Departe de aferare

Departe de aferare






În lumea mea nu existã ‘actualitatea exterioarã a Bisericii’ (dezbaterile despre progresism, Vaticanul II, ecumenism, etc.), pleava, zgura, ceea ce e cu totul exterior vieţii mele reale şi razei mele de acţiune, de aceea îmi şi plac atât de mult nişte savanţi care se ocupã de teologia scotistã (şi nu de lefebvrism, ‘abuzuri liturgice’, etc.). În presã, viaţa creştinã e fãcutã sã depindã prea mult de aceste ciubuce. Când, de fapt, ea e cu totul independentã de ele. Unii sunt nevoiţi profesional sã se ocupe cu aşa ceva; eu, nu. Din religie, ceea ce e cu totul indiferent e televizabilul. Detest încercãrile de a constrânge la circumscierea în aceste subiecte derizorii. ‘Soarta Bisericii’, etc., vorbe mari. Slavã Domnului cã nu trebuie sã mã ocup eu, profesional, de asemenea lucruri. Mizez pe inteligenţa umanã.
Existã experienţa, rugãciunea, câţiva autori, câteva cãrţi, nişte idei. În religie, sunt rãsãritean şi modernist; sau un rãsãritean cu simpatii moderniste. Însã cu ce m—ar interesa nişte evenimente care sunt cu totul periferice vieţii mele reale, şi asupra cãrora eu nu pot avea nicio influenţã?
Sunt literat şi medic. ‘Viaţa bisericeascã’, sub aspect social, nu mã intereseazã în mod deosebit, şi n—am tangenţe cu ea, nu e mediul meu. Ceea ce am cunoscut din ea, puţin, mi s—a pãrut de o artificialitate repugnantã. Eu unul m—aş simţi foarte nenatural în aceste medii. Pornesc de la nişte idei, norme, valori, principii, intuiţii, nu de la ‘comportamente’ sau datini, nici de la impulsuri. Un anumit gen de informaţii îl resimt ca poluant. Vraja vieţii religioase, inclusiv a comportamentelor religioase, e distrusã de situarea în planul acesta, cu totul abstract, al ‘actualitãţii exterioare’, al ‘ştirilor religioase’. Ştirile nu privesc religia. Înţelegerea religioasã, câtã e, poate fi alimentatã de experienţe, reflecţie, cãrţi, unii oameni, artã. Îmi lipseşte cu totul vocaţia de reformist, ca şi etosul indiscreţiei. Mã intereseazã mai mult strãzile cartierului meu, şi aspectele practice ale mamografiei. Resimt acut nenaturalul preocupãrii unui om ca mine cu ecumenismul, etc.. Orice fel de atingere cu abstractul nu mi—a fãcut decât rãu. Ecumenismul, de ex., nu existã în realitate decât sub forma comisiilor, iar comisiile sunt o mizerie (necesarã), nu un ideal. Tot ce e vodevil îmi inspirã silã. Pe cât pot, nu consimt la artificialitate.
Existã, bineînţeles, şi o ‘actualitate istoricã’ propriu—zisã a momentului de faţã al creştinismului; însã nu e aceea discutatã în periodice, ci aceea despre care scria Tresmontant (asimilarea noilor date ştiinţifice, regândirea marilor capitole ale teologiei, etc.). Actualitatea realã ţine de creaţie, de creativitate, de adevãr, nu de ştiri, nici de directive şi politici. Iar viaţa personalã nu trebuie nicicum fãcutã sã depindã de acestea.

Nu îi înţeleg, şi îi dezaprob pe laicii marginali, ca mine, care sar direct la ‘marile teme ale actualitãţii’, ca şi cum acestea ar fi altceva decât o periferie, şi de parcã ei ar avea vreun cuvânt de spus. Îi prefer indignãrii, umorul, iar oţãrârii, ironia lejerã. Experienţa directã a unui om e mereu restrânsã; iar gândirea nu se poate fundamenta decât pe datele acesteia.
‘Ştirile’ nu spun nimic despre religie; experienţele, unele cãrţi, unii oameni, da. Analizei filozofice a religiei aceste ‘ştiri’ nu îi aduc nimic, sunt neantul. Afli mai mult despre religie dintr—o paginã a unei cãrţi utile, decât din ‘ştiri’.
Dincolo de reverii paseiste, Bloy e la fel de actual, chiar când papã nu mai e Pius al IX—lea; la fel şi Bernanos, chiar dacã nu mai e papã Pius al XI—lea. Sf. Toma rãmâne la fel de actual, chiar şi dupã Coleridge şi Bultmann.