Din viaţã

Un om ca Vlachos nu e etichetabil, clasificabil; în unele privinţe greşeşte, se înşealã, chiar grav, în altele are dreptate, şi chiar cu scânteiere, în altele probabil cã greşeşte—iar în altele, se poate sã aibã întrucâtva dreptate. E o chestiune de oarecum şi de întrucâtva. Şi dreptatea, şi eroarea pot sã fie parţiale, incomplete. Probabil cã Patapievici ar numi interpretãrile date palamismului de cãtre Vlachos ‘predanie’, şi nu teologie veritabilã.
Teologic, referinţele cele mai frecvente ale lui Vlachos sunt Sf. Grigore al Tesalonicului şi Romanides. E interesant cã şi teologic, şi monastic, Vlachos s—a format prin rãsãriteni din Apus—Sofronie şi fascistul Romanides. Din câte îmi amintesc, deopotrivã Zizioulas şi Romanides au fost discipolii lui Florovsky. Vlachos este nepotul teologic al lui Florovsky. Grecii învãţau teologie şi monahism de la ruşi expatriaţi.
[Citesc toate cele publicate de Sanidopoulos de şi despre Vlachos. Se simte cã Vlachos e unul dintre eroii lui—cum e şi dintre ei mei.]
§
M—a pus pe gânduri dispreţul unui teolog schismatic faţã de trad. englezã a ‘Filocaliei’, faţã de ‘Filocalia’ englezã (--drept care, el a şi retradus—o, a încercat sã dea o trad. mai bunã--).
§
A fi conştient de diferenţã, de deosebiri, a le conştientiza.
§
Pronunţat despre Noica, Gracq şi Sf. Grigore şi Newman. Posomorârea şi mohorârea.
§
Ceea ce e tern, posomorât, sãlciu şi mohorât, sumbru.
§
Pristolul eseisticii.
Articole.
Analize.
Cu ce ies. A merita. 5 z..
§
Simplitatea şi fineţea neptice. Existã nişte etaloane ale scrisului neptic.
§
S—a ajuns la o logicã blestematã, la o logicã a convingerii eşecului, la o logicã a contratimpului şi a irezolvabilului.
§
Loara& Loara—tabelul& ce sã citesc. 18 cãrţi—5 romane—trei eseişti—ortodoxul francez—cãrţile de marţi—cinci romane (trei franceze—unul scandinav—unul nemţesc), proza scurtã ruseascã, poemul medieval, etc..
§
Trei pãcate—dubla infidelitate—flirtul—nepãsarea, cruzimea mea, dispreţul. Logica sentimentelor e întreţesutã cu logica faptelor.
Gândul de acum 5 l..
§
Viaţa cititã nu e o viaţã experimentatã sau trãitã, nu poate suplini realitatea.
§
El se gândea la singurãtate, eu mã gândesc la soţia mea; el se dedica studiului filozofic—eu, cuplului şi familiei.
§
Vlachos pare viclean, realist şi inteligent, ager, vioi, pe fazã, prompt.
§
Mama îl considerã pe Stendhal un autor de romane de capã şi spadã.
§
Întâiul creştinism roman a fost un fenomen cultural grecesc.
§
I se reproşeazã Sf. Marcu Eugenicul cã ar fi fost temperamental; însã nu era singurul—izbucniri, şi chiar o conduitã generalã arţãgoasã, antipaticã, existã şi la alţi sfinţi, asta nu le invalideazã teologiile, nu e ceva fãrã precedent. Într—o lume de negociatori şi diplomaţi, Sf. Marcu era un temperamental—poate bilios—iar lipsa de oportunitate a unirii aşa cum s—a fãcut era o intuiţie justã, adevãratã.
§
Necesara echilibrare a scrisului cu existenţa—când ceea ce scrii e şi semnificativ în sine, ca atare—şi cumva simbolic, o aluzie la deschiderea existenţei, la primatul acesteia, la faptul cã viaţa primeazã. Primatul existenţei ar putea sã fie profesia de credinţã a eseistului—şi a romancierului, a poetului, a dramaturgului. Existenţa e interesantã şi pentru altceva—decât pentru citit şi scris—sau e mai interesantã pentru altceva.
§
Nu conteazã câte romane ‘nu rãmân’ de la un autor—conteazã numai câte rãmân. Pentru Gracq, de la Balzac rãmâneau patru cãrţi, iar de la Beyle—una singurã. Iar Gracq era balzacian şi stendhalian prin adâncimea cu care înţelegea aceste câteva cãrţi.
Sunt, însã, de pãrere cã un romancier ar trebui sã scrie mult, sã scrie multe cãrţi—nu sacrificând calitatea, însã încercând mai multe tipare şi direcţii. E important ca romancierul sã scrie mult—chiar dacã va rãmâne puţin—sau tocmai ca sã aibã de unde rãmâne acel puţin.
§
În cazul Dnei. Spark, catolicismul era cel mult o afiliere filozoficã—în niciun caz o practicã a sfinţirii.
§
Rutina durerii.
Împovãrat de frici.
Iadul.
Dor.
Iubirea şi vroirea binelui.
§
‘Iosif’, de Efrem.
Laşã şi orgolioasã. Laşã cu cei care o umilesc, orgolioasã cu cei care o iubesc. Ca un bolovan.
Irezolvabil.
Pasul IV. Traumã.
§
Calamburul teologic—vãrsatul sângelui, vãrsatul sãmânţei.
§
Misticii. Nepticii. Englezul.
A resimţi iubirea şi ajutorul sfinţilor.
§
Vlachos are deprinderi de ideolog.
§
Nu îmi plac şi nu îi înţeleg pe cei care spun cã citesc orice ‘cu acelaşi interes’, de—a valma, ‘cu interes egal’, nediferenţiat; pentru mine, asta înseamnã cã ei nu citesc nimic cu prea mare interes, cu interes stãruitor.
§
Simboluri scornite, imaginare, strãine de intenţia şi percepţia scriitorului, atribuite arbitrar.
§
Vernian& Loara& ce sã citesc (cele 18 cãrţi—cinci romane—trei eseişti—ortodoxul francez—alte trei romane, ed.—cãrţile de marţi—trei romane franceze, unul scandinav, unul nemţesc, Dante, etc.).
§
De la cititorii Dnei. Spark, reţin cã unul a fost un pic dezamãgit de ‘Memento …’, iar altul relateazã despre ‘Hoinãrealã …’ impresia lãsatã mie de ‘Brodie’—adicã, niciuna—nu îmi amintesc absolut nimic despre acel roman scurt.
§
Cineva concluzioneazã cã literatura Dnei. Spark e anhedonicã şi nulã emoţional. Şi, mai ales, cã e nememorabilã—şi nefermecãtoare—şi nu încântã. Cãrţile ei nu plac, nu conving, nu însufleţesc, nu rezistã şi nu rãmân, se spulberã.
‘Brodie’ e un scurt roman care nu mi—a lãsat absolut nicio impresie, absolut nicio amintire, absolut nicio urmã mnemicã, o amprentã.
§
Voi citi mai mult romane scurte—şi misticii şi nepticii.
§
Cu alte cuvinte, Dna. Spark este o romancierã care nu le prea place cititorilor obişnuiţi; Dna. Sand e mult mai apreciatã de aceştia.
§
La unele romanciere victoriene, la Dna. Sand, existã o laturã care priveşte cãtre marea literaturã—şi una, deficitarã artistic, neconvingãtoare, discutabilã, care priveşte spre melodrama romanţioasã a sc. XX. Bedefilul francez a remarcat just cã Dna. Eliot provine din Dna. Sand, din scrisul acesteia.
§
Proust o dispreţuia pe Dna. Sand, A. o aprecia mult, şi cred cã am citit şi ceva de Faguet despre ea. ‘Morgan’ o calomniazã. Reabilitarea ei artisticã au efectuat—o A. şi elevul sãu, biograful evreu AM.
A. o reabiliteazã pe Dna. Sand—însã MT avea sã coboare şi mai jos, pânã la o autoare rusoaicã de cãrţi pentru copii.
§
Îl confundam pe Zaciu cu Balotã.
§
Restricţia.
§
Ceea ce e insondabil şi inscrutabil—nu în sine, ci în condiţii obişnuite.
§
În termeni de consum literar efectiv.
§
Eu sunt printre cei care—L îmbrânceau şi—L surghiuneau pe Iisus. Dim., îmi repetam versurile din Vinerea Mare.
§
Lunar—ceva despre un roman scurt—sau o nuvelã—sau vreo scriere de gen—sau un poem—sau o pericopã.
§
Cei care simt nevoia sã vorbeascã despre ceea ce iubesc.
§
Arhim. Pãrãian are un cuvânt interesant despre Evanghelii—avantajul unei redactãri târzii este acela cã face din ele rodul reflecţiei, al reculegerii, al priceperii rafinate—nu e o redactare grãbitã. Raţionalismul Arhim. Pãrãian—persuasivitatea relatãrilor pascale, pe care le crede neconvingãtoare.
§
Un cântec al lui Cohen îmi aminteşte de unul al lui Sade.
§
PF s—a ilustrat în patru genuri. Am cele şapte vols. ale ‘Fracurilor’, romanul din ’51 şi acela din ’46, romanele din ’43 şi ’57—precum şi ‘Mãnuşa …’ şi ‘Cavalerii …’ (ultima carte cititã de bunicã—mea, la 77 de ani). Existã patru romane trad. pe vremea ceauşismului. 15 vols. ale bretonului (douã romane sunt în câte douã vols.).
§
Concesii.
Bloy: şi Barbey, şi PF.
Barbey—Bloy, Mateiu C. şi Gracq.
§
Aspectul gândit, sau raţional. Existã laturi comune între ceea ce spune CT şi filozofiile lui Spinoza şi Descartes, filozofii ale gânditului şi ale interacţiei dintre acesta şi materie; însã CT a preferat sã accentueze diferenţele.
§
PF a pornit de la Sue, apoi de la Dumas; nu era original. Poate cã şi de la Ponson. Elemente istorice ţintite existã şi în romanele lui de capã şi spadã—ambiţia istoricului. Ambiţia de ‘a reda istoria’. PF a pãşit pe urmele lui Sue şi Dumas; nu ştiu ce înaintaşi a avut în naraţiunea fantasticã şi în aceea bretonã. Elementul breton în cultura francezã.
§
Conferinţele ascoriste îşi au originea în conferinţele tradiţionale începute de Lacordaire.
§
Filarioza.
§
Fantasticul breton, vampiresc şi folcloric, mi se pare de un fantasmagoric cam cleios, cam anost.
§
Cinci cãrţi rare vechi (fraţii—sb., vremea; geologul; 2 x pionierul genului; cehul). Satira cehã, umorul. Câteva SF—uri rare.
§
Tandem romanesc de la 39 de ani.
§
Rugãc., familia, cititul. Tu n—ai încetat sã—mi cãlãuzeşti viaţa. Eu m—am dezis de Tine; însã Tu nu Te—ai dezis de mine.
§
Ieri (marţi), ‘Colierul reginei’.
Impresia pe care o lasã ecranizãrile anoste (PF, AD); cãrţile nu—s aşa, sunt superioare ecranizãrilor.
§
PF nu era un foarte bun creator de personaje, ‘cocoşatul’ sãu nu e nimeni—cu toate cã, în ‘Cavalerii …’, existã un trio remarcabil—zidarul, unchiul malefic şi nepotul sinistru, plus fiica şi ginerele zidarului.
Altfel, ca execuţie literarã, ca îngrijire şi acurateţe literarã, i—a depãşit pe Sue şi Dumas. E clasat cu Ponson—însã PF îi întrecea pe Sue şi Dumas!
§
Baudelaire era un arogant antipatic şi un calomniator. Pe toţi îi vorbea de rãu, îi toca. Avea complexe de superioritate.
§
Sf. Thérèse insulta blazarea.
§
Vicarului îi place gândul cã Dumnezeu l—a creat pe om sã fie limitat, l—a creat cu limite.
§
Romanul ‘de capã şi spadã’ a apãrut prin îngustarea paletei lui Dumas, prin reducerea ambiţiilor. Dumas, Vigny, Féval, Gautier şi Mérimée au avut urmaşi care au restrâns paleta, au îngustat gama reprezentabilului. ‘Fracasse’ a apãrut la aproape un deceniu dupã ‘Cocoşatul’.
§
Un scoţian, un francez, un flamand, un ungur, un polonez, un român.
§
Despre Plãmãdealã citesc, azi, cã a fost nu numai ceauşist, ci şi turnãtor—şi cã era basarabean. Venise din Basarabia. Nu ştiu de ce, asociez numelui sãu un titlu ştiinţific—‘Dr. Plãmãdealã’. Altfel, poate cã e din aceeaşi ligã cu Calinic. Calinic, Antonie, Bartolomeu\ Valeriu, Nicolae (‘Vlãdica’). Latura filocalicã—Calinic şi Antonie. Titluri ştiinţifice. Argeşeanul.
Cred cã mai auzisem de turnãtoria basarabeanului. A avut toate vinile, a fãcut toate greşelile; pare interesantã cartea lui de spiritualitate filocalicã.
§
Limbajele iubirii.
§
Pe Sf. Calinic nu—l prea stânjenea îngrãdirea libertãţilor lui Bãlcescu—nici pe alţi isihaşti, munca copiilor sau legile cãsãtoriei. Creştinii au avut puterea politicã, civilã, şi au folosit—o în mod imperfect. N—au fost regretaţi. Pe isihaşti nu îi indignau sclavajul, munca copiilor în industrie, legile cãsãtoriei. Treceau pe lângã acestea. Nu slujeau aproapele. Nu îi înfuria restrângerea libertãţilor civile, nici despotismul. Nu credeau în reforme, erau antireformişti şi obtuzi, reacţionari şi paseişti. Ştiau despre rugãciune, nu şi despre orânduirea statalã. Iar revendicãrile reformiştilor—iluminiştii, revoluţionarii, bonjuriştii de la noi, socialiştii apuseni—erau legitime. Un înavuţit mã întreba azi dacã, dat fiind cã sunt marxist, sunt … ‘utopist’; fireşte cã nu sunt aşa ceva, am rãspuns. Însã, între cele douã Rãzboaie, aş fi fost, în viaţa publicã româneascã, de partea stângiştilor. De ce sã fiu … utopist? Sunt socialist. Nu sunt nici ateu, nici utopist—de ce aş fi?
Creştinismul smiorcãit şi defensiv.
§
Civilizaţiile pruncucide sunt blestemate. Pruncuciderea e securea la rãdãcina unei societãţi.
§
‘Alte mãrturii’ trebuie sau pot numai sã confirme, nu sã afirme.
§
Nu îi înţeleg pe cei care cred cã literatura ar fi altfel decât mâncarea sau sexul sau cãlãtoria —cã ‘a doua oarã’ nu mai are rost—inşi cu aptitudinea de a se plictisi. În practicã, reciteşti un roman exact din acelaşi motiv pentru care revezi un film, sau asculţi din nou aceeaşi muzicã, sau mãnânci a doua oarã o mâncare, sau faci sex din nou cu o persoanã, sau mai vizitezi o datã un loc. E ceva la fel de senzorial şi de ‘epidermic’. Nu are nevoie de justificãri suplimentare; simţi, pur şi simplu, dorinţa. Un roman nu e o gazetã de ştiri. Nu se perimeazã la parcurgere.
Adicã recurgi la aceeaşi plãcere, la ‘cam aceeaşi plãcere’, ştiutã, cunoscutã, însã interesantã şi necesarã.
Recititul nu trebuie problematizat, e ceva spontan şi firesc—la fel cum mãnânci, cãlãtoreşti, priveşti sau te uneşti a doua şi a mai multa oarã. Nu curiozitatea—sau noutatea—sunt singurele mobiluri ale acţiunii. Mai poate sã fie vorba şi despre o plãcere deprinsã, ştiutã. Am aflat cã—mi place. E firesc şi spontan sã vrei sã repeţi o plãcere, sã doreşti repetarea, reluarea unei plãceri. Plãcerea e şi în ceea ce ştii—în dorul de ceea ce ştii deja—nu numai în nou, în inedit. Apelezi la o plãcere de care ştii, la ceva despre care ai aflat cã—ţi place mult. Nu e monoton sã mãnânci, sau sã bei, sau sã fumezi, sau sã cãlãtoreşti, sau sã te uneşti a doua oarã—de ce ar fi monoton sã reciteşti? Iar fetişizarea experienţei nu e nici ea prea bunã.
Existã lucruri care îţi plac, însã nu îndeajuns ca sã le repeţi. Existã şi altele la care gradul desfãtãrii e suficient ca sã determine repetarea. Ne încredem prea mult într—o originalitate care e de fapt falsã. Noul nu e şi original, iar plãcerea e necesarã. Literatura care chiar îţi place dã multã plãcere senzorialã, epidermicã—‘epiderma’. I te poţi adresa ca şi altor surse de plãcere fireascã. E plãcere fãrã strãdanie, directã, imediatã, spontanã, de încredere. Nu îi pricep pe oamenii incapabili sã reciteascã ceva în acest fel. Cei care se intereseazã de motivele recitirii deja au ratat ţinta. Nu existã o ‘teorie a recitirii’, ci o plãcere directã, spontanã, o bucurie în a face asta.
§
Reciteşti pentru cã îţi place ceea ce simţi la lecturã.
Englezul—Loara—‘epiderma’, sem. XI, impresia vie—‘Monte—Cristo’—‘Fracasse’. Ca ‘Fracasse’. ‘Epiderma’.
§
Plãcerea vie. ‘Epiderma’.
§
Pe fazã& a surâde.
§
Obrajii.
§
Misticii& nepticii. Analize.
Loara.
§
Apoi, existã cãrţi citite mult la un moment dat, într—o vreme—nevoi vremelnice, cãrţi la care apelezi, vremelnic, mult, le deschizi des într—un anume moment. Îţi folosesc mult într—o vreme, îşi au o vreme a lor—aşa fãcea un evreu scandinav cu nişte filme—aşa cred cã fãcea englezul cu un roman. E bunã o relaţie liberã, neconstrânsã, cu cãrţile—ascultând mai ales de nevoi de moment, de inspiraţie. Existã şi aici vremelnicie.
§
Douã ecranizãri.
Italianul—irlandezul (ca eseist)—metafizicianul francez, cf. lui CT. CD—cf. lui GKC. Plãceri ştiute—şi cãutate. 46. 1/ 3. Nevoia periodicã. Ritm. Alternarea fireascã.
§
Aspiraţii.
Rãspunsul la urare.
Generaliştii—azi şi joia trecutã. Familia—8 z.. Aluzii. Vârsta& generaliştii. Atestatul& casã. Anglia.
§
Ştiu ce înseamnã nesaţul. 46. Ştiu şi ce înseamnã senina fidelitate în plãcere.
Poezia—misticii—nepticii—teologii.
Practica ‘celor câteva pag.’. Deprinderea celor câteva pag.. Inspiraţia.
‘Epiderma’.
§
Loara.
§
Exegeza—Antonie P. şi PC; Maxim. Înţeles autentic şi speculaţii fanteziste, scorneli ingenioase, virtuozitate forţatã.
§
Simon din Cirene, spune paróhul Catedralei, e ilustrativ pentru: utilitatea constrângerii—atingerea Crucii—şi chemarea pãgânilor.
§
Familia—9 z.. Nicio grabã. De ce privirea plinã de urã, de duşmãnie—şi marţi, şi azi. Devansãrile eşuate. Nici la 2 ¼ l.. Şoferii şi benzinarii. E important ca şoferii şi benzinarii sã îi poatã spune pe nume. Îmbãtrânirea cu peste un deceniu. 6 l.. Nicio grabã.
§
Existã o exegezã mecanicã, neconvingãtoare, falsificatoare, care ameţeşte, o exegezã de o virtuozitate gãunoasã, acrobaţii şi prestidigitaţii. Se aplicã, mecanic, o ingeniozitate absurdã şi neruşinatã. Nu se cautã lãuntrul—ci numai epatarea. E exegeza care epateazã, care supraîncarcã, care supraliciteazã şi cade în elucubraţii.
§
Simon din Cirene, spunea paróhul ieri, se converteşte atingând Crucea, atunci când atinge Crucea, ‘semn mântuitor’. Ca pãgân, Crucea nu era tabuizatã pentru el.
§
A avea cu cine sã împart—dacã ea n—ar fi un om întortocheat, ascuns, laş, care alege sã spunã oricui altcuiva—pânã şi celor care—o antipatizeazã—numai mie, nu. Faptul reprobabil cã ea interpune strãini între noi, cã le spune lor ceea ce ar trebui sã—mi spunã doar mie.
§
A surâde. Gura. Glucide. Sãruturi. Emoţii vs. împietrirea. Sãrutul deschide, nu pecetluieşte.
§
Superstiţia e o patimã, o deprindere acaparantã şi necontrolabilã, înjositoare.
§
O carte odatã bine ştiutã, poate sã fie cititã şi rezumativ—firesc. Aşa mã gândesc la Fogazzaro, Jacobsen, Machen şi Reade, la câţiva neptici, la câteva romane—pe alese.
§
Mã gândesc cã unii, hãmesiţi, uitã cã lectura e o artã temporalã. O pag. nu e o privelişte, un peisaj—ci o secvenţã temporalã, ca şi o partiturã muzicalã. De aceea, ‘fotografierea paginii’ nu e citit. Lectura, scrisul trebuie desfãşurate în timp, etalate temporal.
‘Fotografierea paginii’ îi tenteazã pe leneşi, pe expeditivi, pe grãbiţi. E un ‘citit pe fugã’, la goanã.
§
Gracq alegea zilnic câteva pag. ale ‘Mãnãstirii din Parma’, pe care sã le citeascã dupã plimbãrile lui pe malul Loarei.
La fel se poate face, cred eu, cu romane ale lui Fogazzaro, Jacobsen, Machen, Reade, McE.,
‘Epiderma’.
§
46. 1/ 3.
§
Pe de altã parte, Benn şi englezul modernist alegeau în chip firesc câte un singur roman de la nişte scriitori. Iar faptul cã rezistã un [singur] roman e deja foarte mult, e aşa de mult—nu prea puţin, nu dezamãgitor, ci e o biruinţã—una din cãrţi, o carte a rezistat, a fãcut faţã. Vorbind despre Benn şi englez, mã gândesc la Jacobsen şi la Fogazzaro. Premisele ideologice ale întâiului romancier erau aşa de nefaste—evoluţionismul şi naturalismul, ambele: militante.
Nu trebuie luat de—a valma, în vrac.
§
Cunosc patru întrebuinţãri care îi pot fi date unei cãrţi:--recitirea, Loara;--cele ‘câteva pag.’; ‘epiderma’; ca ‘Fracasse’;efectul—‘epiderma’;--citirea frecventã la o anume vreme—faze, momentul, ca evreul scandinav;eu mã gândesc şi la englezul modernist, poate şi Benn fãcea aşa;--ca A. şi neokantianul francez, rãscitit—exemplarul ferfeniţã—A.: ed., no..
Aşadar—recitirea; a merge pe cãrţi—nu pe autori; ‘cele câteva pag.’; Loara; ‘epiderma’; faze; A.: neokantianul francez, ed., utilizarea.
§
Nici mãcar ceea ce mi se oferã nu sunt capabil sã iau, sã primesc.
§
Romancierii ‘cu idei ştiinţifice’, îmbuibaţi cu ştiinţã, de la sf. sc. XIX—pe urmele lui ÉZ, care imita, poate, ifosele savante ale lui GF şi, mai înainte, H de B.
Câte ceva a rezistat, şi de la ei, ca literaturã.
Veleitãţile ştiinţifice—mai întâi H de B, apoi GF, fr. G., ÉZ, naturaliştii care i—au urmat.
§
EH se referea la Fitzgerald—nu la chestertonianul Ford. Irlandezii. Numele.
§
Romanul medieval coreean. Ed.: ieşeanul& ZS.
§
Când îşi dã seama cã e blestemat pentru ingratitudine, Fiul risipitor nu sucombã deznãdejdii, nu îşi spune cã Iadul e fãrã ieşire. El dibuie scãparea din Iad.
§
Ceea ce altora le aduce numai bucurie, mie mi—a adus nenorocire şi durere.
§
Surparea, distrugerea prin cele 10 l. de coşmar, sub ochii asistenţei. Nãclãirea minţii, tocirea simţurilor, sfãrâmarea danturii.
§
Lãsat sã mã mai chinui.
Lãsat sã mã chinui ca un animal.
§
Cochetãria are legãturã nu cu dezmãţul, ci cu respectul de sine şi cu frumuseţea, cu îngrijirea.
§
‘Rãzboiul femeilor’—‘D’Harméntal’—‘Mauléon’—‘Hood’.
‘Charny’—‘Colierul’—‘Cavalerul …’.
‘Bragelonne’.
‘Monsoreau’.
§
Cu cine îşi gãseşte sã fie durã. Pe cine ia ea tare.
S—a fãcut un joc cu mine, cu mintea mea; ea s—a jucat cu mine, cu mintea mea, cu existenţa mea.
Prezenţã agreabilã.
Urmarea ezitãrilor, a şovãielilor, a fricii, a neîncumetãrii.
§
Articolul de criticã, mai ales sub forma cronicii, a foiletonului, ţine mai mult de efemer. E un scris efemer şi perisabil.
§
Redus la nişte impulsuri de agresivitate.
§
Viziunea unei lumi ocrotite de Dumnezeu, nu contopite cu Dumnezeu.
§
Chiar în eroismul forţat al demitologizãrii abrupte, se simt dezamãgirea şi spaima. Se simt neliniştea şi amarul inimii. Nu existã demitologizatori fericiţi.
Nu se demitologizeazã cu seninãtate.
§
Postulatul coerenţei. Anacronisme.
§
Chimia gândurilor.
§
Climatul de iubire.
§
Scrutat.
§
Montherlant:--îndestularea sexualã şi ‘gândurile care susţin’—nepticii, misticii rãsãriteni. Reflecţii în acord cu experienţa de viaţã a unui creştin laic, adecvate ‘traiului în lume’, vieţii de mirean. ‘Lumea’ desemneazã şi substanţa de prelucrat, de informat, de creştinat.
Îndestulãrile sexuale periodice evocate de Montherlant reflectã deprinderile şi nevoile unui holtei. Ele nu—şi au rostul cu soţia. Exprimarea zilnicã a iubirii, şi impulsul de a satisface.
Sexual şi emoţional, holteiul Montherlant îşi ‘fãcea plinul’ periodic; e ceva potrivit situaţiei lui de viaţã, nu ceva recomandabil universal.
§
Evreul. Evreul& Zaciu.
‘Poppins’. Dna. A..
PF. Dante. Melodramele. Slaviştii.
SF rar şi vechi (cehul şi rusul). Atingerea, marţi—tarabe. Anticii; dublarea.
§
Mi.; joi. Joi. Marţi; mi.. Marţi; mi..