Din viaţã

Vederea rãului, şi pocãinţa adâncã.
§
E interesant cã, pentru rãuvoitori, Bisericile protestante sunt, în pofida tuturor transformãrilor survenite, tot Bisericile lui Luther, Calvin şi Knox—în vreme ce catolicismul nu mai e, din cauza Vaticanului II, Biserica Sfântului Petru.
§
Marcu: la Sf. Fotie şi Simeon, la Teofil şi la D. Toma; Varsanufie: la AP şi la Teofil; Dorotei: la Teofil şi la D. Toma; Isaac: la AP şi la Teofil. Se vede cã Marcu întruneşte cel mai mult consensul cunoscãtorilor de literaturã nepticã.
§
Ţesuturile afectivitãţii.
§
Cuplu în har. Tocmai de aceea e cãsãtoria o Tainã.
§
E interesant cã Antichitatea şi Evul Mediu creştine n—au avut istorici de talia acelora pãgâni; existã cronicarii medievali francezi—poate cã şi aceia italieni—însã ei nu întrec interesul literar al unui Neculce—nu—s ca Plutarh, Tacit sau Salustiu. Filozofi şi dascãli de virtute la fel de mari ca şi aceia pãgâni au avut şi creştinii; nu, însã, şi istorici—stranie dizolvare a nobleţii în perceperea istoriei şi a caracterelor. Cãci ca istorici, creştinii nu lasã impresia de nobleţe elevatã pe care o fac pãgânii, nu lasã impresia caracteristicii bronzului, nici nu sugereazã admiraţia entuziastã pentru caracterele luate în vigoarea lor.
Pãgânii latini şi greci au avut istorici mai mari decât naţiunile creştine, antice şi medievale; relansarea istoriei începe cu riposta iluministã şi laicistã a sc. XVIII—la englezi şi la francezi—prin Hume, Gibbons şi Voltaire.
Iluminiştii au redescoperit istoria de interes literar şi caracterologic, dincolo de mãrunta factologie cronicãreascã sau, dimpotrivã, eruditã.
§
Pentru cei interesaţi de curãţire, de ameliorarea firii, de purificare, Marcu se aratã a fi cel mai util.
§
Patimi, nevoi şi aspiraţii. Pesimismul ascetic. Tocmai pe acesta îl denunţa rusul expatriat PE atât la Scãrar, cât şi la sirieni.
§
Complacerea în caricaturizare—concesia fãcutã caricaturizãrii—uşurãtatea—când fiecare se închipuie un Marcu al Efesului şi se complace în diatribe.
§
Bisericile ortodoxe schismatice au o gestionare mult mai bunã a propriei Tradiţii.
§
Ceea ce alţii numesc ‘uniatism’, eu numesc ortodoxie, deosebind—o de cealaltã ortodoxie, ortodoxia schismaticã sau dizidentã (din familia ortodoxiilor rãsãritene neaflate în comuniunea petrinã).
§
Culegerile de predici la Triod şi pascale, ale lui Deseille.
§
Ortodoxia ‘pe genunchi’, în pripã, lãutãreascã. Improvizatã.
§
Reabilitarea poeziei Sf. Efrem şi Grigore Teologul—mai ales a celui dintâi.
§
Singurãtatea poate sã fie trãitã ca stigmat, ca terapie şi redresare, şi ca vocaţie lãuntricã; însã şi cei care o au pe ultima tot îi ştiu chinurile şi rugul, roata.
§
Casã. Rufe. Facturi. Lecturi. Ed.. Ras; gurã. Haine. Cãmãşi. Pontajele. Cinema şi baruri (freshuri).
§
Sf. Petru cu volocul, cu nãvodul.
§
Tocmai deoarece fãptura e în sine bunã, ea trebuie vindecatã, tãmãduitã, nu înlocuitã; nevoia e de reorânduire, de restaurare, nu de înlocuire—ceea ce ar implica suprimarea.
§
P. aprecia ‘capetele’ şi paragrafele—scrisul gnomic şi sentenţios al antichitãţii (şi medievalitãţii) creştine, ‘capetele scurte’ pe care aveau sã le teoretizeze cei care cred cã arta fragmentului şi a scrisului la obiect a început cu Adorno …. Antichitatea creştinã aşa scria—iar ‘Filocalia’ e asamblatã mai ales din asemenea scrieri fragmentare. Tratatul, dizertaţia îşi au locul lor—însã se practica mai cu seamã forma deopotrivã cuprinzãtoare şi lapidarã a sentenţei.
Formã de austeritate literarã care vizeazã folosul practic.
§
Informal.
§
Ralea—perspicacitate, fineţe, simţ, ‘nas’ (cf. P.: despre FN, A. şi algerian), ‘fler’ (cf. HTP).
§
Lumea televiziunii/ televiziunilor.
Mizeria; halul.
§
Cele douã gânduri ale lui Montherlant: hedonismul, plãcerea, însufleţirea, ‘floarea vârstei’, şi anticii—scrieri şi oameni, oameni semnificativi—sapienţialitatea—la mine, nepticii, caracterul odihnitor. Bãtrâneţea.
14 ţigãri—de la 7 ½.
§
La Înãlţare, o prezenţã se transformã în altfel de prezenţã. Prezenţa umanã devine prezenţã misticã, nevãzutã şi nestrãmutatã.
§
Conferinţe—visul—Lit.—9 z.: factura, intervenţia.
§
Existã vreo înţelepciune hedonicã, mundanã, nemelancolicã şi neresemnatã, vreo propovãduire hedonicã lipsitã de blazare? Poate persanii, poate d’Holbach.
§
Ritm. Ritm—visul—acneea—teologia nemţeascã. 1/ 3. Fumat—lecturi—rufe. Pustiul. Rarefierea.
§
Niciun om nu cunoaşte desluşit chipul iubirii altuia.
Un lucru care ar trebui lãmurit preliminar e acela cã Dumnezeu denumeşte substratul metafizic al existenţei, raportarea la Dumnezeu fiind chiar raportarea la acest adânc metafizic al existenţei. De aceea, Creatorul şi fãptura nu pot sã fie concurente în iubirea cuiva—Creatorului revenindu—i locul şi întâietatea cuvenite şi asumate de substratul metafizic al existentului.
§
Reflecţia despre existenţã—Georg Simmel, substratul metafizic al existenţei, teologia existenţei (ca analizã teologicã a existenţei)—îmi reaminteşte de trecerea de la un tomism al fiinţei, la unul al existenţei—la accentuarea analizei existenţei—şi la ceea ce e privit drept o ‘laturã ascunsã’, ceva poate insuficient formulat. Mai degrabã ca o continuare a analizei tomiste—în direcţia investigãrii existentului, afirmând primatul existenţei (chiar dacã unii vãd în versetul veterotestamentar tot prioritatea fiinţei).
§
Promoroaca, chiciura religiozitãţii posomorâte, mohorâte, lugubre.
§
Pentru unii moderni, descoperirea istoricitãţii, a naturii istorice a realului, a însemnat descoperirea curgerii, a relativului; pentru alţii, aceea a sensului, a direcţiei, a unui progres—chiar dacã înafara unui providenţialism îngust, didactic şi tezist. Evoluţia Cosmosului, a lumii vii, a Bibliei, a doctrinei creştine au marcat, pentru unii, existenţa unui sens, a unui progres, a unei înaintãri.
§
Anahoret, eremit, sihastru, pustnic.
De aceea, cuvintele sunt ‘cãtre sihaştri’, iar adjectivul îseamnã ‘anahoret’ (Ioan Anahoretul, respectiv Nichifor Anahoretul).
§
Abia Apusul va redescoperi imaginea unirii conjugale, ca analogie.
§
Chiar şi PE comitea paralogismul de a compara ceea ce gãsea mai dezavantajos la unii, cu ceea ce e mai avantajos la ceilalţi.
§
Discipolii unor fascişti acuzã Vaticanul de …filonazism.
§
Oamenii sunt mai dispuşi sã plângã nefericirile altora—decât propriile lor pãcate, oricât de grave ar fi acestea.
§
Iisus a suportat ticãloşia lumii—nu a preluat—o.
Nu Patima e mântuitoare, ci persoana. Iisus a fost leal, suportând greul violenţei lumii. Iisus Însuşi e Sacramentul mânturii, El e Taina mântuitoare, comunicarea harului. Un supliciu înţeles ca eveniment istoric (crucificarea unui rabin galilean, de cãtre armata de ocupaţie romanã, la instigarea înaltului cler iudeu) nu poate fi mântuitor—nu opereazã o transformare lãuntricã. Mântuitoare e învãţãtura şi persoana—cãci în persoanã se realizeazã învãţãtura. Rãstignirea unui rabin pe Golgota nu şterge, nu absolvã pãcatele lumii; însã fizionomia moralã, sau persoana, chipul lãuntric al acelui rabin galilean, aduce izbãvirea. Vãrsarea de sânge nu mântuieşte—o ştia încã VT. Jertfa de pe Calvar nu reprezintã substituirea sau înlocuirea sacrificiilor animale, ale Legãmântului Vechi, cu o jertfã umanã—ceea ce ar constitui, de fapt, o întoarcere la religia dinaintea lui Avraam. Rabinul Iisus vorbeşte despre o altã jertfã—aceea spiritualã, sau nesângeroasã, a ‘celei mai mari iubiri’—altruismul, generozitatea, darea de sine, împãrtãşirea, comunicarea de sine. Jertfa predicatã de Iisus nu are legãturã cu cuţitul sau lancea, nu mai e o vãrsare de sânge, vãrsarea de sânge nu e rãscumpãrãtoare. Dumnezeu nu vrea sângele jertfelor, nu vrea sacrificarea victimelor. Creştinismul nu e religia aztecilor. Mentalitatea jertfirii de fiinţe denotã micimea înţelegerii.
Rãscumpãrarea adusã de cãtre Iisus nu e înlocuirea jertfelor de animale cu execuţia de pe Calvar, nu e substituirea înjunghierii de animale cu supliciul unui rabin evreu. Încã din VT, de pe vremea proorocilor din vechime, se anunţase cã Dumnezeu nu vrea sânge.
Iisus avea sã suporte rãutatea lumii; în acest sens duce El rãutatea lumii, povara relelor lumii. Aşa e El împovãrat cu pãcatul: ‘Cu ce v—am mâhnit pre voi? Sau cu ce v—am mâniat? Mai’ nainte de Mine cine v—a izbãvit pre voi din necaz?’. Şi: ‘Lovire preste obraz a luat Cel ce în Iordan a slobozit pre Adam’. Însã misiunea Lui Iisus duce dincolo de înfruntarea acestui rãu terifiant; El nu a venit ca sã izbãveascã prin supliciul de pe Golgota—ci ca sã aducã un Legãmânt Nou.
§
Mãcar cu soţia de—aş fi creştin—însã nu existã creştinism selectiv.
§
Ce murmurase—sau ce bolborosise, sau îngãimase.
§
Deipara. Rugãc.. Ed., nepticii—azi. Vremea. Plânsul, surâsul, obrajii. Antipatia. Duşmãnia. Descãrcarea de ostilitate. Semaforul& vreme; rutina; boalã& cãrţi& douã evitãri.
Hozevitul—ed.. Nepticii: ed.. Vreme. Evreul. Deipara& a surâde& atitudinea cuiva care nu zâmbeşte& vârsta. Plânsul discret& obrajii dragi& surâsul. Luarea hainei\ la computer. A îngãimat ceva.
§
14 ani. Ed.. Geniu. Geniul. Vârsta lui CN la redactarea …. Azi (joi), cele trei semne: hozevitul, ed.—nepticii, şi CN—vârsta, geniul. Geniu. ’97. 14 ani.
Model neîntrecut, inegalabil, de eseisticã filozoficã—cf. şi lui AP, şi lui AG—vârsta, geniul, floarea, literatura; abia ulterior, pervertirea acestui izvor care fusese aşa de pur.
§
6 vols. ale preotului rus pe care—l remarcase, cândva, şi baronul, într—o trad..
Hozevitul mistic& ‘Psalmii’ antiohianului.
Misticul hozevit.
§
Într—un fel, simplicitatea unor anti—ecumenişti blajini e mai autenticã decât vana ‘grijã de multe’ a aferaţilor ‘dialogului’. Existã, la întâii, o mulţumire cu puţin, cu esenţialul—ceea ce nu e nici blazare, nici resemnare, ci realism. Ei intuiesc zãdãrnicia ‘grijii de multe’ a ecumeniştilor, faptul cã viaţa e altundeva, nu în comisiile de dialog. Nu ştiu cât de coerentã e aceastã atitudine cu ecleziologia raţionalã, lãmuritã; însã vorbeşte pentru simplicitatea unei autenticitãţi şi robusteţi simpatice. Ei nu vor mai mult decât se poate—şi decât e necesar. Vorbesc de anti—ecumeniştii blajini, nu de furibunzii militanţi. Iar aferarea ecumenistã e gãunoasã.
§
De un retorism pedant şi afectat, vanitos, destul de neplãcut. Care sunã fals pentru o ureche modernã, deprinsã cu un ton mai modest.
§
Creştinismul face mai mult decât sã spunã cã durerea e irelevantã; spune cã ea are un sens. Ea nu ţine de turbiditatea lumii, ci are un înţeles—poate servi unui ţel.
§
Cateheza nu trebuie sã devinã propagandã pseudo—religioasã.
§
Nu cred cã forma cea mai simplã, cea mai primitivã, sau cea mai rudimentarã a creştinismului era—de aceea—şi cea mai autenticã.
§
Existã un anume puritanism şi rigorism în liturgica lui Schmemann, o inaptitudine de a aprecia binele ‘pogorãmintelor’ fãcute.
§
Limbaj ornat—limpede, însã ornat, ‘festivist’.
§
Scrierile despre rugãc..
Exista, la Arhim. Teofil, un spirit de lãrgime. Rugãc., drept cea mai însemnatã îndeletnicire a omului.
§
La occidentali, eu gãsesc mai puţin o atitudine spiritualã, şi mai mult devoţiuni; asta, cu toatã vorbãria lor despre ‘şcoli de spiritualitate’, etc.. Tradiţia nepticã, pe de altã parte, e bimilenarã. Religia nu se aflã în devoţiuni, în rugãciuni, ci în atitudinea spiritualã. Pe aceasta, apusenii şi—o definesc prost. Cu vremea, seva rãsãriteanã a fost înãbuşitã în monahismul vestic, inspiraţia rãsãriteanã s—a atrofiat.
§
Neînţelese ca simbol, riturile şi odãjdiile lasã o impresie falsã. Ele sugereazã, denaturând.
§
Limbile moderne europene sunt sãrace; în NT, ‘a iubi’ înseamnã a simţi simpatie, nu pasiune. Cuvintele noastre amalgameazã nişte registre diferite. Absenţa unor cuvinte diferite pentru simpatie şi pasiune aduce confuzie.
§
Cãsãtoria nu e mai puţin o Tainã, decât preoţia.
§
Aspiraţii. Armonia. Familia. Umorul.
§
CT despre aplatizarea, demonetizarea teologicã a ‘iubirii’.
§
Doctoratul meu vor fi dedicarea, cuplul, familia mea.
Absurditatea. Se putuse încã de marţi.
§
Mijloacele ‘lucrului Lui Dumnezeu’ sunt pedagogice, nu magice. Beneficiazã numai cine face şi ‘partea omului’.
1, 2, 4, 9, 10.
§
Reputaţia unui stil întortocheat şi sucit, ‘barbar’.
§
Eroarea e tot eroare—de la oricine ar veni.
§
‘Noii teologi’—studii istoric—descriptive şi de erudiţie.
§
Îl consider pe Gilson un teolog mai mare decât Lossky—cu toate cã pe la (şcoala lui) Lossky am trecut cu toţii.
Deasemeni, Lubac e indiscutabil un teolog mai mare decât Lossky, la fel cum Daniélou îi e superior lui Romanides, şi chiar Congar, lui Evdokimov.
La ‘Noii teologi’, descumpãneşte un pic orientarea istoric—descriptivã a studiilor lor, cãrţi de erudiţie. Lipseşte, probabil, şi cãldura, însufleţirea, înariparea, ‘partea inimii’, afectivitatea.
Ce teolog rãsãritean al sc. XX poate sã îi fie comparabil, ca anvergurã, lui Rahner—şi chiar unora dintre dogmaticienii apuseni mai noi?
În linii mari, sc. XX a adus şi biruinţa marii teologii protestante—cu helvetul Barth, şi cu luteranul ‘gregorian’ Bonhoeffer.
Evdokimov era, dealtfel, conştient cã rãsãritenii nu au mistici de anvergura lui Teilhard şi Foucauld, recunoştea asta.
§
Trecerea de la predanie, de la repetarea, reiterarea predaniei, la gândirea originalã, autenticã, personalã.
§
Sfinţenia se poate însoţi şi de o teologie boantã.
§
Terifiantul gotic îl poate realiza numai o prozã alertã şi impresionistã, nu placiditatea descriptivã. Trebuie sugeratã atmosfera—aşadar, create unghiuri, incidenţe. La Lovecraft, monstruosul e aşa de ineficient din cauza placiditãţii—şi a platitudinii, a unei proze lipsite de orice valenţe impresioniste. Proza lovecraftianã nu are a treia dimensiune. Lipseşte mizanscena. Obiectul e creat prin incidenţe, prin mizanscenã, prin atmosferã, nu prin platitudinea descriptivismului. Obiectul trebuie sugerat, ‘recreat’.
§
Existã o înţelegere pasivistã, ‘neinteractivã’, despre har, care e aproape magicã. Ea nu implicã cooperarea liberã şi inteligentã a omului, ci un fatalism posomorât, mohorât. În mod paradoxal, acest gând strepezit e apusean. Sufletul e o substanţã aproape inertã, în mâinile harului. Rãsãritenilor le repugnã acest fatalism.
§
A cita, rar, teologi şi Pãrinţi neptici. Rusul şi sibianul. Gingãşia, fineţea.
Cei trei uriaşi care premerg; ‘focul în apã’. Imagini.
§
Transformarea e organicã, nu mecanicã.
Ap. Pavel aratã cã deopotrivã strãdania şi ezitarea existã în om, sunt din el.
§
Trei greşeli (joi; devansarea; marţi). Patru cauze (marţea; spaima; crisparea; vopsirea).
Joi—gândul la obrãjori, şi la plans. Plânsul, azi.
§
Eseuri (‘literare’, critice) ca ale lui JG: austriacul ’97, scandinavul ’96. Trãirea relaţiei vii cu o carte. Adicã nişte romane, scrise în vremea noastrã, şi ştiute bine, ştiute în adâncime, cu robusteţea cunoaşterii. Analize, nu estimãri. La fel, pentru câteva romane victoriene—Dna. E., AT şi GM …. Dna. A.. A îşi urma propriul drum. Altitudinea atinsã. Se poate scrie eseisticã bunã şi despre Dumas şi Scott—RLS şi GKC au arãtat—o.
Uneori poate fi savuratã asemãnarea—iar alteori, tocmai deosebirea, diferenţa, ceea ce diferenţiazã, fãrã a opune—‘binele fiecãruia’.
§
Promoroaca şi chiciura reprezentãrilor comune, deformate.
§
Se poate spune cã înţelegerea nu e întotdeauna pe mãsura existenţei sfinţitoare, cã poate sã şi rãmânã în urma acesteia.
§
Ca subiecte: literaturã, peisaje.
Despre un scurt roman japonez se poate scrie ca şi despre o piesã a lui Racine.
Paleta subiectelor lui Gracq.
§
Marea viclenie a durerii e sã ne facã sã credem cã ar fi atemporalã—pe când şi ea e înscrisã în timp.
§
Mã gândesc cã, pentru protestanţi, nu prezenţa ca atare, inhabitarea şi harul Lui Hristos sunt simbolice—ci numai riturile şi semnele vizibile folosite de comunitate—numai acestea sunt simbolice, nu şi realitãţile imateriale prezente.
§
Cine ştie ceva, se şi trãdeazã întrucâtva.
§
Citatele nu pot sã suplineascã înţelegerea. Pot sã o suplimenteze. Pot sã o adânceascã. Nu o pot înlocui. Nu pot ţine locul înţelegerii vii, directe. Citatele nu pot fi date ca înţelegere—nu pot trece drept înţelegere—nu sunt convingãtoare ca substitut al înţelegerii reale. Citatele amãgesc şi duc.
§
Nu cred cã e vorba de ‘recursul femeilor la lacrimi’, ci de o caracteristicã a firii lor.
§
Altruismul şi generozitatea caracteristice femininului.
§
Acele momente de firesc, înţelegere, simpatie şi comunicare.
§
Italianul& ed.& grecii şi eseistul francez. Ziarele—ieri. AD: romane.
§
Identificarea cu aspiraţiile femeilor.
§
Industria literarã.
§
Trãsãturile antiohiene ale Arhim. Teofil—raţionalismul (‘limitele’, situarea criticã, necredulitatea, chiar umorul), cumpãtarea în interpretarea Scripturii, accentul pus pe scrierile practice—şi pe aspectele practice şi empirice.
§
Înfãţişaţi purtând turbanul arãbesc, islamic.
§
Citesc romane, teologie, psihologie, ceva filozofie.
Existã teologi care citesc romane—şi romancieri care citesc teologie.
§
Basmul filozofic, parabola, povestea cu tâlc—Jansson.
§
Stendhal livreazã ideea de bucurie literarã, de lecturã fericitã. Mai ales ‘Parma’ e prototipul unui astfel de citit.
§
O carte de un gust impecabil—cel mai bun lucru pe care l—a scris vreodatã—din liga ‘Mãnãstirii din Parma’ şi a ‘Nunţii în cer’.
§
Rãsãritenii îşi explicã nedesãvârşirea umanã printr—o deteriorare moştenitã, printr—o stricãciune ereditarã. Moştenim imperfecţiunea, spun ei, deteriorarea. Nu e vorba de vreo vinã, nici de vreo pedeapsã meritatã, ci de preluarea stricãciunii. Moştenim urmãrile pãcatului strãmoşesc.
Plângem pãcatul lui Adam pentru rãul pe care l—a adus prin stricarea firii, prin decãderea ce a urmat.
§
Infidelitatea ţine de patologie şi de anormal.
Dacã îţi dã ea, ce sã cauţi la alta.
§
Ne plac romancierii care au scris rafturi—Balzac, Trollope, Dickens şi Scott; Defoe n—a scris chiar atâta, iar Thackeray e ca Fielding—şi, poate, cu mai puţine reuşite de chiar acelaşi rang.
§
Criteriul—azi. Fete. Bucurii—sã prânzim împreunã. Vremea. Briza. Trupul. Obez. Haine. Îngãlat.
§
Ideea nu este de a participa la Missã pentru a fi întocmai cu ceilalţi—care pot sã fie buni sau rãi, sfinţi sau neisprãviţi—ci pentru a te instrui, câte un pic, despre substratul metafizic al existenţei şi natura realului. Nivelul moral al celorlalţi participanţi e neimportant—câtã vreme Missa nu e o reuniune socialã.
§
Ce sã citesc. Cele 5 romane. Ziarele—ed..
Bucurii. Gândul bucuriilor.
§
London a fost tradus şi editat mult la noi, ca scriitor democrat, din clasa lui Sinclair şi Lewis. De fapt, un mare scriitor de aventuri—o spune, cred, şi Tournier.
§
Altundeva, bedefilul ‘Morgan’ lãmureşte şi ce îi displace la Rosny—stilul afectat, care aminteşte de calofilia fr. Goncourt şi de Dna. Sand. Aşadar, protoesfistul se aflã, literar, în bunã companie—nu e ceva descalificant.
§
Capadocienii. Nepticii. Misticii.
Trei gânduri, dum. seara, pe când fumez:--bedefilul francez, impresii, Dna. S., stil, cele 5 romane, alte 3 romane—ed.&--romanciera, teologii ‘ei’, gândirea, viul&--joi şi vin.: momente, vremea. Subestimarea oamenilor. Tendinţa aceasta de a subestima, de a condamna, de a judeca sumar şi greşit, de a rãstãlmãci.
Ştiut de douã foste colege (în douã luni), de un vecin, de pezevenghiul de la tarabe.
Victorienii. Blonda simpaticã din Londra. Dosul unei fete.
§
Cei doi evrei—Stahl şi universitarul—evreica—sclavii din minele de diamant ale Golcondei. Despre evreicã—lui D. Toma—impresia.
§
Eseurile lui Ralea şi Gracq, Sebastian, şi ‘capetele’ lui ‘Morgan’, Cingria şi ale poetului Constantin.
Analize.
§
Cozerii.
În vreme ce ea îmi umilea iubita şi îmi distrugea viaţa, râzând de mine.
§
În sexualitate, biologicul schiţeazã şi prefigureazã spiritualul. Femeilor le place sã fie ghicite, ca sã ştie cã bãrbatul e atent la ele, cã se mai gândeşte la ele—fiindcã ele oricum se gândesc la el, ele oricum nu înceteazã sã se gândeascã la el. Chiar în ordinea biologicã, femeia continuã sã se gândeascã la bãrbat—ea poartã copilul. Bãrbatul poate, biologic, înceta sã se mai gândeascã la ea. Femeia, niciodatã. De aceea, îi place sã fie ghicitã—asta înseamnã cã celãlalt e atent.
§
Natura comuniunii, a simpatiei dintre doi oameni—a deschiderii. Nu e vorba despre înţelegere desãvârşitã—ci despre altceva: simpatie, comuniune, deschidere, relaţia.
§
Tãcerea smeritã, nepoluatã de cuvintele altora. Nu trebuie sã ne închipuim tãcerea reculeasã, ca poluatã de vorbele altora, de vacarmul falsei spiritualitãţi.
Spiritualitatea unei fiinţe e azurul ei, valorile, norma intuitivã, îndreptarea ei. Cele spre care priveşte. Cele în care nãdãjduieşte şi crede şi o ghideazã.
§
La bãrbat, gingãşia e strãdanie—la femeie, e naturã.
§
Cãrţile nãscute din blazare, amãrãciune, dezamãgire, complacere în josnicie şi ticãloşie, din dezabuzare şi cinism, din calcinare. Existã astfel de cãrţi, nãscute din neruşinare şi necurãţie, al cãror principiu însuşi îmi displace.
Nu aşa ceva ar trebui sã inspire o carte, adicã sã îi serveascã drept inspiraţie. E nedemn. E demoralizant.
§
Ce sã citesc.
18 cãrţi& 5 romane (--joi--)& 3 eseuri& ortodoxul francez. Alte trei romane.
§
De fapt, certitudinea cã existenţa are acest substrat metafizic.
§
Deschis, experienţa—ca la JG—‘Filocalia’—misticii. A testa.
§
Acel grãunte sau sâmbure de amãrãciune.
§
Separarea sau izolarea de acest substrat metafizic al existenţei înseamnã sau antreneazã pierzania omului, nimicirea lui. Omul nu poate subzista în izolare faţã de acest substrat ascuns, tãinuit, secret. A existat o conştientizare treptatã a relaţiei cu acest substrat mistic. Azi, mi se pare, am auzit la Missã cã porunca iubirii aproapelui ‘ca pe sine însuşi’ e din Legea lui Moise. Iisus a debarasat Legea lui Moise de ceea ce era provizoriu. Iubirea de aproapele o poruncise şi Moise; Iisus o explicã şi o lãmureşte, îi aratã faţetele.
§
Ambele vols. ale ‘Stelelor Samarkandului’ de Borodin—‘Fieramosca’ (d’Azeglio) şi ‘Curteanul’ renascentist, amplu citat într—o biografie italianã a lui Sanzio.
§
Ştabii, caizii criticii trişeazã. Nu au conştiinţa, nici integritatea neprofesioniştilor probi. Analizele acestora din urmã sunt mai cinstite, cu mai mult adevãr, redau mai corect impresia ansamblului şi a laturilor. Nu e o surprizã, nici ceva inexplicabil, cã adesea analizele neprofesioniştilor, ale cititorilor destoinici, sunt mai cinstite şi mai foositoare decât verdictele expediate de ştabi din vârful buzelor. Neprofesioniştii analizeazã mai conştiincios, cu mai multã probitate.
§
Ce sã citesc. Cele 30 de cãrţi—ieri& azi—Mandelştam, Foarţã, Féval şi Dna. Hill, Mrozek şi Trakl.
§
Obez. Glucide.
14 z.. 20 z.. 15 z.. Elena—dreptul. Fete. Ce sã citesc& 5 romane& ziarele—ed.& vremea; obez; haine; carierã, locuirea—cf. ieri; aniversarea; Paşti; nuntã; ce sã citesc; marea; casã& obez. Piscul. Ziarele—ed..
Fusta. Natura legãturii. Explicaţii.
§
‘Dna. Bovary’ e un roman de iubire—nu un rechizitoriu împotriva bovarismului. Cartea nu trebuie rãstãlmãcitã ca o satirã. Flaubert nu a scris un roman—rechizitoriu, şi, schimbând schimbabilul, probabil cã nu e mai necruţãtor cu Dna. Bovary, decât fusese Cervantes (--şi el, deasemeni, un mare nuvelist--) cu Quijote.
§
Casã, orã—ieri& gunoi& tonul bãrbãtesc& carierã; locuitul& izgonirea& 2 s.& piscul& obez—aniversarea—Paşti—plajã—nuntã—ce sã citesc—5 romane& ziarele—ed.& vremea, obez, haine, mâncarea. Glucide. Obez. A oferi.
§
Vreo şapte vols. despre ‘Fracuri’.
§
Melodrame despre interlopi parizieni—sau internaţionali—în gustul suesc—şi destul de interlope ele însele. Înfruntarea celor doi titani ai melodramei franceze—PF şi Sue—habotnicul şi anticatolicul. Intenţia.
§
Fusta.
Fusta. Locul. Vopsirea.
§
Altruism, generozitate, abnegaţie.
Carierã.
Salahorul.
Opincarul.
Traumã& dispreţ, silã, distanţã, lecţia.
Erau împreunã—ieşeau împreunã—ea îl aştepta—plecau amândoi—era 7 1/3. Erau împreunã.
§
Estomparea. 1 ¾ l. (joi; luni). 2 ¾ l.. 4 l.. A o împãrţi. Eşecul devansãrilor încercate.
Vremea irositã—primãvara irositã.
Umilit. Înjosirea. Nefirescul ca eu sã fiu cel care nu ştiu. Lipsa nerãbdãrii. A le face jocul. A încurca. A irosi aşa. Conspirativitatea—2 ¼ l.. Plãcerea ei de a mã umili. 9 ½ l. de coşmar. Rãspunzãtorii. Dispunea de ea cum vroia; ea era supusã, fãcea sluj. Gudurându—se. Comparaţia& preferabilitatea.
§
Pasul IV—traumã—fusta—tarabe—1 ¾ l.—joia—marţi—vopsirea.
§
‘Chimia anorganicã’ (a unuia din Ceauşeşti)—Mann, 3 vols.—‘Balsamo’, I (‘Lancea …’)—Dna. A., ed.—LA, proze scurte—mâna, distant.
§
Ritm—Missã—orã—rugãc.—i..
§
JV& scandinavul& PF, Mann, Dante, fizicianul rus, francezul, slaviştii, LA.
§
GF—traducãtoarea lui Dante—Dna. A.—LA.
§
Azi, trei romane (douã franceze, unul nemţesc)—un poem medieval—o culegere de nuvele ruseşti—o culegere de studii puşkiniene—o carte de bucate patristice şi papale—o lucrare de fizicã—nişte proze geografice. Cãrora li se adaugã un policier scandinav destoinic şi un roman vernian.
§
Cum mâncau Pãrinţii—fãrã a se îndopa, fãrã a se îmbuiba—ghidul italiencelor.
§
Gãtit. Cãlcat. Jocuri. Italia şi Anglia. Fusta.
§
Sub ochii mei. Sub nasul meu.
Patru policieruri—douã englezoaice, ‘Testamentul ucigaş’ (mai bine tradus)—şi policierul scandinav—un prenume de fatã.
S—au tradus aceste patru policieruri de ligã literarã—pe alese.
§
Fosilizarea.
‘Kamanita’—ed.& Dna. T..
Scriitoare.
Literatura femeilor.
Cusurgiul. Articole. Cartierul. Gluma\ ruşinea, mãrturisirea, fantazii.
Articole.
Vechii naturalişti scandinavi—ed.. Aprecieri.
§
Policieruri scandinave începuserã sã se traducã la noi încã pe vremea ceauşismului—semn cã prestigiul acestei pieţe fusese remarcat. Se ştia cã scandinavii scriu policieruri bune—şi, mai ales, ‘europene’. Nu parodiile şi farsele italienilor—ci studii psihologice un pic deconcertante, originale.
§
Cu adevãrat nul pãruse sã fie numai Toma—iar pe acela îl remarcase Lovinescu. Chiar dintre lichelele dejiste, carierã fãceau tot aceia inteligenţi, tot ei se alegeau, presiunea concurenţei fãcea necesar talentul.
§
Acele cãrţi ingenioase, originale într—un mod inteligent şi plin de farmec, firesc—neostentativ. Ele sunt floarea unei literaturi—ele sunt pârga.
§
Asprimea naturalismului lui London, ca şi cum nu ar fi cu adevãrat literaturã pentru copii. Existã la London o asprime a intonaţiei, o violenţã, ceva dezagreabil.
§
Neaoşisme.
Traduceri. Epopei.
§
Naturaliştii scandinavi de acum un veac, zolism tern—neaoşişti, sãmãnãtorişti—cumva bolovãnoşi şi indigeşti.
§
O lume abstractã, inexistentã, idealizatã, teoreticã, în lipsa simţului empiricului.
§
Numai cã s—a divulgat faţã de şi mai mulţi.
§
‘Mãnãstirea din Parma’ (--nu orice Beyle--), RK şi Babel. Aprecierea evreului argentinian despre literatura evreului rus. Evreitatea. Posibile evreisme.
§
Dicţia desãvârşitã şi imperfecţiunile versificaţiei, imperfecţiunile prozodice.
§
Nu numai cã n—am scurtat—ci, de 1 ½ l., mereu am prelungit.
§
Simplitatea şi adâncimea nepticilor.
§
Tradiţia filocalicã—sau agregatul literar filocalic—sunt unele neptice, nu taborice; dacã prin isihasm se înţelege mistica taboricã, nu despre asta e vorba în majoritatea ‘Filocaliei’. Un filocalic trebuie sã fie neptic—nu isihast. Nu despre isihasm e vorba în majoritatea ‘Filocaliei’.
§
Literaturile scandinave moderne s—au afirmat mai întâi ca literaturi de robusteţe (pe vremea lui Bojer), de modernitate (cu Ibsen)—şi, apoi, de rafinament şi de realism. O trãsãturã de originalitate le—a caracterizat mereu. Ca germanist, evreul argentinian nu îi citea numai pe medievali—ci şi pe unii moderni, avea ceva apreciere şi pentru aceştia—cu toate cã, poate, nu la fel de multã ca pentru poeţii vechi. Gândul la literaturile scandinave mi l—au dat, la 17 ani, vederea unor trad. (Pontoppidan, poate şi ‘Pelle’) şi o culegere de studii ale lui Drimba, plus valul de interes unamunian pentru nişte scriitori nordici; ulterior, o antologie grupa câţiva dintre premiaţii şi laureaţii scandinavi.
§
Patru paşi—Roxana: taxiul; cele câteva discuţii, guma, Rourke; rev. fr.; Bojer; vremea, tel., testele cerute.