Din viaţã

Figurile tutelare ale scrisului meu sunt Rochester († 1680)—la care existã versurile, actriţele şi dramaturgia (Etherege, Fletcher, Howard, Settle, Fane, Davenant, ‘Sodoma’—dramaturgie englezã pe care a inspirat—o, sau la care a colaborat, sau chiar scrisã de el însuşi) şi romancierul Richardson, tipograful.

Tenacitatea plãcerii—în literaturã şi în viaţã—vin. şi ieri (luni).

Regulatul nu are nevoie de prolegomene filozofice, de intelectualizare, de un preambul speculativ; trebuise de la 13 ani—sau, de ce nu, de la 8—9, cât aveam la acea petrecere a adulţilor, la care ne nimerisem şi doi copii.

Nesaţul, tenacitatea şi vigoarea.

Mã gândesc cã existã o laturã Fielding a lui Beyle—nu numai cu Sorel—care e ‘Tom Jones’ al francezului—ci şi, deopotrivã, sau mai ales, cu ‘Lamiel’. Beyle chiar avea, într—un fel, şcoala vechilor romancieri englezi.

Frumuseţea.

Calambururi ieftine.

Raţiunea.
Raţional.

Richardson, Fielding, Thackeray, Meredith, Trollope.
Wordsworth, Coleridge, Southey, Lamb, De Quincey, Hazlitt, Keats, Shelley, Byron, Tennyson.

Richardson, Smollett, Ricoeur, Ignatie, ‘Lapham’, Rousseau.
Iezuitul& Antonie& Sorge& istoria& Brentano& Daniel& Petrescu& Dna. Hill& Walser.

Greville, Rochester, Beckford. Fuller, ‘istoricii populari’ englezi (cercetãri originale, publicate ca istorie lizibilã),

Akutagawa, Queneau, Leonov, Greville, Puşkin, Byron, Shelley, Ionesco, Musset şi Inclan—autori de Lesedrama.

Landry m—a fãcut curios despre eseurile lui Borrow, Butler, şi mai ales Galsworthy, Goldsmith, Maugham, Meredith, Hackett, Bagehot, Birrell, Cecil, Holmes, Mencken, Nicoll, Thackeray, Macaulay.

Fiecare lucru, spune unul dintre cei câţiva filozofi clasici americani, e liric în esenţã, comic în existenţã, tragic ca soartã. Mi se pare cã acest enunţ abstract a surprins toatã complexitatea vieţii—toatã complexitatea ei încântãtoare şi redutabilã.

Filozofii clasici americani sunt, împreunã cu meteoricul, timpuriul Edwards, şi amintindu—i şi pe transcendentalişti, James, Royce, Peirce, Santayana şi Whitehead.

Instinctele mele, gândirea mea instinctivã sunt de stânga, sunt socialiste.

Ceea ce place, deopotrivã la clasici şi la Beyle, e nu universalitatea, ci autenticitatea, ‘trãsãtura adevãratã’. Ceea ce enunţã ei desluşit, rãspicat, corespunde unei intuiţii confuze, nelãmurite.

Cãrţile sunt produse ale vieţii, de aceea numai confruntarea cu experienţa directã le poate face interesante, trebuie judecate cu standardul vieţii. Cãrţile nu se explicã prin alte cãrţi. Înţelegerea a ceea ce se aflã în cãrţi nu paote veni tot din alte cãrţi. Numai experienţa directã scoate la luminã ceea ce se aflã în cãrţi. Nu existã o autonomie a livrescului. Numai viaţa dã priceperea cãrţilor. Cine nu ştie decât cãrţi, nu cunoaşte nici mãcar ceea ce se aflã în cãrţi, care sunt un complement al experienţei—nu un substitut. O lume de cãrţi, sau o lume din cãrţi, e una falsã. E rãu când cunoaşterea minuţioasã a cãrţilor provine din tendinţa de a evita experienţa, derivã din evitarea experienţei.

Despre esenţe se scrie liric—despre existenţe, umoristic—despre destine, tragic. Aplicabilitatea principiului sau a axiomei lui Santayana.

Joi seara, visez la întrebuinţarea gelurilor intime. Visam la cum aş întrebuinţa nişte geluri intime, cu câtã dibãcie.

Mã gândesc la trad. din Boccaccio—la ce s—a tradus: ‘Decameronul’, în douã ed. (una, impozantã, întâia pe care—am vãzut—o; o alta, în douã vols.), vreo douã cãrţi în format mic (pe una, ‘Viaţa lui Dante’, am citit—o), şi capodopera analiticã—de la care, gândul mã duce la nişte rev. didactice din ’90, ceva de speculã—la încercarea de speculã cu pedagogia limbilor strãine—şi la fratele traducãtor—şi, apoi, la trilogia ecranizãrilor italiene.

Scriitori ca Scott şi Stevenson dau o idee despre rangul nuvelei.

Boccaccio, Richardson, Beckford, Macaulay, Rousseau, Galsworthy, Howells sunt pentru mine ceea ce De Quincey fusese pentru evreul sudamerican. Sunt un umanist, în sensul boccaccian.

Zorul de a judeca.

Crezul meu e umanismul, adicã simpatia, largheţea inteligentã şi promptã, iar ‘Decameronul’ e mai aproape de Iisus, decât sunt cartuzienii.

Unii spun cã Boccaccio e avangarda sc. XIV, în avans faţã de duhul veacului sãu. Istoria culturii, ca miracol—sau secvenţã de miracole.

Dezicerea de la 49 de ani.

Primele culegeri ale lui Benn aveau titluri de albume mohorâte nemţeşti, de vacarm nemţesc. Seara de 21 [joi]. La 5 z..

Izul de gheretã de portar, de slugã, de lacheu, de valet, de ciomãgit.

Perplexitatea e de ambele pãrţi, e mutualã. Stângãcia e dublã. Greşelile sunt de ambele pãrţi.

Ce are de oferit, înafarã de pretenţii—care, cu aceeaşi meserie, şi—ar fi avut rostul cu douãzeci de ani înainte—fãrã pasul IV, fãrã ‘vreun an’, fãrã angarale şi fãrã vârsta pe care de—acum o are.

Declararea bucuriilor obişnuite cere obişnuinţa bucuriei, a bucuriilor.

Anglicana, pianistul Gherea, kantianul francez rãscitit de A., autorii malaezianului, scrieri semnificative, englezul, climatul, neamţul, romanciera americanã, baptistul (LaCugna, Pãr. HK, scoţienii ‘lui’), cãlugãrul flamand—cititul, scrieri citabile—analize. Analize& patrologul& scrieri teologice, rangul, a testa. Surogate.
A.—ed., rãscitirea, englezul, romanciera americanã. Baptistul. Benn şi lista\ tabelul lui.

Lizibilitatea [v. autorii ‘lui’ Landry—Cecil, Holmes, Mencken, Maugham, Birrell, Nicoll, Bagehot, etc.].
Scrieri despre literaturã—Hazlitt, Thackeray, Trollope, Meredith, Doyle, Maugham.

Scrieri studiabile. Analize.
Analize& a testa.
Analize.

În critica literarã, mai bine zis în estetica criticii literare, alternez douã forme—‘pagina’ (ME, Ralea, MT, baptistul Gordon despre romane, GC al gazetãriei, JG al formatului lejer), şi studiul, articolul, analiza (mai ales englezii—Hazlitt, Thackeray, Trollope, GM, poate Doyle, Nicoll, Bagehot, etc.)—studiu rezumativ, articol sau analizã; mai existã şi tendinţa ‘ocaziei de a fi, aici, un JamWo’. ‘Pagina’ e o exersare a gustului.
Estetica paginii de criticã literarã—scânteierea—ME, Ralea, GC, baptistul Gordon despre romane—simplitatea.

Autorii scoţieni nedialectali—ca Smollett şi catolicul Doyle. Mai mult, existã aceşti autori scoţieni fãrã o tematicã scoţianã.

Formatul ‘paginii’.

Ar putea sã fie semnificativ cã, exceptându—l pe Poe, toate marile nume ale policierului au fost catolici—Doyle, Dna. Christie, Dna. Sayers, Simenon, francezii clasici.
Holmes, Poirot şi Dra. Marple, Maigret au creatori catolici; numai Dupin face excepţie.
Gândul mi l—a dat o idee despre fanatismul religios: cã un minoritar fanatizat ar putea asocia policierul cu deprinderea Spovezii, etc..

Holdele mãnoase de adolescente ivite anual de patrie.

Muzicã religioasã intonatã de beţivi—DINTE.

Ecranizãrile stevensoniene subliniazã pe de o parte straniul, sinistrul, pe de alta—şarja dickensianã. Universul naraţiunilor lui apare, ecranizat, ca o lume stranie şi populatã de fãpturi execrabile, ameninţãtoare şi sinistre. Univers, adicã, neospitalier şi strãbãtut de fiinţe haine. Aventurile povestite nu—s idilice.

De controversatul Boutang—cel puţin 12 cãrţi (critica literarã—4 vols., romanele faulkneriene, filozofia, comentariile la ‘Banchetul’ şi ‘Parmenide’).
Boutang—clasicist, anglist, romancier, critic literar, filozof, autor politic, ziarist şi cronicar.

Adam, americanii şi dominicanii (YC şi belgianul).
Cititul.
Bibliofilia.
Recititul\ rãscititul.
JamWo.
Boutang.
Autorii ‘lui’ Landry.
Hazlitt, Thackeray, Trollope, Meredith, Doyle, Maugham.
Romancierii englezi.
Simplitatea—belgianul, MT, Ralea, evreul argentinian.
‘Pag.’, limpezimea—ME, Ralea, GC, etc..

Reflectez adesea la Boutang, pe care mi l—a semnalat, ca filozof, Steiner. Ironia sorţii a vrut ca trei evrei francezi sã fie promotorii lui filozofici. Reflectez la competenţa lui, la neveleitarismul lui; pentru mine, e un autor simbolic, şi ceea ce era De Quincey pentru evreul argentinian—rezumatul literaturii. Cu autori ca Boutang, Marcel, Maurras, dreapta francezã nu era, probabil, aşa de caricaturalã ca în reprezentãrile culturii principale\ oficiale; îmi amintesc cã am citit într—o rev. cã Maurras era surd. Îmi amintesc şi cã l—am întâlnit menţionat în sinteza de poezie francezã modernã.
Existã şi linia ‘nici Barthes, nici Boutang’.
Revenind la Boutang, merita sã fi fost unul dintre protagonişti; şi e o nedreptate cã n—a ajuns. Scrierile lui nepolitice sunt autonome, netributare politicii pe care a fãcut—o. Existã, cu alte cuvinte, un ‘celãlalt Boutang’, nepolitic, autonom de politica fãcutã sau servitã.
Rezultatele majore ale lui Boutang sunt fie foarte timpurii (critica literarã, demaratã devreme), fie târzii (filozofia); a fost clasicist şi anglist. A tradus din, şi în englezã. Traducãtor el însuşi, a teoretizat actul traducerii—o altã laturã comunã cu Steiner.
A fãcut, din pãcate, gazetãrie colericã, s—a compromis cu troglodiţii xenofobi.
Nu ştiu ca Tresmontant sã se fi pronunţat vreodatã despre colegul sãu, metafizicianul de la Sorbona—şi nici despre mentorul acestuia, cvasievreul; însã a fãcut—o în termeni rãspicaţi, tranşanţi, despre Maurras şi Clavel. Iar un articol despre Boutang aminteşte ticãloşia maurrasianã legatã de MAGNIFICAT.
Boutang a fost un mare comentator, de filozofie şi de poezie—Platon, Scève, La Fontaine. Politicianul e anost—literatul angajat, etc.; criticul literar şi filozoful sunt remarcabili, romancierul meritã discutat.

Înãlţarea de la frumuseţea impersonalã, stereotipã, la aceea personalã; e un gând pe care—l am câteodatã. Se spune cã îi gãsim frumoşi pe aceia pe care îi iubim. De fapt, le descoperim frumuseţea. Ni se relevã frumuseţea lor PERSONALĂ, caracteristicã.

Sacralitatea şi banalitatea sexului.

Baba care arunca vreascuri pe rugul lui Hus.

Interesantã era viaţa mea şi pe vremea Roxanei, acum mai bine de un deceniu.

Teologic, sunt de partea lui Zwingli; la protestanţii radicali îmi displace numai teologia ispãşirii, a jertfei substitutive.

Zumthor, Steiner, Ricoeur, Girard, Gauchet, Serres.

Fragmentând o lecturã, o disipezi, ajungi sã citeşti pagini, nu o carte—nu mai sesizezi melodia cãrţii, valul ei afectiv.

În a doua ½ a sc. XIX, întâietatea culturalã şi—o disputau doi basarabeni şi un transilvãnean; ceea ce nu e rãu pentru recunoaşterea meritelor.

Cel mai adesea, dorinţa de unison, revendicarea unisonului, nu e decât dorinţã de dominare, revendicarea dominãrii. Nu e strãdania de a ajunge la o soluţie comunã—şi nemulţumitoare pentru ambii.

Numai inteligibilul nu mã plictiseşte.

Secãturilor le plac cãlãtoriile.

A fi conştient de limitãrile celor admiraţi.

Inteligibilul e unicul neplictisitor.
‘Numai împotriva Ta am pãcãtuit’. Nu existenţa trebuie tradusã în termenii idilei—ci idila în aceia ai existenţei. Lãuntrul, religia, poezia, grecul, rânduiala neoplatonicã, analize, iernarea, tarabe, ploile.

Interpretarea care e ortodoxã numai cu condiţia sã fie reinterpretatã.

Aristotel, filozoful bunului simţ, era numai un pedant întortocheat, pe lângã o femeie care cautã apropierea; ele sunt rodul neamului omenesc. Bunul simţ de care sunt ele capabile în descifrarea vieţii.

Boutang a reflectat în adâncime, cu autenticitate, a reflectat cu profuzime; nu e numai ingeniozitate şi perspicacitate, ci adâncime şi autenticitate, ceva testat, ‘încercat’.

Bunul simţ—Arhim. Teofil.

Romanciera americanã& autorii patrologului. Analize.

Ca la romanciera americanã—Pãrinţii (capadocienii, alexandrinii, Maxim), misticii, cei patru neptici, ÉG, LaCugna, Boutang, Héllo, PC, belgianul, HK, WK, PE, Chenu; ‘Noii teologi’ la PE—6 ¼ ani. Baptistul.
Preotul—existenţã.
Pacea Sf. Spirit. Autotr..
Relaxarea cu luare—aminte.

Preotul. Singurãtatea preotului. ‘Pag.’. Gândirea. Ca despre LF şi Calvin. Înseninarea. Raza.

Interpunerea—şi plecatul la mare. Palierul—azi—joi. Vremea—preotul—lecturi—reflecţia. ‘Pag.’.
Englezul şi quietistul. Baptistul.

Cu firescul unui contemporan, şi cu veneraţia unui discipol.

Prezentat ca un fel de derbedeu teologic, Pãr. Kűng face, de fapt, impresia unui domn foarte distins, foarte rasat şi fin.

Pãr. Congar a trãit sã vadã ecumenismul preluat/ confiscat, din mers, de avangardişti. De unde, stupoarea pe care i—o reproşa Pãr. Jaki.

Trilogia. Ideea de capodoperã cuprinzãtoare—luteranul, BL, WK, LaCugna, ortodoxul Hart.

Sunt deprinse cu asta, au obişnuinţa de a fi palpate (Pepys& victorianul& Rodica D.& contabila& degetul\ 43)& distincţia, treapta, deosebirea. E ceva cu care ele sunt obişnuite; nu le revoltã. Face parte din apropiere, caracterizeazã paşii. Face parte din rutina apropierii, din ceea ce se obişnuieşte.

Legenda lui Ludovic al XVII—lea încã avea sã mai alimenteze, la sf. de sc. al XIX—lea, delirurile maniacale ale lui Bloy—care era, presupun, monarhist. Întreaga lume stranie a policierului francez—incipient, sau aflat la prima tinereţe—de la Balzac şi Féval, la Gaboriau, Leroux şi Leblanc—provine din afacerea Ludovic al XVII—lea. De aici, probabil, severitatea remarcabilã a straniului.

Biblistica nu spune despre ceea ce nu e autentificat, cã e fals—sau imposibil—ci cã nu avem certitudinea cã e adevãrat. Plauzibilitatea e altceva.

Un tabel al creaţiei lui Stevenson aratã mai multe romane, microromane şi culegeri de povestiri [4], decât mã aşteptam—însã nu menţioneazã eseistica. Bibliografia lui Stevenson a fost întotdeauna o enigmã pentru mine. 11 romane (douã, în colaborare), 2 microromane, patru culegeri de povestiri alcãtuiesc creaţia narativã.

Scoţienii neregeionalişti, nedialectali, fãrã tematicã scoţianã, subiecte scoţiene.
Defectele romanelor istorice—ale celor câteva romane istorice.
De unde sunt culese aprecierile lui Doyle despre literatura lui Scott şi Stevenson.