã dispreţuiascã SF—ul; iar tematologia lui, tabelele lui tematologice, sunt fãcute din perspectiva autorului cu un ideal—de unde, dispreţul şi severitatea.
Ironia lui, sarcasmul sunt unele deosebit de neplãcute, de dezagreabile şi greoaie. Vrând sã fie spiritual, e numai agresiv şi colţuros.
Ironia lui Morgan pare agresivã, ostilã, acrã şi nejovialã. Batjocura lui displace, e grosierã, forţatã şi fãrã haz—ceva silnic, un iz de agresivitate.
Unele nume sunt transcrise cu ingenuitatea semidoctului sau a cârpaciului.
Putea sã fi fost un cititor de clasa lui Chartier, Gracq, George; ĩnsã surprinde zelul defãimãtor, agresivitatea defãimãrii.
Cuvântul preferat al lui Morgan este ‚neruşinare’ (--care i—ar caracteriza pe Poe, etc.--). Asta manifestã bine indignarea lui moralistã, burzuluirea ĩmpotriva cârpacilor, antipatica oţãrâre.
Ca ĩn cazul mai tuturor cusurgiilor, dacã descumpãneşte ploaia de invective pe care o revarsã asupra a ceva ce nu prea cunosc, e suficient sã—mi amintesc aversele similare asupra altor lucruri ştiute—şi unde cusurgiul se ĩnşela patent, la vedere.
۞
Natura intuitivului şi—a intuitivitãţii.
۞
The Hindu, cu Karloff ĩn rolul generalului Pollegar şi Jory ca sectant hindus. Cârpãcealã submediocrã, ĩnsãilatã din imagini de viaţã sãlbaticã şi ceremonii hinduse.
Un copil, ĩngrijitor de elefanţi la curtea unui maharaja, dejoacã malversaţiile unei secte conduse de şarlatani. Karloff, ĩn uniformã, militar intrigant, sforar şi incompetent, era totuşi impunãtor şi viril.
[Vreau sã spun cã pãrea genul de rol decorativ al unui istrion care se desfatã cu o apariţie pitorescã—la fel ca Brando. Dv. ĩmi veţi zice—‚dacã nici un rol de oştean ĩntr—un film pentru copii nu putea face Karloff ...’—ei bine, Jory, e drept şi cu un rol mai ingrat, e banal ĩn acelaşi film pentru copii ....]
۞
Similitudinea de trãiri umane standard—ca bucuria convalescentului, etc.—nu ĩnseamnã comunicare, sau atingere a celuilalt.
۞
Episcopul Sigrist spune cã ‚mulţi din cei de azi’ se pot identifica cu reticenţa lui Bar Hebraeus faţã de tot ceea ce ĩnsemna teologie elaboratã şi cogniţie noţionalã; din pãcate, aşa e. Asta aratã cât de jos am ajuns. Nu aratã superioritatea respectivului autor medieval, ci decadenţa noastrã.
Pe de altã parte, acest refuz al minţii de a fi ĩnjugatã cu absurditãţi ar putea fi unica reacţie sãnãtoasã—iar autorul siriac un exemplu de om care, ĩn vremi de decadenţã, rãspunde cum poate, cum ĩnţelege. Se subĩnţelege cã el riposta unui mediu literar teologic corupt, decadent el ĩnsuşi, unei pedanterii, formalismului—şi atunci, rezerva lui are semnificaţie deplin pozitivã—de necomplicitate—‚nu voi consimţi la acest formalism’.
Acest echivoc al semnificaţiei protestului siriacului e solvabil prin determinarea termenului faţã de care protesta el—faţã de forma degeneratã, coruptã a teologiei zilei;--sau faţã de teologia ca atare? Iar uneori protestul merge prea departe—când occamistul Luther protesteazã ĩmpotriva scolasticii decadente şi atacã operele Sf. Toma ....
۞
Ceea ce e mai important ĩn gândire e activ, organic şi nemecanic—vlaga, amploarea, duhul, personalul (--ĩn sensul de ĩnsufleţire--).
Un anume gest de a lãrgi, de a dilata—curajul, sau optimismul cognitiv, sau virilitatea.
۞
PARADOXUL CUSURGIULUI ilustrat şi de ‚Morgan’—‚nimeni nu e echitabil faţã de mine, eu sunt echitabil cu toţi’. Paradoxalã e, vreau sã spun, ingenuitatea aroganţei—‚arta altora nu meritã mai mult decât ĩi acord; arta mea ..., etc.’. Din nou, mi—amintesc de George, de D. Toma .... Existã o smintealã ĩn asta, o sfruntare.
۞
‚Morgan’ enunţã un adevãr elementar—ĩnsã desconsiderat—scopul artei este creaţia, nu editorialele—editorialele nu constituie creaţie artisticã.
۞
Clericalismul Contrareformei exprimã nu un dictat, ci un maximalism ‚de jos ĩn sus’, o aspiraţie a creştinilor. Nu e excluderea laicilor de cãtre Curie—ci convingerea credincioşilor cã nimic mai puţin decât excelenţa stãrii clericale nu e deajuns.
Mã gândesc la Iezuiţi, la absenţa componentei laice care la benedictini şi franciscani fusese majorã; ĩn cazul iezuiţilor, nu e ceva ‚impus de la centru’, cerut de autoritãţi, ci un maximalism spontan al credincioşilor—starea clericalã e cea mai ĩnãlţatã, nimeni nu vrea ceva mai prejos de asta .... Iar oamenii nu pot fi certaţi fiindcã sunt maximalişti—cã, deşi ĩn teorie se admit o pluralitate de cãi, ĩn practicã toţi aspirã la cea mai ĩnaltã din ele—nu e ceva condamnabil ĩn acest perfecţionism, ĩn acest etos maximalist.
Ca şi ĩn cazul ‚latinizãrii’ catolicilor orientali, se vorbeşte despre clericalizarea posttridentinã ca şi cum ar fi fost un dictat curial, o ingerinţã de la centru; pe când era numai plierea la un maximalism coerent. Exemplul iezuiţilor mi se pare cã o aratã.
۞
Ĩn jurnalele fãcute publice, 'Morgan' analizeazã opt romane de Dickens şi trei de Trollope; e drept cã existã şi paragrafe autonome—care trateazã ĩn general despre arta unor englezi (Dickens, Collins).
Formula lui literarã, ca jurnal, ĩmi este foarte simpaticã, agreabilã.
۞
Pentru a fi durabilã estetic, literatura satiricã trebuie sã—şi creeze obiectul, sã recreeze tipurile satirizate, nu sã le presupunã, nu sã facã, pasiv, aluzie la ele ca la ceva exterior, dat, din realitate, social. Cu alte cuvinte, satira trebuie nu sã presupunã un corelativ social, la care sã facã aluzie—ci sã recreeze tipuri, ajungând la autonomie.
۞
Am câteva amintiri despre westernul revizionist al lui Banderas—deşi de atunci mi—am declarat rãspicat lipsa de simpatie faţã de actor şi antipatia faţã de regizor [cu toate cã mãrul putred e Miller, nu hispanicul ...]. Ĩn ‚96 discutam, ĩn tren, dacã filmul respectiv e un western revizionist, care reinventeazã sau reformuleazã genul ...; apoi am vãzut comedia, şi o povesteam la o bãuturã, lui P., ĩncântat mai ales de rolul lui Tarantino .... Şi, bineĩnţeles, clipul melodiei.
۞
Tridimensionalitatea romanelor.
۞
Conversaţie stupidã—cu un ins cu reacţii cleioase—despre concedii, turism, guvern, recesiune, asigurãri medicale, tarife, sistemul de sãnãtate.
۞
Azi (marţi)—PULP FICTION—convins de Tarantino, ĩnsã mai ales de Willis. Stenicã divagaţie personalã a lui Tarantino pe câteva teme ale cinemaului popular american al anilor ‚70—construitã muzical, ca variaţie pe unele teme, ca prelucrare a unor citate. Criteriul cel mai sigur este evidenţa faptului cã PULP FICTION este superior ingredientelor sale. Iar impresia produsã e relativ independentã de factologia naratã.
Foiletonescul sãu parodic şi violent se aflã ĩn acelaşi raport cu filmele pseudo—pastişate ale anilor ‚70 ĩn acelaşi raport ca şi comediile lui Hunebelle cu sinistrele originale literare. Psihologia regizorului, pe de altã parte, n—are nimic decadent sau morbid—mãcar ĩn acest film—ci, dincolo de impozanta joacã cu poncife şi citate, se aflã mentalitatea convenţionalã a unui american cumsecade, sau suficient de filistin. Mi se pare cã PULP FICTION e un film remarcabil şi uimitor, iar diversiunile care constau ĩn a—l raporta, negativ, la artã ca aceea a lui Ozu, Mizoguchi sau Ray denotã numai reaua credinţã a detractorilor.
PULP FICTION e bine fãcut ĩn felul ĩn care cinemaul lui Wilder, Hawks e bine fãcut.
۞
Ĩmi plac listele de filme—aceea a lui Tarantino, acelea ale lui Teachout (--de westernuri, musicaluri, comedii ...--) şi Ebert, a lui Tarkovski, etc.. [Existã liste, aşadar, de regizor—Tarkovski, Tarantino; de critic—Teachout, Ebert; de cinefil.]
۞
Din cele şapte romane date de ‚Morgan’ ca termeni de referinţã pentru REGINA CERULUI, la douã se referã, pozitiv, ĩn nişte eseuri; la autorul altor douã se referã ĩn jurnale.
۞
Din punct de vedere estetic, cinemaul silenţios mi se pare mai natural—adicã mai robust, mai puternic, de o artisticitate mai plenarã.
۞
MOARTEA LUI IVAN ILICI—subiectul n—o fi aparţinând poeticului şi romanticului—ci, dimpotrivã, prozaicului—ĩnsã, totodatã, esenţialului.
De luat ca model de realism integral şi desãvârşit.
Tolstoi scrie despre ‚forţã şi vitalitate’ ca despre o entitate perceptibilã—cum şi este—ĩnsã vreau sã spun cã el o pune—n luminã ca atare. Tolstoi ĩnsuşi a ĩnţeles cã aceastã autenticitate şi existenţialitate a vieţii e datã de creştinism, de experienţa creştinã—aceastã aducere la realitate—dincolo de vãlurile diferite—care pentru Ivan Ilici e mediatã de moarte. Se pare ĩnsã cã ĩnsuşi Tolstoi a concluzionat, practic, greşit—alunecând, sau lãsându—se cumva sã alunece ĩn inexistenţialitatea tezismului şi a moralismului, a tendenţiozitãţii, a convenţiilor. A presimţit ceea ce era eliberator ĩn creştinism, dar n—a perseverat sau poate nici n—a atins cu adevãrat acest miez eliberator—şi, cu toate cã a ripostat ĩmpotriva a ceea ce—i apãrea drept formalism creştin, şi ĩmpotriva Bisericii care pentru el reprezenta acest formalism, totuşi l—a ĩnlocuit cu tezism, cu tendenţiozitate şi cu un formalism probabil mai naiv decât cel cu care luptase—a ideologizat protestul sãu, l—a transformat ĩn tezism şi l—a formalizat. Rãspunsul n—a fost pe potriva acelei prime sesizãri.
Ceea ce am scris ar fi, ĩnsã, inadecvat drept glosã la IVAN ILICI—unde e vorba despre psihologie, nu despre religie—inclusiv, sau mai ales momentele agoniei. Iar aceastã desãvârşitã obiectivitate aminteşte şi trecerea pe care arta lui Tolstoi a avut—o la necreştini ca Zarifopol şi Ibrãileanu.
۞
Nereuşitele scriitorilor ale cãror câteva cãrţi le admirãm trebuie sã trezeascã nu indignare sau silã, ci indiferenţã.
E ceva indiferent, irelevant—pleava,
۞
LOGODNICA, antologie de zece nuvele ruseşti. O povestire bunã a lui Korolenko—deşi din pãcate sentimentalizatã, cu mama revoluţionarei, etc.. Nuvela lui Sologub, cu Saranin şi Aglaia, aduce a basm expresionist.
O nuvelã a lui Merejkovski, artificialã dar frumoasã, ĩn pofida convenţionalului şi a anticlericalismului şcolãresc, mã duce cu gândul la romanescul funebru al epidemiilor medievale ca izvor literar—ceva ce Bergman a fãcut ĩn cinema, fãrã a—şi alege tema ca subiect central. Goticul lui Merejkovski m—a fãcut sã mã gândesc la Poe şi Bergman.
Tolstoi, Cehov—nu atât de bun pe cât credeam, Sologub, Merejkovski, Korolenko,
Pe de altã parte, artei ĩi aparţin de fapt numai Tolstoi şi Cehov.
۞
Luciditatea la revenirea dintr—o boalã fizicã. Ĩntremarea e luminatã de o luciditate.
۞
Acolo unde Pillat a ĩncercat sã transpunã nişte forme perimate, revolute, a eşuat, iar rezultatul amintea mai degrabã de Coşbuc decât de Alecsandri, adicã eşecul lui Pillat nu era nici de nivelul lui Alecsandri; era un infra—Alecsandri. Se poate ca şi el, ca şi Cãlinescu, sã fi ĩnţeles cã Eminescu a fost un dublu accident—nu numai estetic, ci şi etnic, iar pentru oameni ca Pillat şi Cãlinescu etnicul ĩnsemna mult, factorul etnic avea un rol determinant. Ambii considerau, probabil, cã fondului nostru i se potriveşte mai bine decorativismul idilei, ĩn acord cu elementul latin, şi nu superstiţia profunzimii; dar Alecsandri nu constituise cu adevãrat o alternativã esteticã la Eminescu, versurile lui neatingând o altitudine vergilianã, iar poezia clasicã a ogorului n—a avut un antecesor cu adevãrat remarcabil la noi. Aşadar, ĩn momentul ĩn care Pillat recicla unele forme literare, un adevãrat precedent al idilei nu exista la un nivel aparte.
Vreau sã spun cã, dincolo de intenţia lui Pillat de a restaura o sensibilitate discretã, franco—latinã, clasicã, existã şi gustul unei simplicitãţi revolute—aceea a lui Alecsandri—ĩnsã ceea ce fusese merit odinioarã, acum era cusur. Or, vrând sã restaureze NU NUMAI TIPARELE UNUI CLASICISM IDEAL, ANTIC, ci şi poncifele unei linii idilist—pastoral—bucolice autohtone, adicã formele unei lirici bucolice autohtone, Pillat comite o eroare de gust şi dã—n Coşbuc, rateazã chiar ţinta propusã. Scriu acestea ca om care am o simpatie realã faţã de scriitorul Pillat.
Ĩntoarcerea de la diferenţiere la simplicitate este o eroare. Simplicitatea revolutã, ‚arheologicã’, nu corespunde defel nevoilor reale, substratului. Negarea diferenţierii ĩn favoarea unei simplicitãţi anterioare este nu numai ceva arbitrar—ci şi un act de barbarie.
۞
SF—ul alternativ, al lui Barjavel, Boulle şi Merle ....
۞
Secretul e tonul—tonul moderat—a spune lucruri tãioase pe un ton moderat—şi nu ‚aparent moderat’, ci realmente moderat—a atinge acea moderaţie de ton.
۞
Voracitatea mea pentru literatura desenatã—mai ales cea autohtonã, aşa de puţinã.

Un comentariu:

Ela Roseni spunea...

Astazi ti-am explorat nitel site-urile...:)