Din viaţã

E pãcat cã Dumnezeu iroseşte femeile pe bãrbaţi.

Femeile vor sã le ridici în slãvi—însã şi sã li te uiţi sub fustã.

Bãrbatul pe care ele îl viseazã de copile.

Azi, joi, mã gândeam la trei nuvelişti italieni—şi la aceia francezi.

Cred cã numai taxonomia englezã subliniazã disjuncţia care existã în ceea ce noi numim, generic, ‘roman’.

Confuzia şi vagul, delãsarea, nu fac niciun bine socialismului şi progresismului. Nu trebuie ca entuziasmele sã treacã drept idei. Confuzionismul nu e un program politic.

În istorie nu trebuie vãzutã numai lucrarea Providenţei Lui Dumnezeu, ci şi a libertãţii oamenilor; e şi acesta unul din înţelesurile parabolei neghinei şi a secerişului.

Biblioteca unui om nu înseamnã lecturile lui; cãrţile adnotate, da. Voi mai citi 1 ½ mii de cãrţi.

‘Despre numele munţilor, pãdurilor, izvoarelor, lacurilor, fluviilor, smârcurilor sau mlaştinilor, şi ale mãrilor’.

Prelegerile danteşti de la 60 de ani, cu doi ani înaintea morţii. Ca biograf şi exeget dantesc—prelegerile prestigioase, şi micul tratat. Visul relatat.

Rubens, Bloy, Dante, Chesterton, Claudel, Boccaccio—prejudecãţi, barbarie şi umanism.

Vise—Brumaru, eu, manuscrisul gãsit.

Opincarul—CN despre SK—‘Raiul’.

Vârsta lui NI când a apãrut trad. trilogiei; începutul veacului.

Azi, Biblia şi patristica pot fi substratul unui nou umanism, ca acela al sc. XIV; e ceea ce se vede la romanciera americanã. Curãţia acelui emoţionant umanism timpuriu, ilustrat de autori ca Boccaccio.

E bine sã se vorbeascã despre ‘povestire’ şi ‘povestitor’, aşa cum fac francezii (‘conte’ şi ‘conteur’) şi englezii. Termenul italienilor şi al spaniolilor e înşelãtor.

Naraţiunea, descrierea, analiza, caracterizarea. Stevenson era exponentul vechii înţelegeri, ca naraţiune, ca povestire, împotriva noii tendinţe realiste, pe care o gãsea împovãrãtoare cu balast. E mai bine sã vedem cum îşi înţelegeau autorii arta—nu profesorii de literaturã.

De la Chesterton (ca istoric literar şi eseist), Stevenson, Lang, Orwell, Quiller, Lamb, Hazlitt, am învãţat sã nu dispreţuiesc bucuriile literare ale altor generaţii. Existã o întreagã literaturã, azi uitatã, care meritã cunoscutã.

Peiorativ—romanciera; prohabul—EW, ortodoxul—Maugham. Bedefilul francez.

Mi se mai întâmplã sã mã gândesc la Wood ca la un critic care a şi scris despre cãrţile care îi plac; apoi, însã, îmi amintesc cã are reputaţia de a nu fi scris, de fapt, decât rar despre cãrţile care afirmã cã îi plac; îmi amintesc şi de asiaticul admirat de el, şi de polonezul, autor de literaturã colonialã.

Baptistul Gordon. A scrie la prima citire—sau la recitire—sau în racursi.

Canonul lui Bloom—Greville şi centrarea, axarea.

O lume de încântare—pe care Hazlitt o afla la Richardson, Smollett, Fielding, Sterne, Rousseau, Goldsmith, Chaucer, Boccaccio, Milton, în scrierile lui Burke.

Cu care sã se poatã discuta scene, personaje, pagini, cap.. Altceva decât numai faptul de a fi citit cartea—şi o apreciere de aprozar, sau de coafezã.

Rangul—Lamb, Hazlitt, Nicoll, Wood (cu toate cã are faima de a nu scrie despre ceea ce îi place); cred cã evreica e de pãrerea contrarie, şi crede cã acest om care reciteşte mult scrie mai ales despre ceea ce ştie, analizeazã.

Gracq îl rãstãlmãceşte pe Beyle; nu îl pricepe ca aparţinând tradiţiei lui Fielding, pe care acest anglofil l—a moştenit—schimbând ceva, ajustând. Dealtfel, jamesienii le—au adus aceleaşi obiecţii lui Thackeray şi Trollope—care au în comun tocmai trãsãtura obiectatã de Gracq lui Beyle. Amprenta lui Fielding e distinctã—nu numai în romanul picaresc schiţat de Beyle—ci şi în stilul şi chiar natura lui ‘Roşu şi negru’—nu numai naratorul locvace, comunicativ şi ironic, ci şi ideea, un ‘Tom Jones’ caustic şi sulfuros—ideea unei ascensiuni ratate; Gracq e de partea jamesienilor.
Ca romancier, Beyle vine din tradiţia englezã.

Cãrţile necitite, neglijate, şi deteriorate—mãrturia delãsãrii, a dezlânãrii şi a risipei.

Cititul (belgianul, baptistul, T de Q, Lamb şi Hazlitt), recititul, bibliofilia (T de Q, baptistul).
Nicoll.
Macaulay—desãvârşirea lui.
Desãvârşirea lui Macaulay.
Studiile literare—Hazlitt, Thackeray, Trollope, Meredith.

Mencken scria bine—însã îi plãceau romanele lui Dreiser; Wilson probabil cã nu scrie prost altfel decât Dreiser. Iar Teachout îi admirã pe ambii autori—Wilson şi Mencken, efigii ale dreptei, embleme ale conservatorismului.
Nu ştiu ce gândea Wilson, care era critic literar, despre Dreiser; însã Mencken, (gazetarul) care scria aşa de bine, îl aprecia pe Dreiser, cu tot antagonismul politic. Cred cã americanii au tendinţa de a—şi subaprecia unii scriitori (de la Longfellow şi Poe, la unii transcendentalişti, la cei doi ‘cocori’—Crane, la Jewett, Ingalls, Cather, —în special vechile autoare, la Dreiser, Faulkner, Hemingway, Salinger şi Updike).
Prejudecãţile vin din douã direcţii—de la admiratorii lui Roth şi Liebling (‘conservatori’ ca evreul, Teachout şi cusurgiul, ‘demodaţii’—‘pãi nu se mai scrie ca odinioarã’—‘nici literatura nu mai e ce—a fost’--paseiştii)—şi de la aceia ai lui Barthelme, McCarthy, Foster, etc.. Existã paseiştii—vag eurofili, şi avangardiştii—mai pronunţat eurofili—adicã, regãsesc categoriile enunţate de bunicã—mea acum 15 ani—‘eseişti’ şi ‘gavardişti’. Marii clasici americani cad la mijloc, delãsaţi de ambele tabere.

Smollett n—a atins niciodatã nivelul de respectabilitate literarã al lui Defoe, Swift, Fielding, Sterne, Thackeray—s—a demodat repede—Hazlitt şi Lamb îl apreciau mult, probabil cã şi Lang—care era scoţian—însã nu ştiu dacã Stevenson mãcar îl aminteşte undeva (ca pe unul dintre scoţienii notabili) —se spune şi cã Dickens a pornit de la Smollett; ‘literaturã pentru lichele’, a fost impresia mea, pentru pramatii—iar când citesc cã ‘Random’ e o pastişã dupã Lesage (ceea ce probabil cã ştiusem la un moment dat), înţeleg de ce reacţia mea la nişte pagini dintr—un roman smollettian (probabil chiar ‘Random’) a fost aceeaşi cu a lui A. faţã de ‘Gil Blas’—aceeaşi repulsie, aversiune instinctivã, şi indiferenţã. Vãd cã are numai cinci romane—eu crezusem cã sunt şase.

‘Amadis’ şi medicul scoţian.

Vechi ecranizãri TV franceze—bedefilul—PF, etc.. De fapt, Dumas—confuzia.

Repulsia fireascã. Literaturã şi moralã—la A., EL, GI, NI. Aprecierile lui ÉF. Mai multe culegeri —şi antologia. Obiecţii de ordin uman, moral, lãuntric, neestetic.

Literatura dialectalã.

Reprezentarea e neconvingãtoare, fiindcã nu e clinicã sau bonomã, ci dezabuzatã, complezentã şi josnicã. Ticãloşiile acelea nu amuzã.

Şi eu cred cã voia bunã, când e seninã şi nu dezabuzatã, e un rãspuns mai bun decât crisparea ostilã. (Ortodoxul Hart are, în aceastã privinţã, ceva din pornirea causticã a lui Waugh—Flaubert, etc..) O atitudine mai afirmativã e preferabilã—acea ‘nefrustrare’, a iubitei mele. Mã gândesc la Fuller, şi la unii lakişti—la eseiştii lakişti. O simpatie fãrã iluzii. Dealtfel, asta e şi atitudinea, aşa de stenicã, a Roxanei, cãreia îi plãcuse versetul ‘meu’, şi care vede o cale, e capabilã sã vadã o cale. De aceea, îmi displac pustnicii, zãvorâţii, clauzura.
Femeile judecã ontologic, dupã fiinţã, neabsolutist, dupã participarea la fiinţã (femeile sunt orientate cãtre fiinţã, şi fiinţial)—iar bãrbaţii, moralist, cu o stricteţe artificialã.

E semnificativ cã Pelikan privea cartea despre Maria a dominicanului Schillebeeckx ca pe una din puţinele scrieri contemporane remarcabile, de reţinut. Adicã, a dat o mariologie reuşitã. Ceva izbutit. În aprecierea (încã) luteranului Pelikan, aşa se scrie bine despre Maria—sau pe potriva veacurilor patristice.
Interviul, muzica—P.—Sf. Atanasie—paradoxul—filozofia.

Îmi displac ‘procurorii de profesie’, inchizitorii, porniţii, cenzorii, necruţãtorii—aceia ca ortodoxul Hart şi istoricul englez pe care îl apreciazã, ca EW şi GF.

Americanitatea ortodoxului Hart—strepezirea—şi englezul recenzat.

Efecte. Critica efectelor. Literatura pesimistã (jegul minţii—Monda, Bonciu, Maurois—depravarea minţii), mohorâtã, deprimantã, descurajantã—şi ceea ce fãgãduieşte sã fie o lecturã plãcutã, reconfortantã, îmbietoare, de încântare—‘odihnitoare’, ar spune Arhim. Teofil (Cecil, Holmes, Mencken, Birrell, Nicoll—v. şi listele americanilor). Stângãcia şi delãsarea.
Optimismul neconvingãtor nu face niciun bine.

Iubirile religioase—iubirea emoţionantã, pioasã, cucernicã şi cinstitoare a unor mistici cãtre sfintele ‘lor’—infinitul simţit, perceput, întrevãzut, infinitul feminin, adâncul, profunzimea lor afectivã —nevoia de afecţiune femininã a acelor mistici care se dedicau câte unei sfinte—cãci au şi asceţii iubirea lor, inima lor, simţirea lor—sau gingãşia intenţiei acelor ‘cununii’ austere care apropiau surori ca Sf. Thérèse de misionarii preoţi în colonii; nici n—ar merita spus cã nu e vorba despre ‘înclinaţii deplasate’. Şi nici nu e vreo legãturã cu nedelicateţea sceleraţilor ca Vuarnet, care fac din misticã un harem religios, un lupanar religios. La mine a început cu Ionela—apoi evreica—şi romancierele. Gândul cã nu las femeile indiferente.

Rusul& tratate teologice franceze. Delãsarea—stocarea (& catalogarea).

Nu—mi închipuiam cã aş putea sã interesez femeile, sau vreo femeie; la mine n—a fost ‘mecanismul absolvirii’—nu interesam otrepele (Liz, Raluca L., bârlãdeanca)—ci femei de clasa ….

Minţile care chiar conteazã—Hasdeu, Iorga—sau Hume, Samuel Johnson, Fuller, Coleridge, câţiva eseişti din sc. XVII—însã nu cusurgiii, isteţii—nici minţile deraiate—nici apucaţii—ci numai ceea ce nutreşte, minţile scânteietoare—nu îngãlaţii.

Vapereau enumera, la 1876, şase trad. franceze ale lui ‘Tom Jones’—douã din sc. XVIII.

Numai Hume şi Berkeley le plac latinilor—Hume: GM, evreul argentinian, sibianul—Berkeley: Papini, evreul argentinian. Tandemul englez.

Ideea însãşi de tratat studiabil, aprofundabil, care meritã rãscitit.

Un cusurgiu ca EW, ortodoxul Hart şi istoricul englez recenzat.
Acriturile care numai bodogãnesc şi bombãne.
Naturaleţea, seninãtatea şi inteligenţa în bucurie—Fuller, moderaţia.

‘Grecoaica’ (abatele).

Dramaturgia e o formã de literaturã—nu o formã de spectacol.

Esenţa textului clasic e aceea cã e apt de citiri nenumãrate, poate fãrã entuziasm, însã şi fãrã dezgust, cu o încântare domoalã şi neplictisitã. Aceasta e marca scrierilor clasice; s—ar putea sã nu încânte, nici sã nu entuziasmeze, dar sã dea o satisfacţie domoalã şi o convingere plãcutã. Scrierea clasicã nu forţeazã—însã convinge. Îmbierea ei e domoalã, însã realã.

Cele patru ‘sãlaşuri dumnezeieşti’.
Existã secte asiatice care sunt pe atât de budiste, pe cât e francmasoneria de creştinã; nu îi putem atribui budismului poziţiile şi atitudinile respective, nici decadenţa aceea, mai mult decât îi putem atribui creştinismului rãtãcirile adventiştilor, penticostalilor, mormonilor sau iehoviştilor. Nu îi sunt imputabile religiei principale derapajele sectelor. Pozitivitatea—Ep. Sigrist, malaezianul (analogul pãgânilor clasici), PC.
Înclinaţia mea vie cãtre psihologia filozoficã, la fel ca şi aceea analiticã (scolastici, ES, IK, AS) explicã interesul pentru analitica budistã, resimţitã ca incomparabil de exactã şi de netã. Cu toate acestea, nu îmi scapã cã ceea ce e similar în creştinism (clasificãrile ‘gândurilor’, tehnicile de rugãciune, diviziunile umanului, ‘Patericul’, învãţãtura despre raţiune şi suflet, etc.) sunt o îndepãrtare de creştinismul biblic şi primar—‘Zen creştin’. E interesant cât îi sunt de strãine Noului Testament ‘tehnicile de rugãciune’, latura asiaticã a religiei, recursul la reţete de vreun fel. NT nu învaţã astfel de strategii. Nu acesta e rugãc. despre care se vorbeşte în NT. (La apuseni, convertirile la schisma rãsãriteanã sunt o subclasã a convertirilor la religii asiatice—în acest caz, la ‘Zenul creştin’—religii tipicare şi codificate. De aceea, convertirile nu sunt surprinzãtoare sau spectaculoase, ‘succesul ortodoxiei’ în ultimele decenii e explicabil prin voga generalã a religiilor asiatice şi prin valul, destul de impresionant, de convertiri apusene la diferite religii şi culte asiatice. Convertirile la ortodoxie nu au altã semnificaţie. Sunt tot convertiri la o religie asiaticã, în tendinţa vremii. Voga schismei rãsãritene e explicabilã.)

Yeago despre ‘catolicul Luther’.

Din şase culegeri\ antologii de vechi nuvele (patru italiene—şi douã franceze)—a tria, a alege, a testa; nuveliştii italieni i—au inspirat pe englezi. De la Chaucer la Hazlitt, Boccaccio a fost iubit de englezi.
Distinctivitatea sau marca clasicului, a clasicilor—nesaţul domol şi nearb.. Ceea ce caracterizeazã cel mai bine—şi invariabil—textul clasic, e faptul de a fi convingãtor, încântarea domoalã, nesaţietatea. Nu e neapãrat excitant sau descumpãnitor, însã totul e testabil, adicã face faţã, rezistã—‘nu pot nimic împotriva …’. Nu survine monotonia.
Comparaţia coleridgianã—‘trecerea la un gazon deschis …’.

Sb.—fumat, de la 10 ¼. Deşteptarea, la 1 ¼; pânã la 3—tarabe. 5 ¼--tel.& 7 ¼--vremea& 9. 10 ¼.

Sprinteneala virgilianã, agerimea; ceva nu e lãudat fãrã motiv.

Satisfacţia calmã, convingerea pe care o dau scrierile clasice. Nu subscriu deloc ‘iconoclasmului’ rãsuflat al lui Zarifopol. Chiar la 18 ani, interesante nu mi se pãreau ‘adevãrurile’ şi stridenţele lui Zarifopol—ci trãirile lui Radu P..

Ambiguitatea progresiştilor nu e strategicã, parşivã, calculatã, ci provine din caracterul nuanţat al filozofiilor şi al gândirii lor. Enunţurile lor nu pot fi evaluate prin juxtapunerea cu acelea ale catehismului.

Ca romancieri, îmi plac Saint—Pierre, Prévost, Rousseau, vechii autori greci, scriitorii analizaţi de Sainte—Beuve în foiletoanele lui. Romancierii francezi ai sc. XVIII, vechii greci. Reprezentãrile idilice, sentimentale şi idealizate—sentimentalitatea inteligentã, fineţea şi romanele idilice.
Nevoia, setea de idealitate. Nu idilicul ca atare, abstract, e interesant—ci arta idilicului. De la romanele greceşti, la romanele sentimentale ale sc. XVIII, şi la Dna. Sand. Thibaudet a arãtat valabilitatea unei mari pãrţi din vechea literaturã consideratã, azi, abolitã, revolutã, perimatã. Valoarea ei literarã—dincolo de dezabuzare şi valul cinismului la modã.

Îmi displac cei care dispreţuiesc idilicul, literatura idealizantã şi aceea sentimentalã—fiindcã acestea sunt elementul meu.

Literatura lui Maurois, Maugham, Zweig şi Feuchtwanger.

Abatele& Kuprin.

Maurois nu descrie înfrigurarea, altruismul, dãruirea şi vraja iubirii—ci (numai) egoismul şi dezmãţul.

A şi citi de banii ãştia.

Hazlitt iubea literatura umoristicã, pe aceea sentimentalã (Rousseau, Richardson) şi idilicã, şi pe aceea concomitent sentimentalã şi umoristicã, hazlie (Sterne).

Cervantes îi are de partea sa, ca romancier, pe Fielding, Smollett, Hazlitt, Cãlinescu—aceştia îl gireazã.

‘Rãmas bun armelor’, sau ‘Adio armelor’, sau ‘Despãrţirea de arme’.

Ceea ce e normal pentru cineva care citeşte mult, pentru un mare cititor.

Geologul rus& tratate teologice franceze.

Admiratorii literaturii lui Gide—Noica, Tournier, Boisdeffre, ‘Morgan’—împotriva neconvinşilor. Naraţiuni experimentale. Demodarea. Înfrigurarea, Barrès, Gide, naţionalismul şi cosmopolitismul, barrèsienii, existenţialiştii. Naraţiunile gidiene, demodate, sunt ceva aparte—el însuşi le declara a fi experimente, literaturã experimentalã. Nu, însã, toate. Câteva sunt naraţiuni clasice.

A gândi, nu a cita. Nivelul unei conversaţii.

Roxana—taxiul, ciupitul, ‘conversaţiile de la simulatoare’, inexpresivitatea mea, tel., testele, pretextul cu testele, dansul, indiscreţia, compasiunea; rev. fr. veche, minciuna. Scuarul II. Ultima oarã am vãzut—o la doi ani dupã ce îmi telefonase. Fetele de la bibl., vraful, aprecierea lui D. Toma, asprimea.

A şi citi de banii ãştia.

Îmi place sã umilesc, subliniind defectele, capitulând, nestrãduindu—mã. Chiar în critica literarã, una e a fi necomplice şi neconcesiv—alta, a umili.

Mudrā neînfricãrii, a lipsei de teamã.

Smollett a publicat al cincilea roman la 23 de ani dupã primul; primele trei au fost publicate în secvenţã rapidã, în cinci ani—al patrulea, la şapte ani dupã al treilea—iar al cincilea, la 11 ani dupã al patrulea.

Liturgica apuseanului e aceea apuseanã: Hristos e subiectul, aşadar, cristocentrism liturgic—şi distanţarea de teatralitate, de impresionarea prin butaforia liturgicã.

Treptele inacţiunii şi ale delãsãrii—ale dezlânãrii—cititul, fumatul. Evreul Stahl şi cusurgiul.
Evreul Stahl, cusurgiul, bedefilul francez tomnatec, preotul, malaezianul, analize—hispanicul şi patrologul, baptistul, evreica.
Cusurgiul& preotul. Evreul Stahl. Evreul Myers. Patrologul& Ep.. Analize—hispanicul. Eseuri conversaţionale & analize (hispanicul& evreul Myers). Bedefilul francez bãtrâior. Baptistul. Malaezianul. Evreica. Ortodoxul—paleta.
Baptistul, preotul, catolicul& ortodoxul. Francezul. Paletã. Malezianul, Karl, anglicanul. Ortodoxul Hart.
Gage.
Eseuri conversaţionale (cusurgiul, evreul Stahl, Szirtes), eseuri (preotul), articole (evreul Myers), analize (hispanicul, patrologul, habotnica, Gage), scrieri ocazionale (baptistul). Biblistul protestant. Bedefilul francez tomnatec.

Ignorarea binelui prezent—viaţa mea e istoria ignorãrii repetate a binelui prezent, deja dat.

Trãsãtura belgianã, poezia, entomologul şi primatul. Flamandul catolic. Mâncãii. 9 ½ l.—batjocura. Rãstãlmãciri—sfruntarea.

Cei mai mulţi de—abia cu cuvintele şi cu vorba se înalţã spre rugãciune, ajung întrucâtva la rugãciune.

Însemnãri de bibliofilie.

Belgianul şi tânãrul Lovinescu (însã fãrã morbiditate, despovãrat de morbiditate şi de amar)—semnificaţia.

Creaţie şi document uman, semnificaţie umanã. Nu toatã literatura e creaţie—o parte e numai document uman, expresie umanã—ca, de ex., aprecierile, care nu—s ale creatorului, şi care, prea concise, nu spun, de fapt, nimic—ajung sã nu spunã nimic. Nu afli nimic din ele.

Mistic nu e numai genul ascetic, constipat şi abstinent. Geniul mistic înseamnã altceva. Iar creştinismul real nu e o religie a abţinerii, a frustrãrii—ci a curãţiei, a funcţiilor bine exercitate. Misticã nu înseamnã, n—ar trebui sã însemne crisparea negãrii. Creştinismul nu e religia abţinerii. E religia curãţiei. Danneels şi Teilhard (pe care mã întreb dacã, mãcar în voga anilor ’60, pe vremea modei, îl citise/ rãscitise) nu sunt mai puţin mistici decât era Scheeben—sau Juan şi Foucauld. Asceza zãvorârii e numai una din opţiuni.
Rãstãlmãcirea ascezei. Rãstãlmãcirea nu numai a misticii—însã şi a ascezei.
Stricteţea asceticii nu e o normã universalã—ci o harismã personalã. Ceva folositor pentru cineva.
Imixtiuni, intruziuni ale monasticului în secular duc la grozãvii şi necurãţii de felul ‘cãsãtoriei albe’ (rusul Ioan, Maritain)—pe drept dezaprobatã de Arhim. Teofil. Vocaţia monasticã exista la fel de viu şi la creştinii apuseni (Huysmans, Claudel, Maritain). E mai bine sã fii sfânt ca soţ, decât un cãlugãr şovãielnic. Vocaţiile nu trebuie nãscocite, scornite. Pe de altã parte, dupã chiar propriul meu cuvânt de acum 14 l., un bãrbat ca biblistul american care a fost benedictin şi a crescut copiii altuia e mai sfânt ca monahii de la Atos.
Gravitarea cãtre mãnãstire exista şi în apus (ne gândim şi la Morus); e o prejudecatã nocivã, o otravã.
Aroganţa subconştientã, impresia—farizeii—‘înţelegerea religiei’.

Tradiţionaliştii sunt respectabili? Şi adversarii ordinelor cerşetoare, ai Sf. Toma, ai Sf. Juan, erau respectabili. Şi adversarii reformei carmelite erau respectabili. Şi adversarii moderniştilor, şi aceia ai ‘Noilor teologi’ apuseni, erau respectabili întrucâtva.
Şi adversarii Sf. Grigore erau respectabili şi nederizorii.
Tot ceea ce e bun începe prin a avea adversari respectabili. Şi adversarii Calcedonului erau respectabili. Şi cei care s—au împotrivit proclamãrii infailibilitãţii Episcopului Romei erau în mare mãsurã respectabili. Şi janseniştii, şi moliniştii, şi quietiştii erau respectabili. Sã nu ne aşteptãm sã gãsim la potrivnici numai lucruri de râs.

Ortodoxia unei epoci (Apolinarie şi Niceea, Sf. Chiril şi Efesul) devine erezia aceleia urmãtoare. Uneori, transformarea e foarte rapidã, şocantã, aproape inacceptabilã.
Nu e eroare. E insuficienţã şi unilateralitate. Redus numai la ceea ce spune, Crezul niceean e monofizit, e platforma maonofizitismului.

Dacã e probabil cã Sf. Chiril nu ar fi acceptat radicalismele cristologice ale succesorilor lui miafiziţi, e de presupus şi cã nu ar fi subscris la Calcedon.

În mâinile unor teologi mai puţin abili, şi mai recalcitranţi, o doctrinã se deformeazã, se corupe. Într—un anume fel, se şi vlãguieşte—sãrãceşte, diminuã, descreşte, involueazã.
Împotriva reprezentãrii caricaturale, de scelerat, de apucat, de fanatic, Sf. Chiril era un om cu mult simţ al mãsurii; adevãrul istoric aratã cã ştia pânã unde sã meargã, şi cât sã cearã, şi cã putea fi rezonabil.
Marii Pãrinţi, chiar aceia temperamentali, aveau în vedere Trupul Lui Hristos, Biserica realã, a cãrei responsabilitate o simţeau şi o purtau, şi nu ţâfnele personale, nici ciorovãielile.
Un Sf. Epifanie e, poate, singular, chiar pentru istoriografia revizionistã, ca litigios şi procesoman.

Patristicii îi revine un rol consultativ, o funcţie consultativã, ca la vechii anglicani, ca la anglicanii de odinioarã.

Cei care interpreteazã prea ingenios Evangheliile ar trebui sã se gândeascã cã ele au fost scrise pentru a fi pe înţelesul tuturor, nu pentru a aştepta un tâlcuitor apãrut dupã douã milenii; Epistolele şi Apocalipsul sunt altceva. Dar Evangheliile—mai ales acelea sinoptice—nu sunt cifrate, nu sunt un rebus.

Tocmai datele de autentificare ale pseudoepigrafei ‘Petru II’, legitimarea prea subliniatã, prea apãsatã.

Gândul cã scriitorul decrepit, hârbuit, surpat, dintr—un roman de tinereţe al lui Nabokov, ar putea sã fie exilatul Kuprin, bãtrân.

Şapte Pãrinţi, un medieval, patru scrieri şi cinci moderni; şapte scriitori detestaţi (necordial).

Baptistul Gordon despre romane.

Hazlitt despre plãcerea inepuizabilã a literaturii—şi a câtorva romane (Rousseau, Sterne, Richardson).
Cusurgiul despre vraf.

Autorii—aprecieri şi discuţii amicale, nu verdicte. Chesterton se pronunţa aşa de rãspicat. Un eseist trebuie sã aibã un ton mai amical, mai elastic şi mai colocvial. Nu ca şi cum ar ţintui nişte verdicte—ca şi cum ar scrijeli verdicte—sau ar da lecţii. Acesta e întreg programul meu critic—un ton afabil şi moderat. Figura idealã a criticului e, pentru mine, aceea a lui Hazlitt—pentru simpatia, lipsa de severitate cu care scria; ceea ce e, din pãcate, foarte rar—şi mãrturiseşte o naturã curatã. Criticul nu e un procurer—ideea nu e sã punã sub acuzare literatura existentã—nici s—o normeze ca ‘de sus’.

Dna. Woolf& Gide& abatele—ed.—ieri.

Americanul JamWo este un autor care m—a interesat, fiindcã evreica, de la care am aflat despre el, îl admira, îi aprecia critica. Însã îmi displace şi acum, la el, blazarea, dezabuzarea, ifosele, aerul blazat şi ‘sofisticarea’ semidoctului isteţ, a isteţului—marca ortodoxului Hart, dealtfel—intelectualul blazat.

Nimeni nu mã împiedicã sã fiu un JamWo, şi sã scriu nişte analize şi articole de care sã nu—mi fie ruşine; tribuna existã, am platforma de discuţii.

JamWo şi autohtonii, câţiva autohtoni. Unii autohtoni.
Însã fãrã blazarea celor ‘de meserie’, a profesionalizãrii criticii.
Evreica—impulsul.
Baptistul Gordon scrie mai bine despre romane, decât JamWo. La fel şi evreul Myers, şi evreica. Cusurgiul, evreul Stahl, francezul, Ep. Sigrist scriu mai bine despre literaturã. Îmi displace blazarea isteaţã, isteţimea blazatã—care e o caracteristicã, o gãsesc şi la JamWo, şi la ortodoxul Hart.

Scriu mereu cu un standard literar în minte—Sebastian, Ralea, Gracq, JamWo—baptistul Gordon, cei trei englezi—niciodatã ‘sub impresia momentului’—nici cu intenţia de a stoarce sau istovi subiectul—şi fãrã a mã feri de laconism.
Ceea ce ştiu deocamdatã despre grila lui JamWo, e cã îi include pe Naipaul, Cehov, James, Dna. Spark, Dostoievski, Dna. Woolf, Mann, Melville, Hamsun, Momus\ Erasmus, Hrabal, Sebald. (O parte, culese din recenzia lui Beale.)
Cred cã evreica îl dãdea drept exemplu de analizã—criticã ce face analizã, analizeazã.

Diferenţele critice, şi divergenţele, ar trebui sã ne facã atenţi nu la defectele, presupuse, ale operelor pe care le iubim, ci la diferenţele dintre noi, oricum vor fi fiind explicabile, şi la esenţa cunoaşterii artistice şi a simţirii. Ideea e ca ceea ce simţim sã fie desluşit, şi argumentat cu autotransparenţã şi inteligenţã—nu o pledoarie ingenioasã.

Explicãri ale câte unei cãrţi—ca JamWo despre ‘Moby Dick’—recenziile lui. Scopul criticii e sã explice o carte, ca simţire—ceea ce e simţit—explicarea a ceea ce e simţit la citirea unei cãrţi.

Impresii la o primã citire—şi în racursi.

Trei recenzii ale lui JamWo—douã semnalate, remarcate de evreicã—şi una de ‘Ken’. Ifosele de eurofilie.

Evreica—4 x ….

‘Când eşti bãtrân, şi te dor toate’.

Un om al toamnei. Simţirea autumnalã, limpezimea, raza.

Din punctul de vedere al lui JG, JamWo rateazã toatã literatura importantã sau semnificativã.

Evreica—4 x ….

Simplitatea şi ‘banalitatea’ harului—gândul care cãlãuzeşte—geologul rus, tratatele teologice franceze, ziarele.

JamWo mi se pare interesant nu pentru critica pe care o face, ci pentru grila lui de cãrţi şi autori.