PATRU TREPTE ALE NOULUI TESTAMENT

PATRU TREPTE ALE NOULUI TESTAMENT




În sublimitatea sa, Noul Testament e dispus ascendent, în patru trepte:--se începe cu relatãrile vieţii Lui Iisus, relatãri care comportã, în formã narativã sau explicitã, o întâie teologie (‘teologi’ creştini nu sunt numai Ioan şi Luca, ci, în egalã mãsurã, şi Matei şi Marcu, fiecãrei Evanghelii corespunzându—i câte o perspectivã teologicã);--se trece apoi la cronica, de un sublim aparent mai abstract, însã în fapt mai înalt, a Bisericii primare, nãscânde;--se continuã cu marile exortaţii şi cu teologia fundamentalã a Epistolelor;--în fine, piscul sublimitãţii e poemul profetic al Apocalipsei.
Despre sublimitatea cãrţii ‘Faptelor …’ ar merita scris mai mult, ca şi despre sentimentul de bucurie stranie pe care îl poate da citirea ei.
O experienţã necesarã o constituie simţirea poeziei înalte a ‘Faptelor Apostolilor’. ‘Fãrã Iisus’, cu Iisus Cel nevãzut, istoria Bisericii primare continuã la un nivel de poezie pãtrunzãtoare.
Aşadar, revenind, patru trepte ale sublimitãţii neotestamentare, mereu ascendent, de fiecare data mai sus:--de la Evanghelii cu teologiile lor, la istoria primei Biserici, la teologia şi exortaţia Epistolelor şi la viziunile cãrţii ‘Apocalipsei’. Existã o construcţie interioarã a Noului Testament, o arhitecturã a sublimitãţii. Trecerea de la un grup de scrieri la urmãtorul e, de aceea, fireascã—aşa cum apare şi din simetria dispunerii—mai multe Evanghelii, o cronicã, mai multe Epistole, o viziune.
Existã o ascensiune în sublim, o sublimitate ascendentã.

S—a lucrat mult asupra teologiilor celor patru Evanghelii; însã, înainte de a fi concluzia unor aprecieri savante, existenţa unor astfel de abordãri teologice distincte, individuale, e un fapt intuitiv. Cei cãrora le plac Evangheliile—una, câteva sau toate—ştie cã fiecare Evanghelist nu numai cã asambleazã altfel datele, ci şi vede altfel lucrurile, le înţelege diferit, le interpreteazã într—un mod caracteristic.
Unor biblişti de azi pare sã nu le mai fie evident nici cã Evangheliile au fiecare câte un autor individual, nici cã redactarea lor ar fi pretins o înaltã sfinţenie, cã lucruri atât de sfinte nu puteau sã fi fost scrise decât de sfinţi. Evangheliile ajung sã aparã ca produse colective, rezultate ale unei elaborãri colective, şi ca failibile şi marcate de defectele celor care le—au redactat. (Profeţia celor care prevesteau nocivitatea ‘criticii biblice’ pare cã s—a împlinit, aceasta dovedindu—se nu o întreprindere neutral, ci una impregnatã de tezism, de tendenţiozitate, chiar de pornire. Minţile banale îşi vãd, reflectatã, propria banalitate şi rezultatele blazãrii şi dispreţului.)