TRADIŢIILE CREŞTINE—INCOMPLETITUDINE ŞI COMPLEMENTARITATE

TRADIŢIILE CREŞTINE—INCOMPLETITUDINE ŞI COMPLEMENTARITATE

Ĩn practica teologicã desigur cã au survenit incompletitudini şi respectivele complementaritãţi; a existat o incompletã osmozã şi, de ex., pãtrundere a gândirii Capadocienilor, cu abordarea, temele şi rezultatele ei, ĩn spaţiul teologic latin. Reciproc, statutul teologilor latini ĩn lumea creştinã rãsãriteanã a fost şi rãmâne unul cu totul nesatisfãcãtor. Dar aceste incompletitudini trebuiau sã semnaleze complementaritãţi—nu opoziţii. Soluţiile concrete rãmân dealtfel numai ĩn seama creativitãţii particulare—aceste osmoze şi comunicãri neputând reveni comisiilor, etc.. Ĩn mare, cele douã—sau mai multe—Tradiţii şi culturi (--latinã, greacã, egipteanã, sirianã ...--) s—au dezinteresat unele de celelalte ,şi este de neĩnţeles nemulţumirea exponenţilor creştinãtãţilor semitice cu modul cum sunt reprezentate şi preluate ĩn sinteza bizantinã. Releele sunt reprezentate mereu de indivizi, cu creativitatea lor—nu de instituţii. Interacţia, comunicarea tradiţiilor particulare revine indivizilor, iniţiativelor şi creativitãţii lor. Ele nu pot fi trasate aprioric, teoretic şi ĩn abstract. Pe de altã parte, ele sunt la fel de infructuoase dacã sunt gesturi ‚simbolice’, diplomatic—ecumenice, şi nu expresie a nevoilor reale ale gândirii şi expresiei teologice. Nu e loc pentru curtoazie ĩn viaţa realã a minţii.
Legitimitatea diversitãţii, corect ĩnţeleasã, n—ar trebui sã ducã la separatism (--ca atunci când creştinii de tradiţie sirianã pretind cã nu pricep lexicul teologic latin şi mai general sintaxa teologicã apuseanã—ceea ce este o absurditate, iar dacã ar fi şi adevãrat—o anomalie de corectat).
Revin la faptul cã, ĩn termeni istorici, ai existentului, caracterul incomplet al fiecãrei sinteze teologice condiţionate cultural este evident. Evident este şi faptul cã nu s—au exercitat influenţe mutuale care ar fi fost probabil foarte avantajoase. S—a ratat edificarea de punţi, de comunicãri. Soluţiile la aceastã problemã nu constau ĩn simplism, ĩn preluãri pripite, ĩn mimetism şi ĩn deghizãri improprii, ĩn preschimbarea scenei teologice ĩntr—un bal mascat. Autodeprecierea şi ingratitudinea faţã de precursorii proprii este ĩncã mai puţin de dorit. Intenţionatele schimburi teologice nu pot sta sub semnul cârpãcelii—ci ele revin, cum am spus, creativitãţii individuale, cu misterul ei. Ele nu pot fi ĩncredinţate inerţialitãţii instituţiilor.
۞
Practica teologicã occidentalã nu trebuie bizantinizatã silnic, din oportunism sau ‚programatic’, de sus ĩn jos, sau din mimetism şi veleitarism. Acestea reprezintã forme de pervertire şi de degradare a practicii teologice, de distorsionare—şi chiar de caricaturizare. De acestea ţin preluarea pripitã, necriticã şi neraţionatã, sub impulsul mimetismului, a unor forme, categorii şi rezultate teologice neĩndeajuns cunoscute.
۞
Armonizarea diferitelor tradiţii se adreseazã exclusiv planului esenţialului; o punere de acord ĩn fiecare detaliu este ceva iluzoriu, un deziderat ĩnşelãtor şi de neatins. Acordul ĩn planul detaliilor va rãmâne mereu mai degrabã vag.
Trebuie ĩnsã evitat şi recursul, ĩn fond aşa de facil, la un dublu limbaj—de ex., apelul la trecerea ‚dincolo de formule’, atunci când aceasta pare avantajos;--şi invers, fetişizarea particularitãţii şi invocarea akribeiei când acestea pot susţine şicanarea ‚celorlalţi’. Unde nu existã acordul ĩn amãnunte şi expresii, el e declarat ca esenţial; iar unde existã, e declarat ca neesenţial, aparent şi exterior, neconcludent.
Când formulele concordã, se spune cã esenţialul nu se aflã ĩn aceastea (--Colliander; filoprotestantismul lui Stãniloae--); când ele nu concordã, se spune cã akribeia este fundamentalã şi numai ea poate gira un acord.