Iertare, iubire, generozitate, bunãtate

Iertare, iubire, generozitate, bunãtate





Iertarea exprimã o raportare caracteristicã generozitãţii umane, relaţiilor dintre fiinţe umane, cãci pretinde de la cel ce iartã depãşirea propriei incompletitudini. Altfel, predicatã despre Dumnezeu, ea Îl psihologizeazã. ‘Iertarea Lui Dumnezeu’, adicã datã de Dumnezeu, este o exprimare imprecisã pentru taumaturgia Lui Dumnezeu, a cãrei receptare pretinde o deschidere preliminarã a omului: omul trebuie sã poatã ‘primi’ iertarea.
Iertarea de la Dumnezeu este tãmãduirea sau remedierea unui rãu ontologic. Ea nu presupune în Dumnezeu capriciu sau o ‘generozitate specialã’, subiectivã, ci numai generozitatea genericã pe care o are pentru fãpturile Lui.
Iertarea presupune schimbare sau mişcare în cel care iartã; nu poate sã existe aşa ceva în Dumnezeu.

În cazul fiinţelor umane trebuie deosebit între generozitate (necondiţionatã) [1] şi iertare. Iertarea presupune schimbarea în cel care iartã, transformarea sau ‘întoarcerea’ lui; iar dacã ea poate fi considerate drept participarea omului la ceva divin, atunci e participare la generozitatea divinã. Generozitatea, chiar aceea umanã, e necondiţionatã, aprioricã, un preaplin acordat dinainte.
Iertarea divinã nu e una juridicã, de tipul graţierii; e o restaurare ontologicã şi o acordare de fiinţã.
Atunci când iartã, Dumnezeu nu e înduplecat sau ‘rãzgândit’, deşi, în istoria religioasã, s—a pornit de la transpunerea tocmai a acestei raportãri pur umane la Dumnezeu. Altfel spus, apare, ‘în afarã’, drept ‘iertare’, ceea ce în Dumnezeu e iubire, generozitate necondiţionatã, aprioricã, acordatã dinainte—şi care trebuie primitã, acceptatã, savuratã de cãtre om.
Mânia dumnezeului antropomorfic, ‘impulsivitatea veterotestamentarã’, ar contrazice impasibilitatea divinã, axiomã a religiei. Nu existã deloc schimbare în Dumnezeu. Nu existã revocare a deciziilor; schimbarea survenitã în cursul acceptãrii bunãtãţii divine se petrece în om.
Dumnezeu nu trece de la supãrare la iertare; supãrarea este experimentarea nebulosului ontologic, a deteriorãrii fiinţiale şi relaţionale.
Oamenii pot ierta, adicã pot ‘graţia’ sau ‘trece peste’; Dumnezeu nu cunoaşte astfel de derogãri. Generozitatea lui e dinainte datã, corespunzând receptivitãţii ontologice a fiinţei umane avide.
Iertarea de la Dumnezeu e vindecarea acordatã de Dumnezeu şi acceptatã de om; pedagogia Lui Iisus este tocmai antrenarea pentru a putea primi şi beneficia de aceastã vindecare.
‘Iertarea’ e numai o imagine; confuzia survine când plecând de la aceastã imagine se construieşte, de—a—ndãratelea, o teologie explicativã (‘onoarea insultatã’, etc.). Imaginea nu existã numai la predicatorii americani, nici numai în VT, ci şi în NT şi, bineînţeles, în Liturghia şi în Tradiţia Bisericii. Înţelegerea ei însã cere o purificare a reprezentãrii. Nu trebuie luatã în sensul direct, psihologic, ci ca o explicare a emoţiilor omului, a ceea ce trãieşte omul care solicitã reacordarea la normele fiinţei lui. El îşi trãia anomalia ca pe ‘mânie’; explicaţia e extrinsecã şi, cum am spus, psihologizantã.

NOTE:

[1] Iertarea divinã e o formã a bunãtãţii, generozitãţii şi iubirii divine, nu o ‘depãşire de sine’ divinã, nu o autotranscendere divinã (cum e, esenţial, cazul pentru om). De aceea ‘iertarea’ divinã nu trebuie sã primeascã un sens juridic, de ‘absolvire’, de ‘graţiere’.