Virgiliu Monda, ‘Trubendal’ (I)

Virgiliu Monda, ‘Trubendal’ (I)






Vestigiu al romanului interbelic, ‘Trubendal’ de Virgiliu Monda, citit la cenaclul lui Lovinescu—şi ivit din atmosfera modernismului lovinescian, se deschide cu revenirea protagonistului, Anton, descendent pe linie paternã al unei familii olandeze de mari colecţionari de tablouri, fost vagabond de lux şi dedicat studiilor de artã, la casa—muzeu a familiei sale; naraţiunea debuteazã într—un ritm calm, detaliind analitic impresiile întoarcerii.
Monda are un paragraf foarte bun despre aspiraţiile adânci şi ceea ce conteazã în viaţa omului: ‘factorul decisiv’ al lui Anton; alineatul se încheie cu enunţul: ‘În aceastã trebuinţã de a trãi pentru altã fiinţã şi dificultatea de a gãsi fiinţa care sã merite aceasta, stã toatã mizeria vieţii omeneşti.’
Sunt lucruri foarte bine simţite şi exprimate: rãmânerea de ‘valenţe nesatisfãcute’, ‘natura umanã esenţial afectivã’.

Scenele romanului sunt bine fãcute, au viaţã şi au interes—atât cele de viaţã socialã provincialã, cât şi acelea de cuplu sau acelea deconcertante (ca întrevederea lui Trubendal cu mãtuşa cãruia a mers sã îi cearã arhiva familiei). Protagonistul e un agresat afectiv, iar scrierea cãrţii s—a fãcut oarecum din perspectiva lui.
Lumea lui Monda e populatã de monştri, de diformi, de taraţi şi de imbecili. Monstruozitatea apare şi sub formã explicitã, medicalã: galeria de demenţi, epileptici.
Teme decadente şi naturaliste sunt tararea şi ereditatea (nu numai în cazul lui Anton Trubendal, ci şi al dublului sãu, alcoolicul Randea, care trãieşte sub fatalitatea demenţei paterne); existã în general o preocupare cu determinismele, fie ereditare, fie sociale. Oamenii poartã în ei otrava familiei sau a clasei, a tarelor moştenite sau a educaţiei.
Ca romancier naturalist, Monda se preocupã de chingile fatalismului. Ca la alţi autori naturalişti, determinismul biologic, explicabil, e dublat, insidios, de acela ocult. Iar intruziunea ocultului în roman se face prin mãtuşa chiromantã (sau, mai devreme, prin înrâurirea fascinatorie a portretului strãbunicului). Aceastã mãtuşã, apariţie fantasticã, trece într—una de la rãtãcirile demenţei la clarviziune, atât moralã cât şi divinatorie.
Existã şi preocuparea naturalistã pentru caz, gradarea clinicã (ereditatea lui Trubendal; accesul lui de furie faţã de copiii cerşetori; irascibilitãţile lui nestãpânite, pornirea spre ceartã şi confruntare), precum şi prãpãstiosul fatalism mergând pânã la superstiţie al naturaliştilor (v. prezicerea fãcutã lui Trubendal de cãtre mãtuşa sa chiromantã). Important pentru scriitorul naturalist e ca determinismul lui fatalist sã fie alimentat şi potenţat oricum: din ereditatea biologicã sau din superstiţie; cãci la naturalişti ereditatea s—a transformat repede dintr—o tezã ştiinţificã în motiv poetic şi în convingere. Cãci romanul nu putea rãmâne la nişte teze medicale despre ereditatea demenţei, agresivitãţii şi a alcoolismului.
În subtextul lui Monda, nordicul ca atare este un tarat; relaţiile familiale bizare ale Trubendalilor, anomaliile comportamentale ale bãrbaţilor familiei Trubendal ar putea fi cauzate de simplul fapt cã ei sunt olandezi, cã ‘aşa e la olandezi’, membrii familiei abia se cunosc.
În cazul tânãrului Trubendal, tema ereditãţii are mai multe laturi: de la inexplicabila asemãnare fizicã cu un strãbunic, la tarele familiale despre care îi vorbeşte mãtuşa lui. Peste tot, pecetea ereditãţii—şi, simetric, la Anton Trubendal, pornirea de a afirma aceastã ereditate şi a se identifica cu strãmoşii: cu strãbunicul fugar, cu decorul locuinţei familiale.
Premisele reale ale romanului acestea sunt; unele caracteristice literaturii decadente şi aceleia naturaliste. Cu Monda, redevenirãm contemporanii lui Zola, Caragiale şi ai ‘Viciului rãtãcitor’.
Viziunea naturalistã e una deznãdãjduitã. Se vede repede cã ‘Trubendal’ e subîntins de o viziune despre viaţã şi umanitate proprie lui Monda, iar aceastã viziune nu e dintre cele mai optimiste. Substanţa romanului poartã aluviunea prejudecãţilor autorului. Silueta lui Monda e aceea a unui jupuit, a unui excedat. Urmele acestei fundamentale lipse de seninãtate, ale acestei ranchiune şi insatisfacţii sunt vizibile în roman. În acest sens, ‘Trubendal’ este, ca viziune despre real, un roman ‘orientat’, predirecţionat, ceea ce e firesc la o realizare artisticã veritabilã; însã aceastã orientare, care e a omului Monda, care vine dinafara literaturii ca sã îi serveascã drept eşafodaj, e, ca orice opinie privatã, obiecţionabilã. Drojdiile de amãrãciune ale romanului au aceastã explicaţie. Partea respectivã ţine nu de artã, ci de convingeri personale şi de prejudecatã.
Pe de altã parte, naturalist în concepţia despre lumea umanã, ‘Trubendal’ se aflã, estetic, prin modernitatea alurii, pe fãgaşul pe care ar fi trebuit sã se înscrie romanul românesc postbelic, dacã nu ar fi intervenit proletcultismul şi bolşevizarea.

Monda avea o idee foarte înaltã despre arta pe care trebuia sã o facã. Se intuieşte asta şi din compararea lui ‘Trubendal’ cu alte scrieri ale decadentismului occidental cu subiecte similare. Avatarul românesc al subiectului acestuia de rasã e şi el foarte armonios gãsit, slujeşte bine intenţia romancierului, nu lasã impresia de ‘transplantare’. La Monda nu existã numai intenţii/ veleitate, ci şi realizarea de artã. Cartea lui Monda mi—a dat impresia aceasta, pe care o ai de la scrierile importante: ce şansã de creaţie este un roman, ce plinãtate de viaţã, experienţã, reflecţie şi creaţie îşi are locul într—un roman bun!
Gracq a scris despre ‘calitatea substanţei literare’, ca ‘secret al operei’; aceastã noţiune e de naturã sã dea o idee despre unicitatea şi inefabilul unei scrieri. Într—o cozerie viitoare vom încerca o determinare mai îndeaproape a prerogativei literare a lui ‘Trubendal’.

Am citit numai câteva scrieri despre viaţa oraşelor de provincie româneşti la diferite epoci: Dumitriu, Tumanian, Holban. Ele insistã, de obicei, pe nota de limitare a vieţii, de restrângere şi de şablonizare, de micime şi ridicol—într—un cuvânt, asfixie. Literatura vieţii de provincie româneşti e, în general, dureroasã, analizând ceea ce e sufocant şi penibil în viaţa aceasta redusã şi dizgraţioasã.
În felul marilor romane, ‘Trubendal’ asociazã reflecţia, experienţa de viaţã a scriitorului şi creaţia (în sens generic, ca analizã şi behaviorism). Nu e adevãrat cã viaţa din marile romane e numai imaginatã, cum o vroia Radu P., ‘inventatã’; câteodatã e şi transcrisã, interpretatã şi analizatã, şi aceasta dã, poate, impresia cea mai satisfãcãtoare.