Din viaţã

Vaticanul II a reprezentat adevãratul triumf asupra jansenismului. Abia Vaticanul II a eradicat jansenismul. Partea omului, locul omului, parteneriatul cu Dumnezeu, interesul şi demnitatea fiinţei umane. Vaticanul II a însemnat restaurarea umanului. Unii îl considerã o protestantizare a Bisericii; însã el a coincis cu o oarecare deprotestantizare a chiar protestantismului, cu o oarecare redresare a acestuia.
Vaticanul II a însemnat o modernizare, nu o protestantizare. Biserica a ieşit ‘mai modernã’, nu ‘mai protestantã’. Chiciura jansenistã reprezenta tentativa de protestantizare a Bisericii.
Religia janseniştilor nu a fost niciodatã idealul meu.
§
Rostul teologiei nu e sã livreze citate, ci sã soluţioneze probleme; de aceea, talmudismul patristic nu duce nicãieri, e numai o fundãturã. Nu citatele, mai mult sau mai puţin rãstãlmãcite, fac teologia. Citatele sunt, în teologie, pleava—morişca patristicã. Protestanţii chiar au oarecare dreptate sã vadã în recursul la Pãrinţi un transfer al inspiraţiei de la Biblie la autorii ulteriori. Un citat, în sine, nu garanteazã nimic.
§
Nu am agerimea consideraţiei pentru fiinţã, grija pentru fiinţã.
§
Masculinul şi femininul sunt caracteristici ale umanului, forme ale umanului, ale psihicului, nu ale duhului. Dumnezeu nu e nici masculin, nici feminin, fiindcã nu e un psihic, nu e un psihism, cum se zice, ci duh. Dumnezeu este o existenţã spiritualã, un act spiritual, nu un psihism, ca sã aibã caracteristici sexuale. Imaginea patriarhalã e, în acest sens, nu mai puţin falsã decât substitutele triadologiei revizioniste.
Într—un anume sens, masculinul şi femininul au deopotrivã chipul întreg al Lui Dumnezeu, apt sã primeascã pecetea harului. Lui Dumnezeu Îi revine adâncul bunãtãţii, insondabilul milostivirii, supraabundenţa harului curãţitor şi care desãvârşeşte.
§
În asceticã, rãsãritenii fac psihologie metafizicã, iar apusenii, psihologie empiricã, de aceea rezultatele nu sunt întotdeauna superpozabile. Rãsãritenii fac un fel de metafizicã a psihologiei, a psihicului. Acesta e mesalianismul lor: caracterul simţit al primirii harului, etc.. De drept, lucrurile stau aşa cum le descriu ei; în fapt, experienţa are caracterul învãlmãşit şi atipic din psihologia empiricã, pozitivistã, a vesticilor. Rãsãritenii caracterizeazã adevãrul metafizic al situaţiilor; apusenii descriu aspectul empiric, constatabilul.
În acest fel, rãsãritenii par sã se situeze adesea cu un pas înainte; uneori, acest pas e unul în gol.
§
Harul e sensibil numai pentru simţirea exersatã—şi în grade diferite. De aceea, harul poate sã fie dat, fãrã sã şi fie simţit.
§
De multã vreme, existenţa mea e un uragan, un taifun, un ocean în furtunã.
§
Spiritualitatea e tocmai cea care le scapã ‘istoricilor spiritualitãţii’.
§
Uneori se întâmplã sã nici nu caracterizezi cartea, ci numai lectura cu impresiile ei, trãirile remarcabile ale lecturii. Sunt rânduri despre binele lecturii.
§
Rãsãritenii vorbesc mai mult despre iubirea ca simpatie, trãire, sentiment, simţire, iar apusenii—despre iubirea—caritate.
§
Un creştin post—liberal. Zgura folclorului, a legendelor, a convenţiilor.
§
În lumina Sf. Spirit.
§
Demult, despre rugãciunea cãtre Sf. Spirit; importanţa rugãciunii cãtre Sf. Spirit, frecvenţa utilizãrii.
§
Sf. Grigore al Nyssei i—a fascinat pe ‘Noii teologi’ (Daniélou şi von Balthasar), pe Marcel (convins de interpretãrile celui dintâi dintre iezuiţi), iar reprezentãrile lui au fost criticate, în anii ’60, de Ratzinger, despre care remarcasem douã lucruri: cã nu îi citeazã niciodatã pe Pãrinţi direct—ci numai din izvoare secundare, ‘citând citate’; şi cã îi criticã pe Sf. Anselm şi Grigore al Nyssei. Interpretarea anselmianã, anii ’60, rescrierea, dezicerea. Voga lyonezului.
Bibliografia tratatului din anii ’60 al lui R. a reprezentat pentru mine o referinţã şi o îndrumare (în ‘Noua teologie’).
§
De la existenţã, la fiinţã.
§
Afecţiunea e altceva decât dorinţa.
§
Sf. Pavel tocmai de sabia statului a şi fost rãpus. Sf. Pavel, cel care spunea cã statul nu ţine sabia în zadar.
§
Eu, care citesc despre coşmaruri, şi trãiesc unul.
§
Tonul aspru, decis, ferm, viril, colţuros, tãios, contondent, al Sf. Atanasie.
§
Manualul nemţesc& ed., tarabe& ed. aniversarã& marea culegere.
§
Isihasmul sc. XVIII—XIX a fost un fenomen încã tatonant, destul de stângaci, o redescoperire.
§
O teologie anostã, de savanţi, şi nu de cuvântãtori despre Dumnezeu. O teologie îmbâcsitã.
§
Utilizarea oracularã a locurilor biblice şi patristice, folosirea lor ca oracole. Sunt fãcute sã însemne ceea ce vrea utilizatorul. Sunt tratate ca oracole.
§
Scrieri de o inspiraţie autentic teologicã—nu dizertaţii savante. Teologii ‘de catedrã’—vs. eseiştii.
§
‘Ortodoxia fãrã urã’ şi fãrã aroganţã; rezerva faţã de scrierile convertiţilor apuseni.
§
Realul ‘de sub preş’, mocirla.
§
Cele şase sinoade: 1341—1351.
§
Mã refeream la ‘predicile palamiste’, adicã ocazionate de celebrãri ale Sf. Grigore al Tesalonicului, ale lui Antonie şi Luca.
§
Kievul, Antiohia şi Ciprul au refuzat palamismul, i s—au împotrivit. Episcopatele care au identificat palamismul drept o inovaţie. Ulterior, tocmai antiohienii şi ucrainienii au reabilitat palamismul în Bisericã, au pledat neîncetat în favoarea acestuia. Nu s—a instaurat defel o tradiţie antipalamistã. Tocmai uniaţii antiohieni şi ucrainieni s—au arãtat sensibili la existenţa faliei care separã perspectivele celor douã emisfere ale Bisericii.
§
Inima împãrţitã, divizatã, scindatã, şi inima neîmpãrţitã.
§
Vederea rãului. Aflarea a ceea ce e rãu.
Lunga derivã. Devierea& violenţa& delãsarea, declasarea, rãtãcirea& cvadrupla cruzime (la 22, 27, 30 şi 32 de ani). Cele şapte rele. Delãsarea, de la 26 de ani. Asprire a minţii. Taxabile ca rãtãciri.
§
Ceva din antropomorfismul veterotestamentar este susceptibil de a sugera idolatria. Acel antropomorfism era reprezentarea imprecisã a ceea ce NT aratã desluşit, lãmurit. NT nu mai vorbeşte, ca acela vechi, limbajul ‘pasiunilor Lui Dumnezeu’, al reacţiilor pasionate ale Lui Dumnezeu. Nu mai e vorba despre gelozie, etc..