ESENŢIAL, UNIVERSAL, PARTICULAR, COMUN

ESENŢIAL, UNIVERSAL, PARTICULAR, COMUN




Esenţial nu înseamnã universal, şi asta în douã accepţii. O tradiţie ‘localã’ poate sã fie esenţialã, nefiind universalã; şi caracterul ei esenţial pentru cutare comunitate nu implicã faptul cã cei cãrora le ‘lipseşte’ sunt astfel vãduviţi de ceva care le—ar fi şi lor esenţial. Existã un esenţial care e comun, şi un alt esenţial, ‘la fel de esenţial’, care e particular.
Universalitatea nu îi e necesarã esenţialului; ceea ce este universal e în mod necesar şi esenţial, însã ceva poate fi esenţial fãrã sã fie şi universal. Ceea ce nu e universal nu e superflu, ‘bigotism’, ornament, etc.. Existã viaţã şi în/ prin particular, prin ceea ce e ‘numai particular’. Relativismul apusean repugnant tinde sã devalorizeze abrupt tot ceea ce nu e ‘universal’; pe aceastã pantã se ajunge inevitabil la ‘numitorul comun’, ca procedeu mecanic (iar panta particularismului o constituie fanatismul şi mãrginirea intolerantã care decreteazã cã tot ceea ce îi e esenţial unei comunitãţi trebuie sã le devinã la fel şi restului).

Soluţia nu e eclectismul; ci, formulând prin raport la ceea ce se întâmplã azi, un ‘particularism’ luminat, afabil.
Existã particularitãţi esenţiale, nesecundare; accesul la esenţial nu se face numai prin ceea ce e universal şi comun, ci şi prin ceea ce e particular. Apusul a ajuns sã uite cã existã esenţial şi înafara universalului; Rãsãritul a ajuns, cu vremea, sã uite cã particularul esenţial nu trebuie sã fie considerat ca ‘universal’.

Un pas mai departe:--existã istorie şi naturã abstractã. Existã indivizi cu vocaţia singularului, a istoriei, şi alţii cu vocaţia abstractului şi a genericului. Accesul la esenţial existã şi în direcţia istoriei bine interpretate, a singularului corect interpretat, nu numai în aceea a abstractului.