Din viaţã

A doua cruce—urmarea indiscreţiei. Cvadrupla ratare. Familia.

Imnul protestant, acela hindus, Polwart, Newcomer, Boyle şi Denver.

Nici conferinţa, nici arhivele ortodoxului.

Ucenicii Lui Iisus—ca DB. Ca Sf. Toma.

‘Strãduieşte—te sã simţi mila şi sã nu judeci!’—aceasta e ‘porunca iubirii’ a NT. Iar a nu judeca nu înseamnã a încuviinţa sau a tolera.
Însã nici aceastã îngãduire nu e ceva artificial la autorii NT, sau bonomie flascã. Existã momente când ea e lãsatã deoparte.

Lucruri enunţate raţional şi cu limpezime.

Cãtuşele convenţionalului şi ale ternelor adevãruri de—a gata.

Ochii ambilor Isaac—Patriarhul biblic şi misticul—citind, într—un comentariu rabinic, despre boala de ochi a lui Isaac cel din VT, mi—am amintit curând şi de stingerea vederii misticului irakian.

În fond, biblicul Isaac e numai Patriarhul de legãturã, Patriarhul intermediar; nu are anvergura nici a tatãlui, şi nici a fiului sãu.

Eu cred cã mântuirea ‘instantanee’ a rãstignitului pocãit fusese pregãtitã şi precedatã de o fazã corespunzãtoare, de o asanare treptatã. Povestirea evanghelicã poate înşela, cãci nu înfãţişeazã decât rezultatul, terminusul. Însã nu cred cã e asta toatã povestea.

Gândul blândeţii, al obolului, al declaraţiei.

Cartea utilã, cartea folositã—ca Blondel la CT—

Un asemenea lucru, lãsat sã încapã pe mâna otrepelor şi sã fie discutat, dezbãtut de ele.

Ritm—baptistul—citit—cuplu. Vraiştea. Vârsta.

La Kurp şi Gordon, blogul e oglinda existenţei, transcrierea ei în racursi. Nu şi la preot, de ex. —la care e mai mult oglinda gândirii, a minţii teologice—cu toate cã existã incidenţe ale ‘cartierului’, cum scriam acum 16 l..

Foarte oportun, baptistul scoţian Gordon gãseşte memoriile Pãr. Kűng foarte bine scrise, remarcabil scrise; acest cititor care gustã scrisul teologic de bunã calitate apreciazã stilul Pãr. Kűng—la antipodul strepeziţilor tradiţionalişti.

Sunt de acord în (cele mai) multe privinţe cu Pãr. Kűng—şi în (mai) niciuna cu tradiţionaliştii—adversarii lui.

Privit dinafarã, de cãtre creştini coerenţi, catolicismul sc. XX înseamnã Pãr. Kűng, Merton, Schillebeeckxs, Rahner, Chittister, câţiva teologi latino—americani stângişti; iar Roma e din nou în ariergarda a ceea ce are mai bun de oferit catolicismul modern, acţioneazã iar ca forţa şicanatoare care submineazã ceea ce se întâmplã mai interesant în catolicism.

Mã gândesc la autorii, la teologii citaţi de Pelikan—drept singura teologie viabilã.

Alţi autori ocazional recomandaţi de cãtre baptistul Gordon sunt: Augsburger, Nuttall, Colwell, Lash, Tanner; are o postare despre ‘cãrţi subţiri’.

Cãrţile sunt eterogene, spune experienţa; eterogene ca inspiraţie, stil, etc..

Vechile romanciere—şi infirmarea—şi axioma esteticã.

Bucuria baptistului Gordon de a—l citi pe Denney—bucurii de cititor—de cititor de teologie şi de biblisticã.

Şi atâţia dintre creştini uitã rezonabilitatea şi ‘aşeazã poveri grele’.

Creştinii, sugera Tresmontant, sã—şi modereze expresiile—şi sã—şi controleze fobiile.

În linii mari, tendinţa lui Gordon e mai degrabã luteranã—şi wesleyanã, adicã deschis anti—calvinistã în refuzul ‘ispãşirii restrânse’.

Evanghelicii luau o experienţã de convertire drept o experienţã de mântuire.

A îi lua pe oameni drept ceea ce sunt.

‘Frumoase’ sunt nu ‘lucruri’, ci ‘momente’.

Lecţionarul are o Evanghelie interesantã (‘Matei’ despre smerenia Lui Iisus şi despre ‘povarã’, cuvinte care cred cã trebuie luate literal, cãci rãstãlmãcirea le face sarcastice—e o Evanghelie de gustat în simplitatea şi directeţea ei, în bunul ei simţ cordial şi încurajator, stenic); ‘Romanii’ aratã cã binomul duh/ trup înseamnã Dumnezeu/ om—prin ‘duh’, se înţelege mereu Duhul Lui Dumnezeu, Duhul Lui Iisus. În ‘Romani’, ‘trupul’ e omul; ‘duhul’ e Dumnezeu.
Fapt e cã Lecţionarul neotestamentar de azi—‘Matei’ şi ‘Romanii’—m—a încurajat.

Vicarul a predicat despre supãrare şi tristeţe, despre contrastul dintre Molière şi Vianney; sfârşitul ironic al lui Molière (juca ‘bolnavul închipuit’), excomunicarea (din cauza ‘vieţii zbuciumate’, apreciazã vicarul), existenţa lui tristã. Veselia lui Vianney, care credea cã tristeţea e un pãcat—şi un pãcat prin care diavolul mai aduce şi altele, un ‘pãcat troian’.
Vianney spunea cã dacã ar fi trist, s—ar spovedi.

Baptistul Gordon spune cã Herbert e ‘mai conştient de realitatea obiectivã a persoanei şi lucrãrii Lui Hristos’ (într—o comparaţie defavorabilã cu ‘Imitarea …’).

Sadismul de a mã şantaja, fãcându—mã sã depind de o sceleratã.

Trupul şi duhul nu sunt, în ‘Romani’, un binom antropologic, ci unul soteriologic. Nu se referã la dualitatea umanã, în înţeles platonician—ci la om şi Dumnezeu. Sf. Pavel numeşte duh puterea sau comunicarea Lui Dumnezeu, cea prin care L—a înviat pe Iisus.

De la o vreme, am mai lipsit de la Missele duminicale (nu şi de la ultimele douã, inclusiv cea de astãzi)—însã nu de la sãrbãtorile de poruncã—Rusaliile şi, la 16 z. dupã Rusalii, Sf. Petru şi Pavel.

Iubirea nu e manipulabilã, nu se poate dispune de ea; iubirea poate fi cunoscutã numai de cãtre iubire, poate fi întâlnitã numai prin iubire. Ea nu e un recipient, o pudrierã în care sã poţi scuipa; nu poţi râde de ea. Batjocura dã numai mãsura micimii şi a neputinţei. De iubire nu se poate râde; înseamnã cã nici nu s—a ajuns la ea.

Singurãtatea. Preotul din cartea romancierei, şi existenţa unui celibatar.

Daniel (‘Zalmoxis’)& Petrescu. Antonie, Dna. Hill, Sorge, iezuitul, Daniel şi Petrescu.

Atâtea dintre afirmaţiile Lui Iisus sunt criptice, misterioase. Poate ambigue—filistinii le—ar numi ‘interpretabile’; ca predicile despre ierarhia iubirii şi ‘povara uşoarã’. Îmi place ideea cã Iisus predica—discursul de pe munte se cheamã ‘Predica Fericirilor’.

Altora le plãcea fie şi numai sã—l vadã pe Sf. Toma.

Iisus Îşi lua libertãţi.

Tristeţea, supãrarea trebuie mãrturisite ca pãcat, învaţã Vianney.

Ortodoxul Hart şi englezul despre Sales—defecte de stil, literare—şi teologice. Ordinea rechizitoriilor e inversã—nu şi aceea (dublu) cronologicã.

Frumuseţea defineşte trãirea, momentul trãirii, vârful—nu ‘lucrul’; e o funcţie a trãirii, nu existã înafara simţirii—cu toate intermitenţele acesteia.

‘Tot ce fac ei e sfânt, e de la Dumnezeu.’

E nevoie de oameni ca Wojtyla, ca teologul Wojtyla—pentru pozitivitatea absolutã, neîngrãditã, nezãgãzuitã, nerestrânsã.

Dumnezeu nu poate fi şi judecãtor, şi regizor al întâmplãrilor; ori le hotãrãşte, ori le judecã. Judecata presupune libertatea prealabilã. Poate fi judecat numai cel care a fost lãsat cu adevãrat liber sã facã şi altfel; neghina nu e de la Dumnezeu. Mult din ceea ce se întâmplã nu e voia Lui Dumnezeu—nu e de la El. Dumnezeu nu zãdãrniceşte rãul, nu îl restrânge. Nu îl amortizeazã. Boldul şi biruinţa morţii mai existã, ‘dincoace’.

Frumuseţea rãmâne categoria fundamentalã de evaluare a literaturii, de apreciere a valorii literare. Ceea ce e exprimabil numai oblic nu e inexprimabil. Ceea ce e exprimabil numai indirect, nu din strategii retorice, ci din firea lucrurilor, nu e inexprimabil. Sigur cã şi expresia indirectã poate fi numitã o ‘strategie retoricã’, însã nu ca modalitate de voalare, de ascundere, de drapare—ci de sugerare şi dezvãluire.

Pe scurt—englezului îi displãcea stilul lui Sales—iar ortodoxului Hart, gândirea, teologia. Existã, la Hart, dispreţul isteţului faţã de sfânt—bagatelizarea. Batjocorindu—L pe Iisus cu întrebãri obscene, saduceii se credeau isteţi, ageri.

Impresionismul biblic al Pãrinţilor: dacã ceva ar putea sã se afle, ca semnificaţie, în Scripturã, nu înseamnã cã se şi aflã. Atribuirea arbitrarã de semnificaţii rãmâne ilicitã—un exerciţiu de ingeniozitate, de prestidigitaţie exegeticã, nu ceva substanţial. Pãrinţii recurgeau adesea la impresionism biblic. Însã un control obiectiv al atribuirii de semnificaţii trebuie operat. Dacã ceva ar putea sã semnifice cutare lucru, nu înseamnã cã—l şi semnificã. Posibilitatea nu e demonstraţie; posibilitatea trebuie demonstratã. Trebuie probat cã ceea ce ar putea sã existe, şi existã, chiar existã. Altfel, Pãrinţii înfãţişau numai posibilitãţi, sugestii, semnficaţii posibile. E numai întâiul pas.

Ortodoxul Hart e prea isteţ pentru a fi un mare teolog.

Idealizarea vremurilor patristice.

Nu dogma—ci sfinţirea, bucuria, pacea, mila, limpezimea sunt scopul lucrãrii virtuţilor. Înţelegerea care chiar e necesarã rezultã din curãţia existenţei.

E dezamãgitor cã baptiştii pot cita biblişti catolici—pe când catolicii nu citeazã biblişti evanghelici.

Stângãciile teologice ale Pãr. Brown. Urâţenia cordialã, ca a Card. Kasper.

Boala de ochi.

Cunoaşterea adevãrului e în principiu universalã; simţirea frumuseţii nu e.

Scrierile lui Kűng sunt, pentru limpezimea lor tranşantã, ca acelea ale lui Loisy.

Limpezimea şi febrilitatea.

Monahismul meritã înnoit—şi trebuie înnoit.

Gândirea cleioasã a lui v. Balthasar—impresia a fost aceeaşi—cu scrierile folosite la redactarea articolului pentru centenar—cu cãrticica anostã despre Crez ….

Baptistul evocã, în racursi, patru experienţe ale frumuseţii—toate, din raza frumosului senzorial, aflat prin simţuri.

Ancilaritatea şi supremaţia frumuseţii.

De fapt, ‘noţiuni’ pot exista numai despre adevãr—nu despre frumuseţe şi bine; numai adevãrul e, prin chiar natura lui, conceptualizabil, exprimabil ca noţiuni. Frumuseţea nu poate sã aibã expresie noţionalã. Existã experienţe ale frumuseţii, şi ale binelui; nu noţiuni, care sunt improprii, nu se potrivesc acestui tip de existenţã. Noţiunile sunt improprii când e vorba despre frumuseţe.

Cei care cred cã istoria evreiascã (veterotestamentarã) nu are nicio semnificaţie specialã.

Limbajul oracular şi profetic. Buechner vorbeşte despre poezia Proorocilor—însã cred cã limbajul poetic ar trebui, atunci, îndeaproape caracterizat.

Articole despre personajele unui roman, sau ale unei naraţiuni.

Drept cititor, baptistul Gordon e mai convingãtor decât stripologul francez—fiindcã scoţianul e un recititor—de romane, de poezie, de teologie, de biblisticã. Pentru un baptist, apelul Sf. Bernard e stringent. Lacugna& Tóibín& ziarele—ed.& subiecte& personaje—analizã—reprezentarea.

Chiar şi un baptist are nevoie de teologia Sf. Bernard; ceea ce e convingãtor.

A analiza, descrie şi caracteriza climatul, personajele, naraţiunea unui roman.

Hristos ca Persoanã e superior celor care s—au întâmplat cu El; jertfa nu Îl înalţã. Analogia cu animalele de jertfã e improprie, fiindcã numai acelea conteazã doar întrucât sunt jertfite—nejertfite, sunt numai şeptel. Iisus, chiar nejertfit, nu ar fi fost un om oarecare. Jertfa nu face din El ceva ‘mai presus de Sine’, ceva ce altfel n—ar fi fost; cãci o jertfã asta şi e: ‘ceva’. Însã Iisus nu e sfinţit prin jertfã. Nu are nevoie de jertfã ca sã—L consacre.

Un animal, nejertfit, e numai un animal; jertfit, devine jertfã, ofrandã. Iisus nu devine altceva prin jertfã.

Baptistul vorbeşte de mai multe ori despre neajunsurile teologiei lui Moltmann (sentimentalitatea; neliniştea, neastâmpãrul)—teolog din care recomandã ‘Dumnezeul rãstignit’, autobiografia, ‘Izvorul vieţii’, ‘Duhul vieţii’, cele 8 vols. ale ‘Contribuţiilor la teologie’ (‘Dumnezeul rãstignit’ şi ‘Duhul vieţii’ sunt douã dintre aceste 8 vols.—ca şi v. citit de mine—de fapt, ambele vols. traduse la noi); dintre catolici, citeazã trei teologi (ambii elveţieni—comentatori ai lui KB; şi, în trecere numai, KR), şi doi monahi (trapistul şi Maica)—mã refer la autorii sc. XX. Douã remarci despre citirea lui DB—una, de la un cititor al baptistului—deprinderea şi experienţa citirii lui DB—şi mã gândesc la impozanta ed. a trad..
Aşadar, baptistul cunoaşte mãcar zece cãrţi ale lui Moltmann.

Doi protestanţi (ambii, teologi ‘ai’ romancierei americane)—şi patru iezuiţi.
Brunner, Tillich, Bousset şi Harnack.

Baptistul mi—a sugerat lumea minunatã a teologiei protestante—şi m—a convins prin catolicitatea gustului, care nu e eclectism—ci catolicitate, lãrgime, pozitivitate, putere de a recunoaşte semnificaţia. Îmi place catolicitatea care prevaleazã la protestanţi. Catolicii pierd lipsind de la acest dialog însufleţit.
Ceea ce îmi repugnã la protestanţi e crucicentrismul, centralitatea jertfei, ispãşirea. Destituirea Euharistiei a lãsat aceastã ranã în gândirea lor.

Moltmann, Rahner, Barth, Tillich, Kűng ca autori care au scris mult—bucoavne, nu plachete. Au scris îmbucurãtor de mult, şi e îmbucurãtor ca un (mare) teolog sã scrie mult, abundent. Calvin e un altul. Mari teologi de la care ai mult de citit—şi bucoavne, nu plachete; scrisul lor se numãrã în mii de pagini.
Dogmaticile impozante protestante citite de baptistul Gordon—şi cele pe care le vrea traduse. Dogmaticile care nu—s decât lexicoane, dispersate.
O scriere religioasã impozantã e, pentru mine, o privelişte îmbucurãtoare—şi încurajatoare, îmi dã un sentiment stenic (cu condiţia sã nu se fi trişat, sã nu fie o culegere sau o antologie); pe de altã parte, cãrţile subţiri îşi au farmecul lor.
Scrierile religioase de vacanţã.
Dogmaticile citite de baptistul Gordon. Pentru mine, gândul dogmaticii lui KB—multe vols.—trad.—inspiraţia—şi gluma fãcutã cu P. (‘îi plãcea sã scrie’).

Lacugna, Sf. Bernard, Blondel, Moltmann—şi ed.: iezuitul francez, luteranul existenţialist.

Rezumate. Dogmatici scurte—cf. baptistului; Pãr. DS. Pannenberg, Ebeling—cf. azi (joi), Jenson. Ortodoxul Hart, Jenson şi tratatele nemţeşti. Ironiile lui Jaki şi ale ortodoxului Hart.

Ironiile neavenite ale lui Jaki şi Hart; Jaki, autor de broşuri şi plachete.

Scrisul teologic revãrsat. Prolixitatea. Concizia. Acolo unde scurtimea e concizie—şi nu paucitate.

Angelologia. Retorica, Iuliana& sentimentalitatea& neastâmpãrul [sau: neglijenţa, nepãsarea?]& ‘modelul social’, a treia citire. Peisajul, metafora. Experienţa bombardamentelor aliate. Cred cã e, mai degrabã, ‘neglijenţã’.

Inteligenţa—Dana, E., Elena, trei dintre actualii colegi, Corina U., ≠.

Noţiunea plãcerii—a plãcerii fãrã agresivitate, înjosire sau cinism. Nepeiorativul, firescul, bonomia.

Pentru liberalii nemţi din sc. XIX, Iisus devenise o ipotezã istoricã, mai mult sau mai puţin plauzibilã—aşadar, cu diferite grade de plauzibilitate.
Ipoteza condiţionãrii sociale, a determinismului social.

De 4 l. pot gândi ca ‘în aug.—oct.’, ‘ca în sept.’.

Sacramente sau comunicãri, împãrtãşiri de har.

Sacramentologie ‘slabã’, minimalã. Însã un Sacrament, cel puţin, au şi baptiştii—chiar Botezul, care dã numele confesiunii lor.

Mila, pacea, limpezimea, îngãduirea, purificarea minţii.

Teologi citiţi ca Lacugna şi Moltmann—scrieri religioase meditate ca Sf. Bernard şi Blondel, şi ca unii teologi scoţieni mai vechi—romane citite ca Tóibín (şi Vickers)—
Baptistul, om cu deprinderi.

Nesaţul—romane (Vickers)—teologie (Moltmann).

Dealtfel, recunosc originea recitirii şi a meditaţiei (englezul, citit de baptist).

Univers nelaplacian, al neprevãzutului pozitiv, univers deschis. Nu e biliardul laplacian monoton.

Baptistul Gordon scrie despre semnificaţia teologicã a artei.

Reticenţa baptistului Gordon faţã de teologia ‘de catedrã’. În general, se referã nu la stilul stângaci sau derapat, ci la acela tehnic, ‘de catedrã’, pedant, abstract (Jungel, Tanner, Volf, Torrance, de ex.). Gordon redã gustul pentru citit teologie. Îl intereseazã toatã teologia, însã o preferã pe aceea scrisã aşa cum scrie Pãr. Kűng—fãrã jargon, ifose, pedanterie, întortocheri, volute. De fapt, baptistul Gordon e el însuşi un teolog, un teolog avizat—însã un altfel de teolog decât aceia ‘de catedrã’. A fi teolog nu înseamnã identificarea cu modalitatea cea mai pedantã de a face teologie. Se poate face teologie ocolind abstractul.

Retribuţia Lui Dumnezeu.

O cârpã ordinarã, o nenorocitã, o târâturã, o semioligofrenã care pe altul nu—l lãsa sã aştepte.

Chiar când şi dacã aniversez, sã nu o spun; e superflu sã menţionezi, sã declari. Festivismul, chiar când nu e autocelebrare, e superflu—ocazionalul. Mai degrabã, a enunţa ceva despre. A nu justifica prin ocazional.

Nu e vorba despre stângãcie—însã existã Loisy şi Blondel, Kűng şi Barth. Pe unii, jargonul îi agaseazã.

A discuta climatul romanelor, personaje, scene, dialoguri, naraţiunea, imagini.

Supralicitarea teologicã a unor adrese pastorale.

Poezie, filozofie, teologie, eseisticã. A testa.