SCURTĂ NOTĂ DESPRE ÎNNOIREA FĂPTURII ÎN APOCALIPSA SF. IOAN TEOLOGUL

SCURTĂ NOTĂ DESPRE ÎNNOIREA FĂPTURII ÎN APOCALIPSA SF. IOAN TEOLOGUL



Mã gândesc la faptul cã noţiunile de ‘cer nou’ şi ‘pãmânt nou’ din Apocalipsa Sf. Ioan Teologul 21,1 sunt nişte imagini simbolice care funcţioneazã în contextul poemului profetic şi nu ca date sau concepte cosmologice/ geografice. Înţelesurile posibile şi le primesc de la chiar reţeaua de simboluri cãreia îi aparţin. Cerul şi pãmântul noi simbolizeazã condiţia spiritualã nouã, în amploarea ei, înnoirea, prefacerea, transformarea survenite dupã şi prin Judecata de apoi (‘dinaintea feţei Lui pãmântul şi cerul au fugit şi loc nu s—a mai gãsit pentru ele’, Apocalipsa 20, 11). Aşadar, prin Judecata finalã, ceva s—a abolit, şi altceva îi ia locul. Cerul şi pãmântul acestea noi sunt noua creaţie.
Ceva a pierit, iar altceva nou îi ia locul. Cerul şi pãmântul noi sunt ‘noul eshatologic’, înnoirea adusã de judeţul Lui Dumnezeu; Sf. Ioan, numit Teologul, surprinde aici o dinamicã, un plan, în care Dumnezeu nu numai judecã, nu numai rosteşte un cuvânt de judecatã, supunând creaţia la testul atotputerniciei şi desãvârşirii Sale—ci şi vrea altceva, dupã aceea: anume, dãruieşte, oferã. Ioan Teologul spune cum de la El pogoarã ‘noul Ierusalim’, darul Lui, noua condiţie, ceea ce a pregãtit aleşilor Lui. Judecãţii îi urmeazã, spune Ioan Teologul, o nouã creaţie. O adevãratã nouã creaţie; iar pentru a sublinia amploarea prefacerii, vorbeşte despre Cosmos înnoit. Nu numai ‘ceva’ s—a schimbat—ci Cosmosul. Odatã purificat, trecut prin judecatã, creatul e şi preschimbat, înnoit, recreat, fãcut altceva decâat fusese pânã atunci. Ceea ce pogoarã în aceastã Zidire transfiguratã, preschimbatã, e darul şi împãrtãşirea realã a Lui Dumnezeu—ceea ce a pregãtit El aleşilor Sãi.
Multe nu se pot spune. Poemul profetic al lui Ioan e o carte simbolicã; în riturile rãsãritene ea nici nu e o carte liturgicã, se presupune cã tocmai din cauza exegezei incerte care îi corespunde. Ceea ce e clar e cã imaginile ei, simbolurile ei, funcţioneazã nu autonom, ca noţiuni separabile de context—ci numai în ansamblul poemului întreg.
Când Sf. Ioan spune, în acelaşi prim verset al cap. 21, cã ‘marea nu mai este’, aceasta nu vesteşte, cred, evaporarea mãrilor de pe Terra, etc., ci e simbolul asiatic al larvarului şi demonicului, al echivocului şi al înşelãtorului.
Întâiul verset al cap. 21 al ‘Apocalipsei’ e de citit în corelaţie cu versetul urmãtor—‘şi am vãzut cetatea sfântã …’. Cerul şi pãmântul noi sunt receptacolul ‘noului Ierusalim’ profeţit de Sf. Ioan.
Ca şi cuplu, ‘cerul şi pãmântul’ sunt integralitatea creatului, a Zidirii—în acest context, unele înnoite, transformate, recreate, date din nou. ‘Cerul şi pãmântul’ înseamnã întregul, ansamblul, ierarhizat, ordonat. Distincţie va continua, într—un înţeles, sã existe distincţie, dar nu şi opoziţie sau împotrivire; cãci Ioan Teologul scrie cã noul Ierusalim se pogoarã ‘din Cer de la Dumnezeu’. Creatul şi rãsplata aleşilor nu se va contopi cu Dumnezeu, deşi se va uni cu El; va fi unire, nu fuziune. Iar o ierarhie a creatului şi o gradare a participãrii la Dumnezeu vor subzista şi ele.
Apocalipsa 21, 10 menţioneazã iarãşi cã Ierusalimul se pogoarã ‘din Cer, de la Dumnezeu’. Adicã, noua condiţie, ‘cetãţenia Ierusalimului eshatologic’, e ceva dat de sus, e o comunicare a Lui Dumnezeu, e o împãrtãşire dumnezeiascã, e comunicarea celestului.

Existã o evidentã polisemie a imaginilor biblice; adicã, uneori înseamnã un lucru, alteori, altul.
Cerul poate fi vãzut în douã feluri—ca sãlaş al Lui Dumnezeu, ca dumnezeiesc;--şi ca regiune superioarã a creaţiei, ca ceea ce e mai înalt în Zidire. Cred cã uneori imaginile celestului au primul înţeles, alteori, pe al doilea. Acest sens e primit de la context. O datã, ‘cer şi pãmânt noi’ înseamnã prefacerea întregului Cosmos, transformarea radicalã a tot creatul, înnoirea zidirii, preschimbarea existentului, recrearea prin har; altã data, ‘Cer’, numit singur, înseamnã divinul, locul ontologic al Lui Dumnezeu, zona dumnezeiscului, polul divin.
Într—o a treia accepţie, ‘cerul şi pãmântul’ mai înseamnã şi nevãzutul şi vãzutul, spiritualul şi corporalul. Şi aceastã distincţie care nu opune va subzista. Cerul şi pãmântul sunt lumea îngereascã şi omeneascã; distincte, deşi nu rivale.
Aşadar, ce înţelegea Ioan, numit Teologul, prin ‘cer’? Uneori pare sã fi înţeles prin ‘cer’ dumnezeiescul, sãlaşul Lui Dumnezeu, regiunea divinului; alteori, în conjuncţie cu ‘pãmântul’, întregul Zidirii, întreg ierarhizat şi ordonat, dupã desãvârşire; alteori, lumea îngereascã, a creaţiei nevãzute, spirituale.
Acest aspect simbolic al profeţiei cuprinde oare, sau se referã şi la aspectul material al Creaţiei? Cu alte cuvinte, aflãm de aici ceva despre destinul creaţiei materiale, fizice?
La o primã vedere cel puţin, poemul profetic al Sf. Ioan Teologul nu e şi unul cosmologic, instructiv sub raportul cosmologiei. În cartea lui de tinereţe ‘Introducere în creştinism’, Ratzinger schiţa, într—o opticã teilhardianã, perspectiva unei prefaceri eshatologice care sã includã şi materia; astfel, Ratzinger considera cã se va stabili un nou raport între materie şi duh, cã materia va intra şi ea în orizontul Apocalipsei şi în dinamica prefacerii eshatologice.