Din viaţã

Nu ştiu dacã ceea ce a fãcut Wesley îl şi descalificã. Trebuie ţinut seama şi de climatul de criticã liberã în care a trãit el. Adversarii înseamnã întotdeauna contestare şi calomnie. Se pare cã firea şi acţiunile lui Wesley nu erau ireproşabile. Însã de la Belarmin la Sf. Iozafat, chiar persoanele canonizate n—au dus lipsã de contestãri; nu mai vorbesc de Sf. Chiril, chiar de Sf. Juan, sau de atâţia din ‘cãlugãrii canonizaţi’ care—l înfuriau pe Coleridge. Lucruri rele, unele nu fãrã fundament în realitate, s—au gãsit de spus despre toţi oamenii mari. Alteori e vorba despre scorneli. Iisus spune cã era învinuit de beţie şi de rele tovãrãşii. Nu ştiu dacã Wesley a fost demonizat [adicã portretizat cu vindicativitate şi tendenţiozitate] ca Luther şi Calvin, şi nu ştiu ce se crede despre Knox. Baptistul exprimã în mai multe rânduri reticenţe faţã de caracterul lui Wesley—un creştin necanonizabil.
Protestanţii sunt mai lipsiţi de iluzii, mai puţin înclinaţi sã—şi facã iluzii, mai conştienţi de deficienţele umane; asta se vede şi din tonul clericilor lor—nu existã, în general, nesuferita condescendenţã monasticã, ifosele asceţilor din Bisericile apostolice. Asta îi face pe protestanţi mai puţin dispuşi sã pledeze. Nu sunt gata sã pledeze pentru ‘eroismul virtuţii’.

Patria omului e nu Raiul, ci Împãrãţia—iar aceasta e prezentã. Patria omului nu e ‘cealaltã lume’—ci Împãrãţia. Omul trebuie sã tindã cãtre Împãrãţie, pace, limpezime. Elementul sufletului uman e mila.

Am, înregistrate, vocile lui Ware, Borges, Moltmann, Arhim. Teofil, R. Noica, Taft.

Împotriva lui Barth (şi Gordon), nu cred cã rostul teologului e sã indice Împãrãţia, ci sã intre în ea. Cu Iisus, Împãrãţia a început. Nu mai e anunţarea, ci chiar Împãrãţia.

Subiecte de eseuri—Hamann—Lacugna—cãrţi semnificative.

Sf. Toma, DB, chipul, tenul, teologii scoţieni.

Istoria naivã nu e mai reuşitã decât ştiinţa naivã; dacã autorii biblici aveau ‘intenţia de a povesti lucruri adevãrate’, o aveau şi pe aceea de ‘a vorbi despre naturã’. Încât pe calea ‘ştiinţei biblice’—un anacronism, spun Jaki, Coyne, Barron—trebuie sã o ia şi ‘istoria biblicã’, şi ‘geografia biblicã’, topografiile, etc.; relatarea de întâmplãri adevãrate din trecut nu cere o metodologie mai puţin evoluatã şi criticã, decât ‘vorbirea despre naturã’. Ca intenţie generalã, autorii biblici vroiau sã ‘vorbeascã despre lumea creatã şi fazele apariţiei ei’, ca şi despre evenimente petrecute; pentru ambele le lipseau instrumentele, iar istoria nu e mai uşor de fãcut decât paleontologia. Geocentrismul nu e o greşealã mai plauzibilã decât credulitatea. Cine a putut greşi într—o privinţã, a putut greşi şi în alta. ‘Istoria biblicã’—şi cronologiile—nu—s mai recomandabile decât anacronica ‘ştiinţã biblicã’; dacã autorii biblici n—au vrut sã facã ştiinţã, adevãrul e cã nici istorie, în sensul modern, renascentist, n—au vrut sã facã. Pânã la Valla şi criticii renascentişti, nu existã ‘istorie’—mai ales a ‘lucrurilor trecute’; istoria naivã înseamnã Voragine. Europenii medievali luau legendele drept istorie. Au existat, în Antichitate, în vremea Imperiului, câţiva latini—care erau un fel de cronicari. Dacã descurcãreţii ne spun cã e anacronic sã vorbim despre o ‘ştiinţã biblicã’—şi o intenţie ştiinţificã—la fel de anacronic e şi sã vorbim despre ‘istorie biblicã’ şi sã numãrãm generaţiile. Autorii biblici povesteau ‘lucruri trecute’, povesteau trecutul—ca şi Voragine, ca şi autorii medievali. Istoria naivã nu e istorie valabilã. Culegerile de anecdote nu trec drept biografie. Baladele nu sunt istorie. Folclorul nu e istorie. Noţiunea de istorie obiectivã şi dezinteresatã a apãrut târziu; popoarele nu au noţiunea unei istorii obiective. ‘Mãnãstirea Argeş’ e ideea lor de istorie; intereseazã mai ales semnificativul potenţat. Autorii biblici nu gândeau despre istorie ca Ranke; nu scriau istoria ca Taine. Colectivitãţile nu sunt interesate de istoria obiectivã; epopeile homerice nu sunt istorie. ‘Ieşirea’ nu e istorie obiectivã mai mult decât ‘Eneida’. Barron, mi se pare, comparã, tendenţios, ‘ştiinţa biblicã’ cu ‘istoria homericã’—însã ar trebui sã compare ‘istoria biblicã’ cu ‘istoria homericã’. Nu e mai multã istorie în Biblie, decât în epopeile antice sau în poemele asiatice. NT relateazã fapte contemporane şi atestate—aceasta e deosebirea. Foloseşte martori oculari şi chiar participanţi la cele povestite.

Realismul cronicarilor români—moldovenii şi muntenii. Nu existã fabulos în cronicile lor. Nu seamãnã cu cronicarii medievali. Seamãnã cu cronicarii italieni—Guicciardini şi Machiavelli. Nu flirtau cu supranaturalul legendar. Italienii au emancipat cronica de fantastic şi de implauzibil. În acest sens, cronicarii români erau, în linii mari, racordaţi la vârsta europeanã. Discreditarea credulitãţii a început la italieni, în Renaştere.

Ortodoxul—Hristos, Deipara, Sf. Ap. Andrei, Sf. Ioan Zlataust, Sf. Isaac, doi sfinţi ruşi şi douã sfinte, trei teologi ruşi şi douã sfinte apusene.

Între douã contoare, concordã numai întâiele douã locuri. Italianca şi Mitropolitul.

Lacugna& subiecte—Hamann& Brentano, Daniel şi Petrescu, Sorge, Antonie şi iezuitul, Foarţã, Sf. Ignatie, Dna. Hill, Walser. Nearb.. Subiecte. Ziarele—ed.& nearb.. Subiecte vrednice.

Meyendorff spune cã Botezul nu e un Sacrament de pocãinţã. Într—adevãr, e un Sacrament de încorporare, de dare de viaţã—care se face prin har primit. Botezul e acordarea unui har. Mai mult, Botezul e, spune Meyendorff, un Sacrament al Învierii, un Sacrament resurecţional. ‘Taina Botezului e lumina însãşi’, scrie Meyendorff.

Botezul, spunea prelatul belgian, e o lucrare a Lui Dumnezeu, nu o decizie, o angajare a omului. Interpretarea Sacramentelor. Celebrarea lor frecventã inspirã. Reflecţia asupra Sacramentelor—simbolistica şi dinamica lor—romanciera americanã (şi LF), prelatul belgian, Schillebeeckxs, Meyendorff.

Rose despre postul rãsãritean, rusesc, şi Behr despre eshatologie.

E adevãrat cã ortodoxul îi citeazã des pe Rose şi Sf. Ioan Maximovici—însã pe Sf. Fotie îl face sã spunã cã obiceiurile locale sunt respectabile (dintr—o scrisoare cãtre Sf. Nicolae cel Mare).

Simţul eshatologic şi sacramental. Pacea, mila, limpezimea, caritatea.

‘Cinstitor al …’.

Eu cred cã teologia e raţionalã, nu antinomicã. Antinomiile sunt aparente, sau retorice, pentru a sublinia ceva. Nu existã, în teologie, antinomii autentice.

De la Sf. Duh ne vin pacea, mila şi limpezimea sau claritatea. Cruzimea dezechilibreazã ceva, stricã o balanţã.

Abia în anii ’80 ai sc. XIX a devenit Dna. Austen un autor popular, a devenit cunoscutã publicului.

Rawls citeazã un teolog ecologist—Edwards. Rawls, un extravagant bãtrâior, are deprinderea de a cita autori interesanţi—ca Ep. Taylor, Ramsey, Wright, McColman, Sellner, Chryssavgis, Spretnak, Pitre—şi, mai ales, citeazã cãrţi, cãrţi tipãrite—nu postãri ale altora. Foloseşte tot formatul de antologie—ca şi ortodoxul, ca şi Jeter—ca şi, mai nou, chiar baptistul, cu grupajul de scrieri care nu au nevoie de comentariu (însã nevoia de comentariu trebuie sã fie a cititorului—nu a scrierii).

Ortodoxul, baptistul, preotul, Rawls, ortodoxul Hart, Jeter. WB& ortodoxul Hart& Barron.

WB: baptistul [şi Jeter]; ortodoxul Hart: Jeter; Barron: ortodoxul [şi Jeter].
Numai Jeter îi întruneşte pe toţi trei: ortodoxul Hart, WB şi Barron.

Alţi trei catolici (maica, biblistul dizident—rãspopitul, şi ecologistul).

Ceea ce e cam indigest.

Jaki n—are dreptate sã atace concordismul în numele perimãrii ştiinţei, fiindcã întreg concordismul patristic e un fals concordism—e punerea în acord a ‘Facerii’ cu teorii filozofice antice. E interesant cã tocmai un autor ca Jaki, care defineşte ştiinţa aşa cum o face şi apreciazã cã ştiinţa începe odatã cu Buridan şi Oresme, sã afirme cã orice concordism e sortit sã cadã odatã cu ştiinţa vremii aceleia. Pânã de foarte curând, nu a existat o adevãratã ştiinţã a Cosmosului. Ştiinţa la care apelau Pãrinţii şi medievalii era o fantasmagorie. Vorbim despre faza preştiinţificã a cosmologiei. Pãrinţii recurgeau la reprezentãri preştiinţifice despre Cosmos. Eroarea lui Jaki e de a rãstãlmãci concordismul, de a lua concordismul filozofic, al anticilor şi medievalilor, invalidat, drept concordism ştiinţific—care nu avea cum sã preceadã cosmologia modernã. Nu existã concordism adevãrat pânã la cosmologia modernã. ‘Facerea’ nu a putut fi corelatã cu ştiinţa, înainte ca aceastã ştiinţã sã şi existe. Pãrinţii şi exegeţii ulteriori ai ‘Facerii’ nu corelau Biblia cu ‘ştiinţa vremii lor’, ci cu teoriile vremii lor. Pãrinţii nu aveau o ştiinţã cu care sã coreleze ‘Facerea’—cosmologia nu exista.

Critica adusã de McCarthy lui Jaki e boantã şi calpã—însã subliniazã, întrucâtva, ceea ce e enervant în sucelile şi piruetele acestui autor cu o gândire extravagantã, cusurgiu şi pe care mai totul îl nemulţumea.

‘Creaţia’ ca prelucrare, aranjare, ordonare. ‘Cu uşurinţã suveranã’.

Iisus e ‘mai mântuitor’ decât ceea ce se întâmplã cu El; Iisus mântuieşte prin ceea ce e, nu prin ceea ce se întâmplã cu El. Ideea centralitãţii jertfei e falsã, fiindcã numai animalele de jertfã sunt importante doar întrucât, şi dacã, sunt jertfite; cu Iisus nu e aşa. Iisus era Mântuitor şi fãrã jertfã; necesitatea jertfei corespunde unei interpretãri adopţioniste. Iisus nu e ‘înãlţat prin jertfã’.

Ruptura de Bisericã şi deriva filozoficã; deriva filozoficã, la originea acestei înstrãinãri care i—a scos din Bisericã.

De trei ori certat de slugi [M., C., D.]—şi certat numai de slugi.

Arhipelagul. Muştruluiala, azi& ironia& orã—vestiarul.

Stãpâna. Alegerea între interesul stãpânei şi întâlnirea de care fusesem anunţat de o sãptãmânã—întâlnirea cu mine. Interesul stãpânei a avut întâietate; asta mi—a arãtat cât de important sunt.
Complexat.
Ieri (marţi)—tinereţea nãruitã.

Brentano& o istorie bisericeascã, de momente bisericeşti.

De ce a cãpãtat Pãtimirea o asemenea importanţã? Fiindcã e impresionantã. Fiindcã a impresionat. Fiindcã a produs o impresie adâncã, atât în sine—cât şi prin faptul cã a fost situatã într—o nouã luminã de cãtre Înviere.

Farmer Îl defineşte pe Dumnezeu ca ‘însuşi temeiul fiinţei şi vieţii cuiva’. Vinovãţia nu e pocãinţã.

Lubac—exegezã, religiologie/ budism, politicã şi ideologii, teologie istoricã, ecleziologie.

Ieri, îndemnul de a mai zãbovi, de a mai rãmâne.

Dacã prioritatea istoricã va fi revenind celibatului preoţesc, atunci clerul cãsãtorit e un progres doctrinar, un avans. Roma face mare caz de vechimea unui obicei bisericesc—nu, însã, şi când ar trebui sã explice destituirea Episcopatului. Episcopatul apusean e administrativ şi ancilar.
Iar identificarea vieţii sexuale cu ‘necurãţia’ e o marotã enervantã; tot atâta necurãţie existã şi în celibat. Sau: celibatul nu ocazioneazã mai puţinã necurãţie. Virtutea ca abţinere e o miopie. Virtutea înseamnã lucrare, nu abţinere. Virtuos nu eşti nefãcând—ci fãcând bine.
Preoţia nu e ‘murdãritã’ de sexualitate, sexualitatea nu întineazã, nu maculeazã. Sau: celibatul prost trãit pãteazã tot atât.

Duhul şi crisparea, crusta, zvâcnirea.

A dispreţuit sângele, cuvântul şi tinereţea mea.

Mutismul, secretomania, conspirativitatea. Jocurile cu mintea şi cu viaţa mea. Nu sunt animal, sunt om. Pasul III. Dispreţul arãtat. Rãbdarea.

Grija pentru fiinţã—realizarea persoanei—gnoseologia intuitivã—nu conformarea la Magisteriu.

O cârpã, toantã orgolioasã şi

Nu ştiu dacã teologii eliberãrii priveau acţiunea emancipatoare ca pe unul din fronturile, ca pe una din laturile activitãţii Bisericii—sau ca pe misiunea ei prin excelenţã. Emanciparea sãracilor e una din misiunile Bisericii.

Compromisul—pramatiile între ele—târâturã ordinarã (pasul IV, pasul V).

Dezamãgirea impulsivã, scârbitã, şi nu resemnatã, ar fi ajutat mai mult.

Nu s—a vrut sã se vorbeascã cu mine; s—a vrut sã fiu manipulat, ‘împins’.

Satisfacţia amarã datã de gândul decretului Lui Dumnezeu: ca, de 3 ½ l., nici mãcar sã nu ajungem sã ne vedem.

Listei de teologi catolici citiţi de baptistul Gordon: Balthasar şi Kűng (şi Rahner, amintit ocazional), Merton şi Maica Chittister, trebuie sã îi adaug pe Lash şi Dna. Lacugna; Lash e un alt rãspopit, ca şi alţi teologi progresişti.

Climatul firesc al existenţei mele.

Limbajul literar, nu acela social.

Cum ar putea mânia dumnezeiascã sã mai fie dreaptã, dacã Dumnezeu deja a ales? Cãci se vorbeşte nu de preştiinţa, ci de alegerea Lui Dumnezeu.

Înţelegerea anselmianã a ispãşirii, la reformaţi.

Numai pentru catolicii apuseni, Biserica a putut ajunge sã însemne clerul.

Comentariul obiectiv—şi acela care preia sugestii şi prelungeşte, care reface, pretextând numai cã descrie, şi mai degrabã preia inspiraţia, se slujeşte de inspiraţie; nu e vorba numai de Gaetan, Heidegger, Noica—ci şi de Chartier şi alţii care fac o scriere sã spunã ceea ce vor ei.

Mã gândeam la pâine, nu la panicã.

Fostul vicar—umorul—indigest, nesãrat—lipsa de însufleţire—crisparea& adulta şatenã, farmecul, atingerea fugarã, uşoarã. Marţi dim., în drum cãtre clinicã, am întâlnit mai întâi pe fostul vicar, biblistul agramat, încercând zadarnic sã însufleţeascã un grup de mofluzi mohorâţi, posaci—apoi o adultã şatenã.

Firescul vs. artificialul. Paradoxul pramatiei.

Vulnerabilizat.

Am simţit tresãrirea iubirii în sânul ei.

Creştinismul nereligios. Nu decreştinarea.

Climatul dicteazã comportamentul.

Trollope, apreciat de modernistul jamesian Ford, îl gusta mult pe Thackeray.

Îmi place bonomia naratorului ironic, locvace şi pãrtinitor, de la Fielding la Trollope—vechea tradiţie, prejamesianã, a romanului englez. Literatura discutatã fãrã crispare militantã, cu simpatie hazlittianã, cu largheţe. Nu cred cã naratorul neutru şi imparţial, ‘realist’, a fost un progres—sau o îmbunãtãţire a ‘tehnicii narative’. Reţin cã lui Gracq îi displãceau aceste ‘interpuneri’ ale naratorului, pe care poate cã Beyle le învãţase de la englezii sc. XVIII, de la vechiul roman englez de sc. XVIII.

Un scriitor e interesant pentru ceea ce a creat, nu pentru ce a crezut.

Dreiser—Mencken, evreul scandinav, evreul.

Scriitorii americani cei mai apreciaţi dincoace de ocean, maeştrii prozei americane—Poe, London, Dreiser, Faulkner, Hemingway, Salinger, Updike, Pynchon şi Barth—sunt cei mai desconsideraţi de cãtre americanii care pretind cã se pricep.
Irving, Parkman, Cooper, Longfellow, Howells, Dreiser, H. Crane, S. Crane; cei patru prozatori antologaţi [NH, Twain, HJ].

Thackeray era un sensibil, de aceea scria romane cinice, sardonice, picareşti; Dickens era un dur şi un coţcar, de aceea scria romane sentimentale.

Enigma Richardson. Richardson şi Rousseau—ca romancieri. Iluminiştii francezi—şi romanul englez.
Scott, Thackeray şi Dickens continuã linia vechiului roman englez, cãreia i se raliazã şi Trollope—prin naratorul indiscret şi pãrtinitor. Trollope aparţine acestei linii—cu toate cã o şi neagã—prin naraţiunea rarefiatã şi neepisodicã; însã ţinuta sa e aceea a vechilor romancieri englezi inegalabili.

Latura licenţioasã, libertinã, şi aceea de vechi roman englez, a existenţei. Mişcarea uşoarã, mozartianã—libertinajul victorian—articole—trei filme italiene [‘Aşa fac toate’& ‘Pielea …’& ‘Decameronul’—ecranizat]. Inspiraţia de vin.—articole—chiar despre genul ca atare.

Bruneta delicioasã (M.)—azi (marţi)& cf. ieri—ras—afabil—

Invitaţii la bucurie. Bucuria prezenţei. Italiana, poate mai direct decât franceza, asociazã orgasmul cu bucuria (în francezã, verbul are un înţeles mai instrumental—‘a se bucura de’).

Butor& MP. ‘Eneida’. AF (Pãstorel, arhaizant)—NS: A.—‘Quijote’—Blaga—Vianu—moş Vrânceanu —Marcu şi GC: ca italienişti—ME de M--
Mai ales AG [MP& ‘Eneida’] şi AP [AF; A.; ‘Faust’; ME de M]. NM.
Ulici şi cheia. Sovieticul—retradus?
Butor, ‘Quijote’, MP, ‘Eneida’, A., ‘Faust’, AF\ Pãstorel, Vianu, ME de M.

Hazlitt era un cititor de romane—însã era, mai ales, un iscusit recititor de romane—Richardson, Rousseau, Smollett, Fielding, Sterne, Scott.

Pentru unii, centrul literaturii americane sunt alde Barth, Pynchon, Carver, etc.—sau Foster, etc.—pentru alţii, Bellow, Roth—pentru niciunii, Faulkner, Hemingway, Salinger, Updike—ca sã nu mai vorbim de Poe, Dreiser, London (la care, poate din cauza naraţiunilor arctice, mã gândesc ca la un canadez).

Hegel, când scrie despre literaturã sau istorie, despre ‘realizãri umane’, nu face neapãrat—şi cu ifos—‘filozofie’; e o discuţie destul de liberã.

Trollope era un pic mai tânãr decât Thackeray; Meredith era cu peste un deceniu mai tânãr decât amândoi.
Richardson se nãscuse în sc. XVII, e cel mai vârstnic dintre vechii romancieri englezi (--de fapt, Defoe era cu aproape trei decenii mai vârstnic).
Defoe—1660.
Swift—1667.
Richardson—1689.
Fielding—1707.
Sterne—1713.
Smollett—1721.
Goldsmith—1728.
Scott—1771.
Dra. Austen—1775.
Marryat—1792.
Dra. Gaskell—1810.
Thackeray—1811.
Trollope—1815.
Dna. Eliot—1819.
Meredith—1828.
Howells—1837.
Conrad—1857.
Gissing—1857.
Kipling—1865.
Galsworthy—1867.
Bennett—1867.

De la strãbunul Defoe, la Gissing şi Bennett—sunt douã veacuri de literaturã englezã—şi de extraordinar roman englez.

Rãstãlmãciri—CN—lista de cãrţi—Pruteanu—Gide, Galsworthy, LNT—gustul—întortocheri—SK—vârsta—AG şi AP. Scientismul.

Scrisul ca îndemânare, abilitate, prestidigitaţie—Maugham. Talent real, şi tot atâta mãrginire. Nu e deajuns sã scrii bine—însã e necesar.

Ticãloşia, josnicia, rãutatea, dezmãţul nu mã încântã—de aceea, nu gust romanul numit picaresc. Nici nu cred în flatarea acestui tipar comportamental. Sexualitatea, chiar adulterul şi libertinajul, privite cu umor, pot fi reprezentate şi altfel, decât în complacerea în ticãloşie.

Lui Thackeray îi sunt mai mult sau mai puţin reproşate atât moralismul victorian, cât şi simpatia pentru Barry Lindon şi Becky Sharp. Acest neasemuit romancier a fost egalul lui Fielding, ca şi al umoriştilor pe care îi aprecia atât.

Fiecare femeie, fiinţã altruistã şi deschisã, are dreptul de a cere sã fie consideratã ca un miracol—fiindcã şi este unul.

Nu mai ştiu unde am citit cã Burke era un patriot irlandez. Relaţia lui cu metafizica.

Pe rãcoare, la 12 ½, iubindu—ne.

‘Citiţi—pe Fielding, Thackeray, Trollope, Meredith, Howells, Gissing, Scott!’.

Dinastiile engleze (alde Butler, Darwin).

Cãlugãrul Bacon—Lordul Bacon—Hobbes—Newton—deiştii—Locke—Hume şi Berkeley—Bentham—Mill—Spencer.
Spaniolul—HB—Brãtescu—GI, cf. lui AP.

Idealismul nu poate sã treacã de enunţul cã lumea e reprezentare, adicã de spinozism—cã reprezentarea e ceva calitativ distinct de materie, cã datã e numai reprezentarea; nimic nu autorizeazã solipsismul şi alte terori adolescentine. Din idealism rãmâne valabil numai caracterul distinct al reprezentãrii—lumea nu e datã ca materie, ci ca reprezentare. Sau, cu alte cuvinte, gânditul nu are întindere, gânditul e neîntins; ceea ce zãdãrniceşte orice fel de localizaţionism. Aceastã axiomã spinozistã aratã greşeala metaforei lui Bergson, care compara gândirea şi creierul, cu haina şi cuiul—însã acestea douã sunt obiecte ambele, sunt realitãţi de acelaşi ordin, vin material în contact, e de la sine înţeles cã pot sã aibã un contact—greşeala metaforei lui Bergson, metaforã care nu explicã nimic, îl aratã pe acesta rãmas la aporiile cartezianismului, şi neatingând nivelul spinozist. Bergson rãmâne un inconştient materialist cartezian; abia spinozismul deschisese calea cãtre idealism. Gândirea şi material sunt douã aspecte ale aceleiaşi realitãţi—sau ale realitãţii. Haina şi cuiul sunt douã obiecte, aparţinând aceluiaşi ordin de realitãţi. HB rãmâne un localizaţionist de tip cartezian, convins cã duhul poate sã întreţinã raporturi localizate, desemnabile spaţial, situabile în spaţiu, cu materia. Pentru el, sistemul nervos e punctual de incidenţã, locul sau zona de contact a duhului cu materia.

Romanul lui De Quincey—nu e nici faimos, nici nemenţionat.

Roxana, De Quincey, Dana, vechea rev. fr., rebegirea, drumul.

Evreul argentinian (eseul, ca scurt tratat)& culegerea de scrieri teologice. Cã a scris şi teologie.

Vârsta—16 ½ l., vs. 2 s..

Vicistudinile biologice, sociale, de mediu duc la deformãri, la diformitãţi. Omul ar trebui sã conştientizeze mai întâi diformitãţile, malformaţiile; abia în acest fel, Spovada e o terapie, şi nu un moralism, nu o moralizare.

Iubirea, dorinţa, încântarea, plãcerea, miracolul, orgasmul, extazul.

Dupã articolele culese în urmã cu 28 de l. (Greville, Richardson, Burke, Fuller), vãd cã citisem cu luare—aminte eseurile hazlittiene.

Un om şi scriitor pe potriva lui Greville, Fuller, Rochester şi Beckford—ca originalitate, înfrigurare şi înaripare.

Soţia idealã—care îţi oferã mâncare, sex, şi te ţine acasã—adicã, îţi aduce pontajele semnate.

Referitor la autorii biblici, dacã admitem cã oamenii acelor timpuri n—aveau de unde sã ştie ce e ştiinţa, ei n—aveau de unde sã ştie nici ce e ‘istoria’ în sensul modern; erau la fel de incompetenţi ca istorici, pe cât erau şi ca paleontologi. Nu se pricepeau la istorie, mai mult decât la paleontologie; ca probã stau şi cronicarii francezi medievali.

E adevãrat cã, înafara iubirii, nu ştiu niciun alt subiect care sã merite.

Romane—nesaţul romanelor—Hazlitt şi baptistul Gordon.

Cred cã ‘Quijote’ nu trebuie citit altfel decât Fielding, Sterne, Smollett, Thackeray, Dickens, Scott—nici marii dramaturgi, altfel decât Shakespeare, elizabetanii, Schiller, Ibsen şi Shaw.

Neîncrederea.
Debarasarea de reprezentãrile religioase. Ceea ce e resimţit ca balast, şi nu ca gândire vie.

Binele e abrupt, neînchipuit, şi finit. Acest neînchipuit care e dat e un prag de sus.