Eberhard Schockenhoff

Eberhard Schockenhoff





Demnitatea recunoscutã necondiţionat fiecãrei fiinţe umane de cãtre DIGNITATIS HUMANAE, despre care scrie indignatul Schockenhoff, nu e fãrã legãturã cu preordonarea omului cãtre mântuire; ea nu e o demnitate în sine, sau naturalã (cum e aceea, relative, a fiinţelor materiale), ci una absolutã, întemeiatã soteriologic. Schockenhoff postuleazã o ‘naturã purã’, independentã de intenţiile Lui Dumnezeu pentru om, şi de Revelaţie.
Or, demnitatea absolutã a fiinţelor umane derivã din crearea lor în asemãnarea Lui Dumnezeu—ceea ce nu e un fapt static sau pasiv, ci trimite, dinamic, cãtre plenitudinea Revelaţiei în Hristos. Faptul cã Biserica nu ‘judecã drumul fiecãrui om’ provine din asigurarea propriilor limite, nu din relativitatea Revelaţiei, care ar deveni o alternativã salvificã între altele.
Deconcertant e faptul cã Schockenhoff afirmã rãspicat un pluralism relativist, în care creştinismului ca atare (fãrã a mai vorbi despre Biserica romanã) nu îi mai revine niciun privilegiu salvific şi nicio întâietate. Schockenhoff ţine neapãrat sã situeze pe poziţii antagoniste interpretarea lui Ratzinger şi Vaticanul II: scop în care i se mai întâmplã şi sã recurgã la vorbe goale şi enunţuri vagi (‘Declaraţia Conciliului, dimpotrivã, recunoaşte libertatea religioasã ca drept al omului, întemeiat în […] aspiraţia liberã şi autonom responsabilã cãtre adevãr.’) Dealtfel, în cârpãceala lui vagã şi confuzã, de raţionamente şchioape, Schockenhoff retracteazã imediat aceastã pretinsã opoziţie: ‘Cele douã perspective se pot completa reciproc …’. El nu aratã în ce fel cele douã perspective se pot ‘completa’ (adevãrul fiind cã ele nu sunt complementare, ci una o precede şi o fundamenteazã metafizic pe cealaltã: libertatea religioasã are ca scop aflarea Lui Hristos, aşadar preordonarea omului cãtre Adevãr întemeiazã existenţa libertãţii lui religioase, care e una precis direcţionatã, chiar dacã judecata e una metafizicã şi nu empiricã).
Eu nu vãd în ce fel Vaticanul II a sãvârşit trecerea de la ‘dreptul adevãrului’ la ‘dreptul persoanei’, ca şi cum ‘persoana’ ar fi o categorie metafizicã mai profundã ca ‘adevãrul’, ceea ce sugereazã un existenţialism şestovian şi ‘de subteranã’ şi un nihilism anticognitiv. Conciliul nu face din ‘demnitate’ o valoare absolutã, neraportatã la o instanţã fondatoare (‘adevãrul’, care îi displace lui Schockenhoff).

Adevãrul are un nume, un chip şi o reprezentare istoricã neambiguã: Iisus Hristos.
Schockenhoff neagã Romei ‘suveranitatea interpretãrii Conciliului’. Care e criteriul ‘înrãdãcinãrii în conştiinţa întregii Biserici’ a unei doctrine de credinţã? Ce evenimente din istoria Bisericii justificã sau ilustreazã aceastã tezã? Impresia lui Schockenhoff este cã Roma vrea sã impunã ‘interpretãri restrânse’; a mea este aceea cã Roma vrea sã explice în profunzime.
‘Toate instanţele mãrturisitoare ale credinţei care garanteazã permanenţa Bisericii în adevãr’ e o expresie şi vagã, şi arbitrarã. Plebiscitul nu e o astfel de instanţã.
‘Cercetarea liberã’ şi ‘simţul credincioşilor’ sunt instanţe inoperante. Se vor numãra voturi? De câte ori, în istoria Bisericii, nu s—a opus Roma unor cvasiunanimitãţi? Istoria Bisericii e plinã de ‘pretenţii excesive’, cum spune, mustrãtor, Schockenhoff.
‘Infailibilitatea papalã’, ca dogmã, nu înseamnã ‘ceea ce e înţeles în general prin aceastã expresie’, nici ceea ce credea o tabãrã sau alta la Vaticanul I; ci ceea ce e scris în documentele conciliare respective.