Din viaţã

Am avut câteva colege care erau intersante ca nişte personaje din Balzac, în felul personajelor feminine balzaciene. Am întâlnit personaje balzaciene în viaţã, oameni alcãtuiţi altfel decât turma, decât copitatele, şi le numesc ‘balzaciene’ fiindcã aveau scânteia de viaţã, licãrirea de originalitate şi vigoare moralã a oamenilor din artã, a celor creaţi de romancierul francez; de fapt, din neştiinţã, le—am ratat, am trecut pe lângã ele.
§
Dupã o cinã relativ târzie, cu pilaf şi cârnaţi, am trecut la ţigãri şi cola.
Nu fãrã o anume distructivitate. Leziunea fiind norma—agresarea.
§
Literaturã cu ceva bonomie, umor bonom, ironie necrispatã.
§
E vorba şi de criterii estetice, însã şi de vârste ale lecturii, fluctuaţii date de vârste.
§
Viaţa unui om e o enigmã sugestivã.
§
A face ceva cu ….
’93. ’92.
’92: fete.
§
Forma unei opere; Conrad e un exemplu instructiv. Dispreţuit de Nabokov (un alt strãin …), era gustat de Greene, Borges, Waugh, Powell, K. Amis, Kurp; uitasem despre Gide, care cred cã l—a şi tradus, şi nota în jurnal eforturile şi abnegaţia. El nu se vedea, fireşte, pe sine, ca fãcând tranziţia între ceva şi altceva (ca romantic antieroic şi protomodernist—dezeroizarea romantismului, etc., firea, temperamentul, înclinaţiile lui). Acreala şi îmbâcseala de moş. Scrisul lui e autonom.
Tendinţa lui literarã modernistã, faptul cã era un romantic antieroic, romantic instinctiv şi antieroic din convingere, explicã şovãiala unora de a vedea—n el un autor de literaturã de aventuri.
§
Ca firesc al exprimãrii umane.
Iubirea, stângãcia, imperfecţiunea, comunicarea.
Nervul: casã, dietã—complicitatea cu cârpãceala, cu moleşeala. Cu mizeria.
§
Axa—Gilbert—Kurp, evreul Myers, Pãr. Freeman—Ep. Sigrist.
§
E bine cã am pe cineva care sã—mi spunã aceste lucruri.
Care sã creadã în înţelepciunea biblicã nediluatã.
§
Unisonul lui Capote şi Waugh în privinţa stilului lui Greene. Cu toate cã admirator al lui James, Conrad şi Saki, Greene nu ar fi fost un stilist în felul acestora, ci autorul unei proze funcţionale, tranzitive. Ca atare, şicanat de cãtre stiliştii calofili.
§
Mauriac, Greene, Conrad.
§
Viaţa (Bisericii) nu e nişte articole de ziar—nici concluzii ale gazetarilor; e altundeva. Ea nu poate fi interpretatã dupã concluziile ziariştilor.
§
Reflecţii despre câte un loc filozofic, o paginã de filozofie—în nota lui Borges—Cãlinescu—Gracq—Chartier.
§
Am dispreţuit, în loc sã fi preţuit orice semn de simpatie femeiascã—15 ani de aiurealã—cu triplul preludiu (Renoir şi nevasta lui Delon; fosta colegã de şcoalã primarã; fiica naşei). Cu asta, nu se ajunge la nimic. Cronici ale strepezirii.
§
Ficţiunile şi acrelile unor infirmi moral, ale unor deficienţi moral. Tendenţiozitatea lor.
§
Nu cumva îţi doreşti ‘afecţiunea’, fãrã revers, fãrã altruism?
§
Rezultatele aprecierii estetice sunt netransferabile, nu pot fi ‘virate’.
§
Cei mai mari—CD, H de B, Beyle—sunt cei care pot fi citiţi de la orice vârstã; eu am început sã îl citesc pe H de B de la 9 ani, din vara lui ’87.
Mã gândeam la CD—şi apoi mi—am amintit de H de B, bucuria inefabilã a acelei veri, la 9 ani—şi de Beyle …. E adevãrat cu privire la toţi cei mari, care nu comportã restricţii de vârstã.
§
Critica literarã, ca şi chirurgia.
§
Moldoveanul nu avea aptitudinile analitice supreme ale brãileanului.
§
Brãilenii (Nae, evreul şi eminescologul).
§
Polonezul expatriat e pentru mine un exemplu de cum trebuie sã arate o operã literarã, de organizarea ei (romane, nuvele, eseuri, memoriale).
§
Exasperaţii interbelici; literatura exasperaţilor şi a ultragiaţilor. Francezii. Romancierii francezi premergãtori existenţialismului. ’30. Modã.
§
Obiectivare, abstracţie şi exclamaţie.
§
Prefer compania femeilor.
§
Defectele lui Gautier.
Gautier, drastic neimaginativ.
Incapabil de fantezie.
§
Acolo unde se vede rolul imaginaţiei. Evidenţierea prin lipsã. Rolul ei devine vãdit, când remarcãm ce rarã e, ce trudnic ajung scriitorii la fanteziile încântãtoare. Cazul lui Dumas.
§
De la intenţia de ‘a scrie ca evreica’ au trecut 17 l..
§
Ieri—eseuri, criticã, rev.—literaturã pentru copii, în sensul larg (Naum—Dumas—Dan). 2 x recomandarea polonezului. Cei trei polonezi (WF; Conrad; Rebreanu). Epopeea.
Nuvelele acelea, ca recomandate de un conaţional (şi fost compatriot).
§
Ceea ce se decide pe loc, dintr—o privire, instantaneu, intuitiv.
Faptul cã eu aleg şi vreau sã fiu într—un fel, nu înseamnã cã îi vreau pe toţi la fel ca mine, sau cã nu îi vreau pe alţii aşa cum sunt.
§
Decepţionante la ‘Morgan’ sunt: ceea ce spune despre recitit, şi aprecierile negative despre unii autori de literaturã popularã. Despre Simmons, însã, ‘Morgan’ nu formuleazã reticenţele Ep. Sigrist.
§
Anita Bjork, Jocelyn (care fusese şi a lui Ayer), Yvonne Cloetta, Catherine Walston. Cataloage ale dezmãţului. Beyle, H de M, evreul rus.
Nu despre asta e vorba.
§
Inabilitatea, inaptitudinea.
§
Martie—mai—14 l.—15 l..
§
Beyle, Gracq, GT di L, cei doi italieni, subiectele care meritã. Emoţii literare. Ieri: tarabe—risipã—dubluri—salariul.
Experienţa, deschiderea, geografia.
Un pic de circumspecţie faţã de pretenţiile excesive de acaparare şi de dirijare, tutelare.
§
De la notaţii şi crâmpeie interesante, fraze, etc..
§
Fiinţe pe care le—am înşelat; cu care m—am arãtat altfel decât le lãsasem sã creadã; schimbãtor, inconstant.
§
Un infirm afectiv.
§
Pisoiul asiatic a murit ieri (sb.), dimineaţa, la 15 z. dupã celãlalt.
§
Aerian, aiurit.
Cinci excepţii: Ep., patrologul grec, P., chirurgul neoprotestant şi D. Toma; în rest, atitudinea faţã de sexualitate a câinilor. Ceea ce eu nu sufãr.
§
Înţelegerea pe care o am, a religiosului, e raportabilã la DB şi KR, la PTC şi CT, la unii modernişti antebelici.
§
Azi (dum.), trei sandvişuri cu şuncã (şase felii) şi brânzã, vin, cârnaţi.
§
Papa nu ‘ia notã de consensul Bisericii’, ci defineşte autonom, oricât de temerar, tocmai dreptul la aceastã autonomie decizionalã fiind acela girat de fãgãduinţa Lui Iisus. Nu trebuie recurs la o accepţie diluatã, înşelãtoare, a infailibilitãţii; temeiul acesteia e metafizic şi cere acceptarea unui postulat metafizic. Nu e un obicei ‘pentru bunul mers al Bisericii’, ci concluzia unei interpretãri metafizice.
Papa nu ‘ia notã de ceea ce se crede’, de ‘credinţa comunã’, ci interpreteazã şi defineşte autonom. La aceasta se referã garanţia asistenţei speciale ce îi este acordatã. Discernãmântul lui nu e natural, ci supranatural. El nu ia numai act de credinţa obşteascã, ci face un pas înainte, o forjeazã. Nu o datã, Roma a definit ÎMPOTRIVA credinţei restului. Aceste fapte nu trebuie escamotate strategic.
Dacã e acceptatã, infailibilitatea papalã sã fie primitã în enunţarea ei tare, rãspicatã, nu în versiuni din acestea parţiale, trunchiate, cosmetizate.
Papa nu e grefierul Bisericii. El nu ‘reflectã credinţa majoritãţii’, ci are autonomie în puterea decizionalã.
Unii pot accepta asta; alţii, nu. Însã despre asta e vorba. Diluãri ca aceea încercatã de Bãdiliţã (a cãrui prezentare a dogmei e şi neclarã logic, confuzã, şi falsã) nu servesc nimãnui.
Papa nu e ‘vocea majoritãţii din Bisericã’, ci vocea adevãrului de la Dumnezeu. Aceastã tezã poate fi gãsitã inacceptabilã; însã aceasta e poziţia realã a Bisericii în privinţa infailibilitãţii, a prerogativei de infailibilitate a Episcopului Romei.
Altfel, Papa ar fi un secretar de şedinţã; ar gira numãrarea voturilor. Ceea ce nu e puţin, însã nu e ceea ce declarã Vaticanul I.
Abia ‘consultarea prealabilã a Bisericii’ e cea care ţine de prudenţã, de tact. Însã e ceva secundar. Ceva dispensabil.
Vaticanul I reflectã poziţia medievalã asupra papalitãţii. Iar Biserica instituţionalã e un ‘organism cronologic’, şi o creştere; nu se poate suprima, azi, etapa medievalã, cu contribuţia ei aşa de însemnatã (inclusiv la înţelegerea rolului Papei în Bisericã).
Transformarea nu aboleşte; iar medievalitatea constituie Biserica nu mai puţin decât o face înfloritoarea antichitate creştinã, aşa de dragã (în versiunile ei adesea idealizate sau inexacte istoric) arhitecţilor şi inspiratorilor Vaticanului II.
Biserica s—a pronunţat irevocabil cu privire la rolul Papei; a fãcut—o la Vaticanul I, ale cãrui afirmaţii pot fi completate, însã nu ajustate sau abolite.
§
Pentru ‘oamenii Vaticanului II’, Biserica anticã era numai un pretext, un stindard, un simbol, ca şi Rãsãritul creştin, o armã, un drapel. Necesara flamurã a recursului la precedent. O proiecţie anacronicã, în care chipurile s—ar fi gãsit deja ceea ce abia se dorea realizat. Precedentul invocabil.
Dealtfel, nici nu erau dispuşi sã preia nimic din stricteţea anticã, din rigorismul şi fanatismul antice. Din vãdita asprime a acelei Biserici antice, aşa de stricte şi de ranchiunoase. Din zelul ei de a exclude şi marginaliza pe eterodocşi—mai mult, de a—i penaliza. La promotorii Vaticanului II exista numai o ‘antichitate convenabilã’. Alibiul istoric pentru ceea ce ei intenţionau sã facã şi sã aducã.
§
Paranteza existenţei. Erori deja denunţate.
§
Ratzinger declarã limpede cã el şi ceilalţi progresişti de la Vaticanul II vedeau în Evul Mediu o eclipsã a Bisericii. Cã se deziceau de el; cã nu—l primeau ca normativ în niciun chip.
§
Acel fel de nesaţ prompt şi perspicace care defineşte actele vieţii adevãrate, orientarea rapidã, chiar instantanee.
§
Tonul sigristian—vrut acum 19 l..
Colete.
Deteriorarea. Colete. Deteriorãri. Selecţia; deteriorarea; colete; vrafuri.
§
‘Despre ce e’ literatura care meritã, puţina literaturã considerabilã. Cei patru italieni, un american, doi polonezi şi doi francezi. Imaginea literaturii adevãrate.
Nu surogate.
Cele trei etaje ale aprecierilor Ep. Sigrist: arta, divertismentele şi gunoiul.
§
Ieri, despre SF (mai ales FH, IA, GB), ruşi, ‘romane—gazetã’, romancierul ungur bagatelizat.
§
Şi Iisus cerea gesturi de iubire, manifestãri ale iubirii, comportamente de iubire—sau remarca absenţa, neacordarea lor.
Îl durea sã nu i se arate/ acorde iubire, inclusiv gestual. Vroia sã se arate cã e iubit, dorea gesture de iubire.
Recomandând rugãciunea verbalã, ‘pietatea exterioarã’, exteriorizarea (v. şi la Sf. Tereza a Pruncului, la Sf. Toma şi agapa în cinstea sfintei taumaturge), Biserica a menţinut aceastã sãnãtate moralã.
Sigur cã se vrea autenticitate şi nu falsitate sau formalism; însã Biserica nu a recomandat mai puţin aceastã ‘trecere la prag’. Emoţiile se cuvin exteriorizate, exprimate gestual. Gesturile pot vehicula bine emoţiile, nu le ‘trãdeazã’, nu le denatureazã.
§
Gracq spunea cã e interesat numai de legendele bretone; nu de acelea clasice antice, nici de cele creştine, nici de acelea scandinave sau irlandeze.
Delimita limpede mitologiile care nu—l interesau: nici cele antice clasice, nici cele nordice sau irlandeze.
§
Cartierul. Vremea. Etica.
Cartierul; prozele scurte, culegeri, autohtonii.
§
Paleta scriitorilor evrei interbelici autohtoni (dacã e vorba despre prozatori—Sebastian, Aderca, Manoliu, Bonciu, Benador); niciunul de prim rang. Nici chiar de al doilea rang, dacã prin acesta înţelegem literatura lui Mihãescu, Holban, Bengescu, Arghezi ca romancier, Ibrãileanu, Stere, Cãlinescu, Vinea, M. Caragiale, Eliade, Brãescu.
Primul rang revenindu—le lui Sadoveanu, Rebreanu, Camil P..
Al patrulea rang se referã la Cezar P., Minulescu, Ionel T., Galaction, ‘vechea naraţiune popularã’, de interes literar ocazional. (M—am referit numai la ficţiuni; proza literarã îi include pe Iorga, Goga, Lovinescu, din nou Arghezi şi Cãlinescu, Ralea, Eliade, Camil P., Sebastian.)
§
AP—înclinat sã constate mai ales inegalitatea (la Camil P., ME).
§
Holban se interesa cu pasiune atât de anticalofilii ca el însuşi (Dna. Bengescu, Bonciu), cât şi de ultracalofili (Mateiu C., Arghezi, Barbey).
§
Iconoclastia: aprecierile despre Rebreanu ale lui NM şi GC.
§
Decadentismul suprem—Arghezi, Vinea, M. Caragiale.
§
Condiţia provincialitãţii—nu a fost cu adevãrat asumatã de un JG, care a fãcut o carierã parizianã în învãţãmânt, s—a ilustrat în învãţãmântul parizian—nu în cel al provinciei. ‘Provincial’ a fost ca pensionar; însã apogeul carierei lui publice, profesionale, se situase în Paris.
§
Pasiunea pentru Camil P., Arghezi, Caragiale—comunã lui George şi Paleologu.
§
Eşecurile nu discrediteazã şi nu scad cu nimic reuşitele (Camil P., ME).
§
Cãrţi recitibile şi aprofundabile (ca la AP).
§
Se uitã cariera dublã a lui TA—şi faptul cã n—a fost mai puţin prozator (în sens larg), decât poet în versuri.
§
Cei care au ceva de exprimat, fãrã a avea şi mijloacele necesare. Uneori, surprinzãtoare îngãduinţe (ca aceea a lui EMC şi MP faţã de FMD; aceea a lui EMC faţã de FMD şi MP).
§
Ceea ce era palpitant, semnificativ şi aprofundabil la TA, ‘tainiţele’, fragmentele relevante. Altul decât autorul din manuale.
§
Mici studii literare.
§
Refuzul lui FMD (Ralea, GC, ieşenii) şi admiraţia (Bonciu, Gib).
§
Sh., CD, cei într—adevãr indefinit recitibili.
Nici prisos, surplus, nici restrângere, restricţionare, nici artificialitate.
§
Lit., filmele, lecturi, romane, a scrie, amuzamente, unicele subiecte digerabile, puţina literaturã fizicã.
§
Romanele de la—nceputul veacului, trilogia ‘impresionistã’. Respectabilitatea lui ca şi critic literar.
§
Rãzboi cu slinul. Ieri (luni)—orã—bonuri—casã—banii. A irosi (lit.; reţetã).
§
Iar ca ‘formã a operei’, HJ e mai puţin sugestiv decât polonezul expatriat. Existã tandemul romane/ nuvele; existã tetrada romane—nuvele—memorialisticã—studii literare, însã poluatã de veielitãţile teatrale, scenice. Existã ifose, ceva afectare, e ceva mai puţin viril, nu aşa de net, ceva mai ‘cãutat’.
§
Nesuferita fizionomie de ploşniţã.
§
Edward Wagenknecht îl înscria în ‘marea tradiţie umanistã creştinã şi democraticã’. Iar în opera lui vede un drapel, un stindard al libertãţii.
§
A nu consimţi, veleitar, la fiecare cinism.
§
Concluzii care vin firesc, neapriorice (neoximoronice).
§
Relaţia oblicã, nu de derivare directã.
HJ, ‘Cosaşu verbal’ (al gratitudinii) şi ‘Cosaşu real’ (al creativitãţii).
§
Moda cãrţilor de cãlãtorie. Cãlãtor, RLS e mai interesant decât HJ.
§
Ibsen—la James, Lovinescu, Weininger.
Cosmopolitismul gusturilor literare ale tânãrului Lovinescu (France şi criticii francezi, simbolismul, Leopardi, Ibsen, anticii, filologia clasicã şi clasicistul neamţ audiat). Cele trei filologii (clasicã, francezã, româneascã—în dublu sens: şi ca prozaicã istorie literarã trudnicã).
EL era de o ilustrare mai egotistã decât GC. Apoi, existã, la el, Eminescu, Maiorescu, Dragomirescu, cenaclul, ‘figurinele’, contemporanii, tinerii, tinerii încurajaţi şi promovaţi, scriitoarele, evazivitatea şi retractilitatea, ‘omul secret’; literar, cel puţin, era, sau pãrea mai pozeur decât avea sã fie GC.
Apoi, relaţiile emblematice (rivalii Iorga şi Ibrãileanu, Sadoveanu, Rebreanu, Camil P., ‘maiorul’, avangardiştii).
§
‘Scenicitatea’ romanelor de dupã trecerea prin teatru.
§
La Lovinescu vor coexista anticii, Eminescu şi Maiorescu, şi moderniştii, tinerii.
§
Din hruba fanatismului şi a bigotismului.
§
Nefanatizat.