DESPRE ‘DUMNEZEU ŞI LUMEA’

DESPRE ‘DUMNEZEU ŞI LUMEA’


A doua carte de convorbiri cu Seewald ale lui Ratzinger este, sub forma aceasta a ocazionalului unor conversaţii ĩn care un eminent teolog rãspunde ĩntrebãrilor pe rând inepte, rãsuflate, puerile, insolente sau consternante ale unui ziarist obtuz şi colţuros, una din marile cãrţi teologice scrise ĩn sc. XXI—şi rezultatul unei ĩntregi vieţi de reflecţie asupra marilor teme ale teologiei.
Rezultatele gândirii lui Ratzinger nu sunt jocurile inteligenţei sau ale ingeniozitãţii ci produsul unei experienţe de o viaţã, opiniile cuiva care a reflectat o viaţã la aceste lucruri. Ĩn teologie nu e vorba numai de a raţiona, ci şi de a confrunta ideile cu experienţa unei vieţi. Cu Seewald, Ratzinger vorbeşte (--ca şi Wojtyla ĩn cãrţile—interviu--) despre teme la care a reflectat o viaţã ĩntreagã. De unde şi caracterul pe atât de concludent, pe atât de puţin apodictic sau sentenţios al rãspunsurilor. Un teolog septuagenar, fire reflexivã şi moderatã, ĩnclinat cãtre reflecţie, rãspunde despre marile teme ale religiei. La Ratzinger existã radicalism fãrã teribilism.
Ceea ce convinge plenar la Ratzinger este faptul cã nu şi—a pierdut cumpãtul, cã nu s—a lãsat dus de val, cã şi—a menţinut moderaţia formei, cã nu ‚s—a radicalizat’. Ĩnţelegerea lui a creştinismului e totodatã foarte curajos modernizatã—şi neradicalizatã, sau nestilizatã, ca sã spun aşa—fãrã stridenţe, purã, esenţialã. Ratzinger nu s—a lãsat ameţit—atunci când ispita era mare—inclusiv ĩn cea mai grosierã formã, de—a deveni un profesor—vedetã de soiul lui Küng. Raportatã la varianta tradiţionalistã, ĩnţelegerea datã de Ratzinger e ĩntr—adevãr una foarte modernizatã; ĩnsã n—a alunecat, nu s—a degradat. Directeţea teologiei lui ĩşi gãseşte forma ĩn rezonabilitate, ĩn caracterul de luciditate şi justeţe—nimic aventurist sau formal sau excesiv—fãrã gesticulaţii spectaculoase ori intenţii de epatare.
‚Dumnezeu şi lumea’—a doua rundã de convorbiri cu Seewald—aparţine operei pastorale a lui Ratzinger, operei de intenţie pastoralã, individualizatã prin moderaţia tonului, prin prudenţã şi evitarea a ceea ce ar putea suna provocator sau extravagant. Distincţia e netã ĩn cazul operei ratzingeriene—de o parte, opera teologic—speculativã, de alta, rezultatele expozitiv—doctrinar—pastorale. Diviziunea poate fi corelatã cu criterii profesionale, de vârstã şi de reorientare (--aşa cum a survenit aceasta ĩn contextul crizei postconciliare--). O primã fazã are un caracter mai degrabã de investigare, de sondare; a doua—mai degrabã de expunere a unor rezultate. A survenit o clasicizare a lui Ratzinger, o evoluţie ĩn sensul unei alinieri la expresia clasicã a credinţei Bisericii; resorturile fiind, multiple, de la chestiuni de parcurs personal la acelea de exercitare a unei funcţii specifice, ĩn deplinã responsabilitate. Vocaţia ratzingerianã a fost de a deveni om al credinţei Bisericii—de a trece de la speculaţia ĩndrãzneaţã la aprofundarea modurilor credinţei Bisericii aşa cum a trecut aceasta ĩn unanimitatea semnificativã. Nota fundamentalã este, de aceea, ĩncrederea—care vede sau trece dincolo de vicisitudini. Atitudinea lui Ratzinger este una fundamental pozitivã—ideea cã apelul la raţionalitate, dialog, acord nu va rãmâne fãrã rãspuns. Ratzinger face şi impresia unui om fundamental neconflictual.
Reflecţiile despre pãcatul originar sugereazã de fapt şi un gând mai general—cã aceste tipare pot fi regãsite ĩn situaţiile ‚anonime’, nu ĩn cele special clasate ca ‚religioase’—şi cã tiparele biblice lumineazã ca din interior aparentul amorf al existenţei, al experienţei—acolo, ĩn ceea ce tinde sã se strecoare ca ceva anomim şi oarecare, pot fi gãsite tiparele unor categorii biblice.
Ca o notã de interes, Ratzinger certificã presupunerea cã stema lui episcopalã ĩl onoreazã pe Sf. Augustin—şi anume, pornind chiar de la lucrarea de triadolog a preadumnezeiescului african.
Aparţin, ca şi Evdokimov şi unii interbelici, celor care—i acordã un loc cu totul extraordinar lui Foucauld.
Mãrturisirile teologice ale lui Ratzinger conţin din pãcate şi o apreciere foarte negativã a spiritualitãţii lui Foucauld—consideratã ca axatã pe valori extrinseci, exterioare esenţei creştinismului—mai mult, sau mai rãu—ca expresia tipicã a sentimentalismului de sc. XIX, a idilismului fantazist. Ĩn fapt, Ratzinger nu numai cã nu disociazã foucauldianismul şi fantezia evlavioasã a sc. XIX ĩn falsitatea ei istoric—religioasã—ci declarã explicit cã ĩntâiul este ipostazierea şi culminarea celei de—a doua, fãcând din Foucauld produsul neroziei pioase a unui veac lânced [--nu aşa de lânced, de fapt, de vreme ce produsese oameni ca Bloy, Foucauld, Blondel ...--]. Realul Foucauld este de fapt tocmai la antipodul neghiobiei idealizante şi pioase de sc. XIX şi al respectivelor visãri romanţioase. Şi nu ştiu cu ce realitatea organizãrii familiale a evreilor antici rãpeşte din esenţialitate trãsãturilor mistic—ascetice aprofundate de Foucauld, om foarte realist ĩn ordinea misticului. Spiritualitatea foucauldianã este cu totul relevantã pentru ordinea esenţialitãţii creştine—aşa cum bine o vãzuse Evdokimov. Ratzinger o reduce, explicit, la rangul unui produs al pietãţii sentimental—romanţioase, plasatã ĩn afara comprehensiunii esenţialului.