Din viaţã

Ideea ‘viitorului deschis’, a lui Tresmontant şi Hart, întâmpinã o obiecţie insurmontabilã: indefectibilitatea şi negreşelnicia Bisericii (pentru care se poate invoca fãgãduinţa Lui Iisus—cu toate cã existã şi dilema Lui Iisus, referitoare la ‘gãsirea credinţei pe pãmânt’, ceea ce ar sugera îndoieli despre soarta Bisericii şi indefectibilitatea ei) şi preştiinţa Lui Dumnezeu.

Simplitatea expresiei (Sf. Leon I, Sf. Toma) înseamnã adâncime, nu simplism. Sfinţii Leon şi Toma sunt, în scrisul lor, simpli, fiindcã sunt nemãsurat de adânci. Simplitatea nu e simplã. Simplitatea nu e pasivã. Cere dexteritate. E despovãrarea de surplusuri.

Femeile nu ar trebui sã plângã în faţa bãrbaţilor; cu atât mai puţin, în faţa celor care le umilesc. Ea plângea în faţa lui, nu se reţinea.

Inteligenţa lor şi—a pierdut cordialitatea, firescul şi afabilitatea, dacã le va fi avut vreodatã.

Agerimea.
Cãrţi şi scris—simplitatea harului [romanele geologului rus& tratatele teologice franceze& ziarele]& strãdania (şansa de a fi un JamWo).

Judecând dupã rezultate, GS citea mai mult decât mine—poate nu ‘8—10 ore’, însã nici 0. Hiatul de 2 s..

8—10 ore& cuplul& Loara, cele câteva pag..
Elasticitatea. Agerimea. Delãsarea. Acum un deceniu—pretextul cu testele.

Mazãre cu carne& vinete, brânzicã cu roşii. Dorul dupã legume—mazãre, cartofi, tocane, mâncarea gãtitã.

Frumoasã, curatã, tânãrã şi gospodinã.
Gãtitul.

Eco, Márquez (şi alţi latino—americani), Pennac, Santana, Puric—semi—intelectualitatea.
Breban, capodopera (policierul), senzaţionalismul psihologic; Leroux şi Leblanc, ‘Lupin’, FMD şi argentinianul. Ifose.

Somptuozitatea cultului nu stimuleazã, ci înãbuşã spiritualitatea.
Danneels cere simultan simplitate şi mister.
Simplitatea—Danneels, Tournier, Ralea, evreul argentinian. Eseiştii şi gânditorii ‘lui’ Landry (nu numai Bagehot, Nicoll, Maugham, Birrell, Cecil, Mencken, Holmes, Leacock, Stevenson ca eseist). Lizibilitatea şi plictisul. Calitãţi de moderaţie. Estomparea individualitãţii.
Monahul—om al esenţialului—despovãrarea de prisosul vieţii, de surplus. La simplitate ajunge numai cine a atins adâncimea. Restul e simplism. Mai ‘metafizici’ sunt capadocienii neechivoci—Grigore Bogoslovul şi Vasile cel Mare.
Aceasta e calea regalã a simplitãţii—Vasile cel Mare, Grigore Bogoslovul, Evagrie, Leon I, Toma. Ceea ce pare ‘simplu’, e aşa fiindcã a fost bine gândit şi iscusit formulat. Simplitatea nu e para mãlãiaţã. E rezultatul strãdaniei.
Simplitatea cursivã.

Ghettoul SF. Convenţiile. Aşa se face cã SF e numai ceea ce se publicã ‘drept SF’—în ghettou. Lewis s—a închipuit un Milton cu recuzitã SF. Asemãnãrile cu Tolkien sunt mai restrânse decât deosebirile.

Asceza organicã, şi aceea mecanicã, silnicã.

Pe de altã parte, Cardinalul Martini are nevoie de Lonnergan—şi de şaradele gnoseologiei. Un filolog se adreseazã direct unui epistemolog—un alt iezuit.

Teologii schismatici de prim ordin (Lossky, Pãr. Bulgakov, Sf. Pavel) sunt consideraţi interesanţi—însã nimeni nici nu s—ar gândi sã îi compare cu Barth, Bonhoeffer, Rahner, Schillebeeckx, Kűng. Sunt mai degrabã de ordinul câtorva dintre teologii latino—americani ai eliberãrii, etc.. Interesanţi, notabili, remarcabili—însã nu mai mult; şi e vorba mai ales despre ruşi. Ei par, mai ales, exotici şi neconvenţionali, ilustrativi pentru ‘Zenul creştin’. Nimeni nu vede în ei giganţi teologici, ci figuri exotice.

Cãrţile lui Ratzinger de dupã venirea lui la Roma sunt acelea ale unui funcţionar curial, ale unui om al aparatului Romei. Poate cã tendinţa a început înainte, odatã cu numirea lui ca Arhiepiscop. Aşa se explicã nota de placiditate, de largheţe anostã. Sunt cãrţi care spun numai cât îi îngãduie funcţia bisericeascã—şi politica Romei. De aici, moderarea, atenuarea. A dispãrut incisivitatea din anii ’60. Nu mai scrie teologul independent şi emancipat, ci purtãtorul de mitrã şi, apoi, funcţionarul roman. Funcţia dicteazã conduita literarã. Scrie în limitele funcţiei.
Trãsãturile tinereţii n—au dispãrut, dar s—au atenuat, s—au estompat întrucâtva, nu mai sunt nete. S—a pierdut aplombul.

Imbecilitatea complice, ‘amilduirea’. Tonul de cloşcã, de gâscã imbecilã, complicitatea îngãduitoare şi afectuoasã. Izul de prostie greţoasã, cleioasã—cititoarele Ep. Sigrist, ale patrologului, ‘praxisul’—accentul de aferare şi de complicitate indulgentã—‘sub ochii binevoitori, complici şi aprobatori ai …’. Oamenii care s—au prins cum merg lucrurile.

Cel mai important lucru al fiecãrui om, al oricãrui om, e viaţa lui, existenţa lui, cum trãieşte—‘Nebunule, …’.

Artificialitatea religiei oficiale, artificialitatea reprobabilã şi silnicã, pe drept denunţatã de Rozanov—şi de anticreştini—de Merejkovski în scrierea lui despre Gogol. Singura învãţãturã de la maicã—mea e cã nimic nu întrece în importanţã comuniunea cuplului, iubirea sexualã, împerecherea—tot restul e pleavã.

Ipocrizia paulinã& citirea Bibliei& ‘Mãrturisirile’& nanistul& ‘înţelegerea religiei’& rãscitirea& baptistul şi romanele& farizeii& trufia, orgoliul, impresia.

‘Maicã—mea, care citeşte Biblia de …’.

O logicã geneticã, scrie Tresmontant, o logicã a genelor, guverneazã atracţia, dicteazã iubirea sexualã. Nu e nimic arbitrar, ci simţirea unei compatibilitãţi genetice; şi, pe de altã parte, unicitatea fiecãrei iubiri. Existã multiple compatibilitãţi genetice; probabil, un numãr mare. Atracţia mutualã traduce compatibilitatea biologicã.

Tarabe—italienii—romanciere victoriene—evreica—impulsul—cursuri—listate.

Diagramarea. Trecerea la diagramã. Adicã, reprezentarea abstractã, neconvingãtoare.

Substratul biologic al atracţiei, şi al iubirii sexuale; e ceva obiectiv, ceva dat, nearb..

Cu linii sinuoase, dantelate şi şerpuitoare. Anatomia femininã.

Ceea ce Schopenhauer numea echivocul sau ambiguitatea, e prezenţa Sf. Spirit, echivocul existenţei, imposibilitatea ‘naturii pure’, sau a ‘societãţii pure’—sau, ar spune panenteiştii, chiar a ‘Cosmosului pur’. Mai existã încã un factor. Sau: ‘e asta, şi nu e asta’. Adicã: omul, individ şi societate, nu e explicabil în termenii proprii, în termenii postulatei ‘naturi pure’, o ficţiune abstractã. Întrepãtrunderea de lumesc, cãzut, banal şi har. Coexistenţa lor.
Aceasta e încã una din aporii (unime/ Treime, unirea ipostaticã, atotputernicia harului/ pelagianism). Se rãmâne, noţional, la aceea cu care se porneşte. Dacã porneşti de la unime, eşti monoteist.
Uneori, Biserica nu condamnã ideea, sau principiul, ci forma exageratã, dezechilibratã.

Convingerea şi mecanismul (cel mai urât mers al lucrurilor). Cele şase ocazii.

Mintea femininã e ditributivã, fiindcã iubirea femininã are natura ocrotirii şi e necesar sã fie compatibilã cu alte preocupãri, nu e o smulgere, o extragere, ci o coordonare, o aţintire distributivã; iubire pe cât de adâncã şi simţitoare, pe atât de neintruzivã.

Autori a cãror viaţã nu le ‘explicã’ scrierile—lucrul s—a spus şi despre tipograful Richardson, însã şi despre militarul (artilerist, mi se pare) Laclos.
Azi, marţi, despre clima scandinavã.

Gândul planului secund; eroarea e de a cãuta în planul întâi ceea ce ţine de planul secund, al raporturilor.

TREI ŞCOLI: vechea şcoalã franciscanã era augustinianã—scotismul e mai aristotelician şi mai puţin mistic—iar tomismul e deopotrivã mai augustinian şi mai aristotelician decât scotismul. Altfel, trebuie cãutat adevãrul lucrurilor, nu al doctrinelor. Atuul scolasticii era bunul simţ, baza de discuţie, platforma comunã, deschiderea. Ca şi duelurile cavalereşti, disputele trebuiau primite. La moderni, întrebãrile lui Blaga nu îi pot fi adresate lui Arghezi, ale lui Barbu, lui Bacovia, ale lui Vinea, lui Voiculescu—ale lui Lorca, lui Valéry. Lexicul nu mai e comun. Lipseşte chiar premisa acordului. Se preferã ‘înţelegerea’, ‘interpelãrii’, abordãrii negative.
Sf. Ioan Damaschin, Nil (unchiul), Sf. Marcu şi Ghenadie—voga aristotelismului.

Trebuie observat cã Ratzinger n—a pornit de la tomism—însã tot de la un scolastic—printr—o decizie, e drept, cam de conjuncturã—sugestia primitã de la profesor al lui—scolastic pe care, însã, se spune cã l—a rãstãlmãcit—şi, de fapt, falsificat.

Ceea ce nu mã reprezintã.

Iubirea sexualã nu e epifenomenul reproducerii—ci reproducerea e epifenomenul iubirii. Darwiniştii şi bigoţii pãcãtuiesc prin acelaşi reducţionism. Iubirea sexualã e un fenomen organic, care comportã mai multe laturi. Nu e evident cã apropierea eroticã trebuie sã aibã o finalitate unicã.

‘Facerea’ nu reprezintã adevãrurile biblice cele mai venerabile—ci o teologie evreiascã destul de târzie, ulterioarã Proorocilor.

Discuţia despre sfinţirea prin credinţã sau prin fapte rãmâne o dezbatere terminologicã şi semanticã—şi, ca atare, în mare parte oţioasã. Erezia capitalã a luteranismului rãmâne imputarea exterioarã, atribuirea sau îndreptãţirea dinafarã, exterioarã, care nu metamorfozeazã, care nu preschimbã cu adevãrat omul—ci numai condiţia lui juridicã. Se poate conveni, de fapt, orice despre sfinţirea prin credinţã. Supãrã corelatul ei dogmatic, imputarea exterioarã. De aceea, mi se pare absurd sã se vorbeascã despre teozã în teologia luteranã—aşa cum a devenit moda, şi despre înţelegerea luteranã a teozei, despre teozã în teologia lui Luther.
Abia cu ‘simul justus et …’, Luther desfiinţeazã treptele sfinţeniei, ‘locurile’, gradele, mãsurile, ‘pocalele’.
Ideea îndreptãţirii prin credinţã nu e rea; nici n—ar avea cum—fiindcã e şi biblicã. Nocivã, însã, e concluzia: imputarea exterioarã. Firea umanã redusã la un scrum nereformabil, nelogodibil, incapabil de dumnezeire, la un gunoi abject. Aceasta e greşeala luteranã. Aici se surpã soteriologia lor.
Încã ceva: mântuirea, izbãvirea se face prin credinţã. Însã nu decurge mecanic din aceasta. Credinţa e condiţia necesarã, însã nu şi suficientã a mânturii; vorbesc despre credinţa predicativã, ‘pozitivã’, la care cred cã se gândea şi Luther—credinţa ca afirmare conştientã, şi deliberatã, a ceva.
Credinţa e un har, sau un dar, nu o lucrare omeneascã—şi, în niciun caz, o decizie; ca sã rodeascã, e necesar ca omul sã şi acţioneze în conformitate cu ceea ce a primit—fiindcã, dincolo de zãdãrnicia maximalismelor ascetice, nu acţioneazã în zadar.

Asortãrile iubirii, ineditul lor.

Vorbesc ca un latinist. Scandarea. Englezii.

Ceea ce nu mã reprezintã. Cu ce ies. A merita. Dezobstruat.

Gãtitul (vinete, mazãre)& prãjituri. Pentru mine, cine îmi dã mâncare, îmi dã afecţiune. Cine mã alimenteazã biologic, o face şi afectiv.
Iisus aprecia mâncarea, şi mâncatul—cãci vorbeşte des despre mâncare şi mâncat, despre prânzit, ospeţe, etc..

Romane vaste care displac nu fiindcã sunt realiste, ci fiindcã sunt numai convenţionale, terne şi, de ce sã n—o spunem, ipocrite (triada Du Gard, Duhamel, Romains). Însã îşi au cititorii şi cinstitorii lor.
Se spune cã, asemeni lui Druon, ele provin din Zola; eu i—aş adãuga pe Vallès (dacã n—am greşit accentul, ceea ce e probabil) şi pe Rolland—idealistul.
Le lipseşte acuitatea lui Beyle, justeţea, originalitatea—nu ingeniozitatea, ci, tocmai, justeţea.

Tripticul—cascada—sã n—o vreau pe stãpânã—sã o vreau pe slugã—sluga sã fie şantajabilã—şi o cârpã.

Romancierii ‘lui’ Hazlitt sunt Richardson, Rousseau, Smollett, Fielding, Sterne, Lesage, Cervantes, Mackenzie, Scott—cãrora li se adaugã, ca artã a naraţiunii, şi nuvelistul Boccaccio--câţiva dintre ei conteazã şi ca umorişti—în mare, literatura sentimentalã şi aceea picarescã; neruşinatã moderat licenţioasã. Îmi amintesc aprecierea despre Lesage a lui A.—însã, curios, nu şi pe aceea a lui ÉF, din antologie.
Numai un romancier francez, şi un nuvelist italian. Iar pentru Hazlitt, Cervantes era girat de Smollett şi Fielding. E interesant cã acest lakist nu indicã niciun roman gotic.

Iubirea în zori, la mare.

Cinstea sexualã şi financiarã.

Istoria literarã englezã spune cã modelul picaresc al lui Fielding era francez (nu spaniol)—iar modelul spaniol (care, ce e drept, chiar exista), nu era picaresc—ci umoristic. Cu alte cuvinte, nu de la spanioli derivã picarescul lui Fielding, ci prin ‘filiera francezã’, prin medierea francezã.

Imaginea decrepitudinii bãtrânului Kuprin.