Un interviu al lui Hans von der Brelle cu Hans Kűng, cu ocazia ‘reintegrãrii lefebvristului negaţionist’

Un interviu al lui Hans von der Brelle cu Hans Kűng, cu ocazia ‘reintegrãrii lefebvristului negaţionist’






Vobind despre negaţionişti, Kűng nu pierde ocazia sã atace antisemitismul lui Luther. Deasemeni, condamnã şi toleranţa antiarabã a izraelienilor de azi. Kűng aratã pe scurt cã nici antisemitismul, nici intoleranţa religioasã nu sunt monopoluri catolice—şi cã nici protestanţii, nici izraelienii nu—s mai buni. Abia ulterior îşi aminteşte sã punã în funcţiune flaşneta progresistã. Se şi vede de la ce moment trece pe pilotul automat. Vorbeşte despre sistemul ierarhic disfuncţional. Preia imaginea balthasarianã a ‘citadelei fortificate’ preconciliare.
Von der Brelle, un cretin fanat şi moftangiu, pedaleazã vrând sã smulgã rãspunsuri cât mai speculabile ziaristic, şi direcţioneazã rãspunsurile Pãr. Kűng prin întrebãri boante care se vor incisive.
În acest interviu, Pãr. Kűng arãta calm, senin şi moderat. Mi—a fãcut o impresie bunã, şi mi s—a pãrut un om mai degrabã liber, decât încrâncenat. Cã are un set limitat de idei de reiterat, e firesc, mai ales la vârsta şi cu cariera lui mediaticã. Însã nimic nu m—a infuriate, nici nu m—a enervat la el.
Pãr. Hans Kűng face, ca vedetã mediaticã, figura unui bãtrân simpatic. Nimic, în acest interviu, nu mi s—a pãrut a sugera delatorul sau încrâncenatul.
Bunicii celor care, astãzi, se declarã scârbiţi de denunţurile publice rostite de cãtre Pãr. Kűng erau totuşi de acord cu cenzura îndreptatã împotriva lui Blondel, Pouget, Lagrange, etc.. Încuviinţau stigmatizarea unor teologi, metafizicieni sau savanţi geniali.

Unii fac mitocãnia de a—i refuza titlul de preot, adresarea cuvenitã; fireşte cã Hans Kűng este un preot al Bisericii Catolice, iar ceea ce unora le displace la el nu mi se pare nici mai banal, nici mai fad decât atâtea poncife ale Bisericii preconciliare.

Cu progresismul acesta al anilor ’60, mult mai puţin banal decât o vor detractorii lui cam strepeziţi şi cam neinspiraţi, mãcar se petrecea, se întâmpla ceva în teologia catolicã, se discuta, avea loc o discuţie.

Fireşte cã unii din autorii progresismului vor rãmâne cu totul înafara dezvoltãrii teologiei catolice; Biserica e necruţãtoare, verdictele ei, necesare, sunt aspre, iar din unii din aceşti progresişti nu va rãmâne mai mult decât din ereticii apuseni ai sc. XIII sau XII.

E interesant şi cã, în polemica lor împotriva ‘sechelelor catolicismului medieval’, progresiştii antiromani nu uitã sã se prevaleze de una din inovaţiile Evului Mediu—profesionalizarea teologiei, transformarea ei într—un apanaj al universitarilor. În orgoliul lor savant, progresiştii sunt foarte medievali şi grãbiţi sã îi excludã pe ‘nespecialişti’ de la deliberãrile lor.