Din viaţã

Ratzinger nu are darul simplitãţii; din acest punct de vedere, contrastul cu Wojtyla e marcat—polonezul ştia cum sã spunã banalitãţi pastorale, care la el încetau sã mai fie nişte banalitãţi—pe când neamţul, nu. Adevãrul Ratzinger e acela de la începuturi, al tinereţii, al anilor ’60, al progresismului iniţial. La Ratzinger, banalitatea e neconvingãtoare şi anostã, pe când la Wojtyla sugereazã adâncimi remarcabile.
Ratzinger nu a ştiut cum sã sune ortodox, fãrã a fi neconvingãtor şi anost; Ratzinger are perspicacitate teologicã, adâncime, inteligenţã—nu şi farmecul simplitãţii.

D’Ors are douã titluri foarte frumoase—‘Secretul filozofiei’ (’47) şi ‘Introducere la viaţa îngereascã’ (’39); mã gândesc cã e singurul filozof care s—a declarat discipolul lui Weininger. A fost demnitar franchist la sfârşitul anilor ’30.

Criticii tradiţionalişti ai Vaticanului II reiau, de fapt, teoria ‘Marii apostazii’; teza apostaziei de la/ prin Vaticanul II e la fel de convingãtoare ca şi aceea a apostaziei de la Nicea.

Bunãtatea e numai aceea nemeritatã, gratuitã, kantianã [de fapt, nu tocmai kantianã—fiindcã, nemeritatã direct, bunãtatea poate totuşi sã fie motivatã de ceva din recipient, aşadar: meritatã indirect]; aceea meritatã se numeşte gratitudine, e reciprocitate. Bunãtatea semnificativã e aceea care nu vine ca rãspuns la ceva. E drept, însã, cã ea poate sã fie motivatã de ceva, aşadar, într—un fel, tot meritatã—chiar dacã poate cã nu prin acte conştiente. Nu am fãcut ceva ca sã meritãm bunãtatea; însã, prin ceva, o motivãm. Nu e o bunãtate gratuitã, ci solicitatã de ceva.

Dacã ne gândim cã numai în sc. XX iezuiţii i—au dat pe Teilhard, Maréchal, Lubac, Rahner, Lonnergan—e mai mult decât au dat franciscanii în sc. XIII.

Aprecierile despre trilogie—scrieri de decãdere, spun unii—scrieri de meditat, spunea cel mai avizat comentator.

Berdiaev—dispreţuit de Hart şi de mine—apreciat de PE şi de Clément.

Ca şi gânditor creştin, PE nu e de nivelul lui GM, nici al romancierei americane—feuerbachienii. E bine sã ierarhizezi, ca sã ai o idee despre merite. Comparaţia face sã reiasã adevãrul. Acolo unde e original, PE e neconvingãtor; acolo unde repetã Predania, ajustând şi punând în luminã, convinge. Resursele gândirii ruseşti (‘şcoala rusã’, al cãrei legatar a fost) le—a folosit nu fãrã dexteritate, însã întâietatea nu le—a revenit celor mai interesanţi—Buharev, Leontiev, Frank, Şpet şi alţi gânditori evocaţi de Rozanov.

Pentru teologii apuseni neortodocşi care scriu despre autori rãsãriteni—aşa ca, de ex., Arhiep. Williams—doctrina rãsãriteanã a schismaticilor e un capitol al orientalisticii, scriu ca despre teologia hindusã sau şamanism sau Zen.

Exfranciscanul brazilian de origine italianã şi rahnerian—Boff, exbenedictinul Johnson, iar Caillois—recãsãtorit. Brazilianul s—a rãspopit la 54 de ani, şi trãieşte în concubinaj. Zwingli şi Anna.

Teologia Tainei trãite/ primite numai de laici, accesibile numai laicilor; e interesant cã teologia cãsãtoriei nu are amploarea teologiei preoţiei. La fel, teologia preoţiei credincioşilor trebuie regânditã. Punctul meu de vedere e unul protestant—creştinismul nu e o religie nici sacrificialã, nici clericalã, a preoţilor, a unei caste preoţeşti distincte şi privilegiate religios. Clerului nu îi revine niciun fel de centralitate sau de întâietate în Biserica Lui Hristos. E o funcţie, ceva necesar. În rest, despre Taina cãsãtoriei sã scrie numai aceia cãsãtoriţi—aşa cum sugera, cu bun simţ, Arhimandritul Teofil. Sã scrie despre cãsãtorie numai cine o cunoaşte. Despre aşa ceva nu se scrie din auzite. Cãsãtoria, scrie Ap. Pavel, e o mare descoperire.

Ceea ce mi se pare evident e tocmai indiferenţa politicã a Lui Iisus, şi intenţia desluşitã de a aboli religia aşa cum o propovãduiau saduceii, farizeii şi rabinii vremii lui, sau reprezentarea religioasã, a evreilor—de—a o aboli corectând—o şi desluşind—o. Iisus a fost prin excelenţã un revoluţionar religios—şi deloc unul politic. Îşi propusese o revoluţie religioasã, nu una politicã.

Ceea ce le place oamenilor nu e Liturghia ca entitate invariabilã, ci momente liturgice, cutare trãire. Momentele sunt existentul.

Rusaliile Duhului, Rusaliile Lui Hristos! Cincizecimea Duhului, Cincizecimea Lui Hristos!

Cei de întâiul ordin sunt aceia despre care meritã sã se scrie cãrţi—despre care scria CT; nu ierarhizez aici autorii de literaturã savantã şi cercetãri istorice (ca Daniélou şi Congar)—teologi prin implicaţie, nici exegeţii, teologii mistici, asceţii, autorii de literaturã religioasã, de îndrumare şi povãţuire—nici metafizicienii şi filozofii—ci numai teologii. Ordinul II, în teologia sc. XX, ar însemna Kűng, Schillebeeckxs, Jenson; ordinul III: Ratzinger (separat, aşadar, prin douã ordine de mãrime de primul rang), Wojtyla, Chenu. Ordinul IV: v. Balthasar, Pãr. Stãniloae, Moltmann. Ordinul V:. Ideea ar fi de a evalua anvergura, însemnãtatea, scrierile, geniul. Ierarhizez teologii—nu, pur şi simplu, autorii—sau scrierile. Ca autor, lui Daniélou i—ar reveni, i s—ar cuveni întâiul rang.

În cea mai succintã definiţie, Biserica înseamnã ucenicii Lui Hristos.

Tunica necusutã a Lui Hristos e aceea de care El este dezbrãcat.

Trebuie subliniat cã judecata eshatologicã nu va ‘depinde de arbitrariul unei fãpturi’—ci va fi dreptatea absolutã, absolutã obiectivitate. Izvorul ei nu va fi instabilitatea şi arbitrarul vreunei fãpturi. Dreptatea aceasta nu trebuie înţeleasã în sensul de necruţare, ci de obiectivitate. Judecata eshatologicã nu trebuie reprezentatã ca depinzând cumva de capriciul sau de toana vreunei fãpturi.

Teza liberalilor este cã autorii evanghelici au dispus materialul dupã simetrii şi cadenţe care au aşteptat douã milenii pentru a spune ceva, cuiva; ele erau semnificative, adicã—doar cã nimeni nu le—a observat. Acesta e un paradox.

Biologia nu e ‘ştiinţa materiei mişcate de o dinamicã internã’.

Protestantismul radical e valabil numai pe hârtie. Nu ştie de pogorãmânt, de acomodare, de practicã. Poartã în sine germenele propriei sterilitãţi şi nerãspândiri, nedifuziuni.

Mohorâtul Zwingli, şi ceilalţi profeţi de la sfârşitul Evului Mediu şi din Renaştere; vocaţii profetice şi reformatoare.

Zwingli a atacat postul, celibatul, iconodulia.

Vremurile în care cultura germanã, nezbuciumatã de izbucniri profetice, e ilustratã de oameni ca Wundt şi Natorp, Graß şi Bőll—fadoarea cea mai indigestã—cultura germanã antebelicã şi, mai ales, aceea postbelicã, apatia şi

Bachofen a predat drept roman, la Basel, pânã la 30 de ani.

Creştinii în costum (Cullmann), preoţii în costum (Kűng, tânãrul Ratzinger, v. Balthasar—care nu mai era iezuit—cu toate cã vrusese sã fie reprimit), cãlugãrii în costum (Rahner).

Ca Blaga şi Arghezi. Putea fi demonstratã falsitatea sau eroarea unei filozofii consensuale, raţionale, ştiinţifice (scolasticii, Leibniz, Kant)—‘impersonale’, nu a uneia moderne, oraculare, poetice.

Neo—ortodoxul Barclay.

Teologia belgianã a receptivitãţii la har, a docilitãţii faţã de harul Botezului, a neîmpotrivirii la har. Botezul e o conferire a harului, nu un legãmânt sau un angajament.

Progresiştii—ca romanciera americanã& ca preotul din romanul ei.

‘Antropologia în perspectivã teologicã’—‘Chestiuni fundamentale în teologie’—‘Introducere în teologia sistematicã’—‘Iisus—Dumnezeu şi om’—‘Metafizica şi ideea de Dumnezeu’—‘Revelaţia ca istorie’—‘Teologie sistematicã’—‘Teologie şi filozofia ştiinţei’.
Pãr. DS, aprecieri, tendenţiozitatea—nemţii citaţi—impresia—dogmaticianul luteran Jenson—ortodoxul—girul. Alţi doi americani, cinstitori. Bromiley şi trad.. Completarea, între timp, a trad.—tradusã integral. Recenzarea trad..
Ca trad..

O’Collins şi Marchesi. Laurentin, Amherdt.

Ratzinger, ca teolog supralicitat. Enunţuri, adesea pur pastorale, supralicitate.

Nevoit sã apere şi sã enunţe lucruri în care nici el nu crede.

Caricatura.

Cei care surpind mai ales finitudinea sau destrãmarea fiinţei, nu ca dezãgãzuire, ci ca vag şi nedeterminat, ca negativitate.

A fi ‘mereu complet în fazã cu gândirea cuiva’.

Asprimea (provenitã din …).

A mai face loc încã unei alte aprecieri, diferite—‘în pofida rezervelor şi a severitãţilor al cãror obiect l—a fãcut din partea unor critici pe care îi stimez’—scrie, în franceza lui aşa de gazetãreascã, Leclerc.

Neognosticii.

Teilhard, Girard, Gauchet, Ricoeur şi discipolii lui. Admiratorii lui Gauchet. Jeter şi preferarea ‘introducerilor’. Noii gânditori francezi. Religia.

Barbaria, umilirea, necurãţia şi sacramentalitatea. Înjosirea.

Chiar vechea românã liturgicã vorbea de ‘feţe’, de o treime de feţe, de obrazuri.

Leclerc, monument de ‘gândire’ îngãlatã, mi—l aminteşte pe Donose. Mai ales insuportabilul ton afectuos, complice şi avizat, la curent cu noul, duhoarea prostiei viclene şi trufaşe, lãfãirea neroziei, ton comprehensiv, generos şi placid. Placiditatea vicleanã a lui Donose. Omul tuturor convingerilor respectabile. Republicanul Leonida, fãrã îndoialã. Gérard Leclerc enunţã numai futilitãţi, numai imbecilitãţi pompoase, cu ifosele celui care se pricepe; o minte îngãlatã. Un cititor de articole, de periodice—ca şi Puiu Donose. Aerele de conetabil al culturii franceze, de om care se vede confirmat de cei mai avizaţi. Puiu Donose, wojtylian. Mintea lui, neatinsã de idei, de gândire, reţine numai poncifele.
Îi confundam pe Muray şi Clavel.

Ciuperci, fructe, lactate, ouã, cârnaţi, pâine.
Piaţã: salatã& harbuz.

Feuerbach e un ateu care le place creştinilor—creştinilor neconvenţionali. Aceştia îl gãsesc interesant. E un ateu admirat, gustat de creştini. Unul dintre admiratorii creştini ai lui Feuerbach se interesase de idealiştii/ hegelienii anglofoni.

6 z.—chixul. Vândut de patru ori. Joaca. Vulnerabilitatea. Luni—azi. Tocmai tortura, deliberat supliciul. Cãrţile şi cititul.

Tipler, citat cândva de Patapievici, e apreciat de Pannenberg.

Lichtenberg şi Pannenberg. Contrastul între inspiraţie şi strãdanie—între inspiraţia liberã, şi sârguinţa, migala anostã şi laborioasã.

Numai istoria, metaexegeza—aforismele anoste—prefaţa, obiecţiile, exegeza. Jeter. Confuzia cu malaezianul. Notele tratatului—malaezianul.

Citit—belgianul& T de Q. Stil—T de Q—PC—AS—GS—FN—Bloy.

Protestanţii, etica.

Cei care afirmã cã numai o micã parte din oratoria bisericeascã (‘literatura de amvon’), teologie, filozofie, are valoare literarã, ar trebui sã se gândeascã cã numai o micã parte din literaturã, din literatura propriu—zisã, are valoare literarã—numai o micã parte din romane, poeme, eseuri, piese, memorii, etc., rãmân; restul sunt atinse de aceeaşi caducitate. De Quincey vorbea despre Newton; însã nu spune nimic despre marii filozofi. Marea filozofie nu e niciodatã ‘depãşitã’, ‘întrecutã’. La fel, De Quincey nu spune nimic nici despre istorie; ia ca exemplu de literaturã de cunoaştere fizica lui Newton.
Revenind acum la gândul iniţial, nu supravieţuiesc, ca literaturã, nu rezistã mai multe romane, poeme, eseuri, etc., decât predici. Genul ales nu e o garanţie a reuşitei, a izbânzii. Aceeaşi caducitate atinge şi genurile ‘propriu—zis literare’.
Atâtea predici, spune De Quincey (scriitor, cititor, bibliofil), nu sunt literaturã—da, însã atâtea romane, piese de teatru, poeme nu sunt, nici ele, literaturã! Ceea ce e chiar mai grav—fiindcã acestea îşi propun, explicit, sã fie! Ar trebui sã fie!

Cel mai important e sã nu citeşti arbitrar, la întâmplare, aleator.

Împotriva interiorizãrii pot fi spuse douã lucruri:--eul, lãuntrul nu e un absolut, ci o realitate greşelnicã, failibilã;--omul nu e redus la propriile resurse ale interioritãţii, ci existã şi un aport ‘dinafarã’, existã alte realitãţi, tot aşa, limitate, cu care se poate corela, cu care poate ajunge sã relaţioneze—şi prin care ceva îi vorbeşte.
Omul are reprezentãri numai ale creatului; Dumnezeu nu trebuie închipuit ca un termen între alţi termeni. Nu trebuie reprezentat în planul creatului, ca fiind în planul celor create. Locul Lui nu e acesta; Dumnezeu nu interacţioneazã cu omul în felul acelora create. El vine dinafara creaţiei, care nu—L cuprinde.

În cazul lui Thomas De Quincey, avem un mare scriitor, care era şi un mare cititor, şi un mare bibliofil.

Istorici remarcaţi pentru stilul lor sunt J. R. Green, W. H. Prescott, G. M. Trevelyan.

Îl confundam pe Fielding cu Thackeray. Juriştii. Umoriştii şi picareştii. Scrierea despre umorişti.

Critica literarã a lui Hazlitt—umoriştii—romancierii—criticã a frumuseţilor, a simpatiei—v. şi belgianul Poulet, precursorii ‘Noii critici’.

Recititul—Gracq. Cititul şi bibliofilia—De Quincey şi baptistul Gordon. Recititul: Hazlitt şi Lamb.

Landry citeşte cãrţile de teorie socialã ale lui Leacock, Lippmann, Dna. Paterson—ca şi pe Koestler, Orwell, Rolland.

Exemplaritatea sau desãvârşirea ilustratã de Macaulay.

Cãrţile scoţianului Raleigh.

Umoriştii al cãror meşteşug constã în descrierea de situaţii amuzante—uneori, numai vag amuzante, sau aproximativ amuzante.

Încercarea de subvertire a ierarhiilor literare.

Faptul de a avea umor nu înseamnã a fi umorist.
Balzac s—a încercat ca umorist; ca şi Verne. Balzac s—a vrut umorist, cu toate cã nu a convins; însã Salinger conteazã ca un mare umorist.
Pe de altã parte, umorul îşi poate propune numai sã producã râsul—sau zâmbetul—sau doar grimasa; însã poate şi altceva—sã—şi propunã sã transmitã ceva, sã sublinieze ceva, sã enunţe ceva—e umorul cu tâlc.

A fost surprinzãtor sã constat cã tocmai marii autori americani (Faulkner, Hemingway, Salinger, Updike) sunt aceia desconsideraţi de cunoscãtori, de cititorii înveteraţi. Cã ceea ce la noi trecea drept marea literaturã americanã, pentru bãştinaşi nu e.

A nu confunda umorul autentic cu ironia, satira, zeflemeaua, parodia, sarcasmul, tifla.

Cãrţi ca acelea rãscitite de Lamb şi Hazlitt s—au mai scris, de atunci încoace—fie ca romane (de ex., Thackeray), fie ca tratate (de ex., Coleridge).

Dramaturgii (Shakespeare şi ceilalţi elizabetani), poeţii (Milton, etc.), umoriştii, romancierii (Richardson, Rousseau, Scott …), prozatorii sc. XVII (în comun cu De Quincey, Coleridge şi Lamb), marii prozatori (Junius, Burke …), filozofii, pictorii; numai zãdãrnicia erudiţiei anoste a enunţat—o Hazlitt. Englezii erau mari cititori.

Eseiştii—şi marii prozatori, pur şi simplu (autorii sc. XVII, Junius, Rousseau, Burke) [filozofi, politicieni, istorici, chiar teologi]. Marii dramaturgi (de la contemporanii lui Shakespeare, la Schiller).

Proza cea mai gustatã de Hazlitt o gãsea altundeva decât la eseiştii propriu—zişi; adesea, în scrieri ocazionale, sau chiar ‘neliterare’, cu altã funcţie decât aceea pur literarã, integral literarã. Eseu recapitulativ, racursi, istorie a cititului. Bucuria& însufleţirea.

La fel simţeau Amiel, Renard, M. Caragiale, Cãlinescu, Eliade, Gracq, Tresmontant, Rével, Ep. Sigrist, eu (pentru Héllo, Bloy şi Claudel …). Încântarea şi bucuria date de ceea ce e bine scris—cronicari, Las Cases, memorialişti, un istoric bisericesc, câţiva filozofi, nişte eseişti—cei la care valoarea literarã e vizatã indirect, sau spontanã, sau de o artisticitate fireascã.

Desãvârşirea lui Macaulay.

Umoriştii& meritele literare& desãvârşirea lui Macaulay. Scrieri neliterare prin natura lor, citite şi gustabile ca literaturã.

Pânã şi stângãcia literarã, inspiratã şi însufleţitã, poate sã dea încântare, sã încânte şi sã bucure. V., de ex., unii teologi.

Loisy şi Tyrrell, lexicograful Dal, Schillebeeckx despre Deipara, Odobescu, Pârvan, Petrovici, Iorga, Ralea, Jevons, Froude, Michelet, chiar Lincoln, unii autori semnalaţi în trecere de patrologul american, Mondor, Newman, manualul de aritmeticã recomandat, cândva, de M. Caragiale, Swete—ceva din panoplia artisticitãţii stilului neliterar, ‘funcţional’—un stil nu numai îngrijit—nici ornat, împodobit.
Bagdasar ca ilizibil.
Patrologul& VN.
Nivelul scrisului (ocazional) francez. Gazetarii.

Idealul cititorului e sã—şi ştie cãrţile ca Lamb şi ca Hazlitt—şi sã poatã sublinia scenele ca Nicoll şi, din nou, Hazlitt (pentru Rousseau, Smollett, Fielding …).

Bataille, Rozanov, Céline, Bloy, Weininger, Koestler, Blanchot—‘trãsniţii’. Extravaganţii aleşi de evreul argentinian, ME, EMC, Ep. Sigrist, Piţu—ca editor.
Seriile—v. GM, Piţu—selecţia.