‘Bagaj’ şi ‘Pensiunea doamnei Pipersberg’. Romancierul recomandat de Arghezi: H. Bonciu

‘Bagaj’ şi ‘Pensiunea doamnei Pipersberg’. Romancierul recomandat de Arghezi: H. Bonciu




Romancier care le—a plãcut mai ales lui Arghezi şi Holban [1], Bonciu aparţine simultan esteticii avangardismului interbelic românesc ca şi tendinţei de erotizare a scrisului, definitorie pentru aceeaşi perioadã [2]. Autorul unui (singur) roman nu este un romancier; romancieri sunt cei cu rutina scrisului de romane, iar pe Bonciu l—am numit romancier prin licenţã, prin derogare, fiindcã cele douã romane ale lui sunt aşa de semnificative (şi cum nu se poate mai caracteristice pentru felul de literaturã subversivã discutat pe acest blog). Iar în ce fel semnificative, o vom vedea mai departe.
Într—un climat cultural normal, cu un public literar avizat şi dedicat, prozele lui Bonciu ar fi trebuit sã devinã nişte romane—cult, iar Bonciu însuşi: un autor—cult.
În privinţa valorii literare a romanelor lui Bonciu, îi aflãm pe Holban şi Sebastian în dezacord; ambii erau extraordinari oameni de gust, fãrã însã ca primul sã fie şi un critic de talia celui de—al doilea.
Factura lui H. Bonciu e una foarte ingenioasã şi originalã; stilul i l—a admirat atât un ultracalofil (Arghezi), cât şi un anticalofil militant—Holban [3]. Or, existã la H. Bonciu minunate efecte de stil (‘când voi dispare din grãmada oamenilor, ca sã nu mã mai reîntorc, vai, niciodatã’), trãsãturi emoţionante, vioiciune, o fericitã prospeţime a atitudinii, notaţii pãtrunzãtoare (ca în descrierea cadavrului tatãlui Laurei, sau în nota religioasã cu care deschide evocarea împreunãrii cu Laura). Simpatia fãrã sentimentalism cu care e evocatã familia Laurei convinge; ‘expresionismul’ lui Bonciu vine din ingenuitate şi autenticitate, din conştiinţã, nu e o pozã, şi de aceea place şi convinge, încântã. Nimic nu e forţat, nimic nu e grimasã.
Româna lui, urâtã şi cam bolovãnoasã, e strãbãtutã de arcul febrilitãţii.
La H. Bonciu, stângãciile şi nesiguranţele de ordin stilistic coexistã cu o certã aptitudine literarã. Însã, la alt nivel, obiecţii de acelaşi fel li s—au adresat lui Dostoievski şi chiar Cehov!
Poemul ‘Bagaj’ [4], scris cu nervozitate şi inteligenţã, se referã la mizeria şi resursele larvaritãţii existenţei, ale caracterului larvar al existenţei, în poezia mizeriei şi a degradãrii. Surpinderea caracterului larvar al existenţei e unul din meridianele avangardismului din prima jumãtate a sc. XX; aceastã ţintã comportã deopotrivã sublinierea precaritãţii ca şi explorarea resurselor condiţiei respective. Existã larvaritatea ca aparenţã care camufleazã resurse nebãnuite; resurse de trãire, şi de intuiţie metafizicã. Naraţiunea e ritmatã de moarte şi de împreunãri. Acestea sunt evenimentele care marcheazã conştiinţa autorului. Aceastã reducţie subliniazã autenticitatea conştiinţei.
Deloc mizantrop sau teribilist, Bonciu (adicã naratorul din ‘Bagaj’) are cuvinte afectuoase pentru oamenii pe care i—a întâlnit, despre care scrie cu bunãtate, pe nu puţini pare sã îi fi iubit.
Bonciu batjocoreşte clişeele naţionalismului fervent (‘la noi se mãnâncã numai cegã şi pãstrugã’). E fãcutã şi cronica crizei economice (‘De la dumneavoastrã s—a declanşat criza care s—a rostogolit peste noi, în avalanşã, aducându—ne deprecierea leului, a grânelor şi a petrolului.’) Nu lipsesc aforismele (‘tocmai femeia necãutatã solicitã adulterul şi îl sãvârşeşte cu oricine şi oricând’—pornind de la ‘sârboaica Zitta’); iar undeva, o observaţie stendhalianã (‘a cugetat cu matricea’). E rememoratã o ascensiune în Alpi; aici resursele de expresie îl servesc mai puţin. Frumuseţea masculinã (figuri de pe front, munteanul din Alpi) e notatã mai net decât aceea femininã. Existã mai multã sensibilitate, şi limpezime în redarea ei, decât pãtrundere psihologicã. Stilul lui Bonciu, chiar dacã bolovãnos şi cumva indigest, e lucrat, redactat, compact, expresiv, atrage luarea aminte, uneori chiar încântã, nu lasã impresia de neglijenţã şi mizerabilã cârpãcealã pe care o dã, de ex., Fântâneru, un alt exasperat din vremea respectivã.
În cursul naraţiunii discontinue sunt evocaţi câţiva scriitori—sonetista Louise Labé, Alfons Petzold, Morgenstern, Dehmel, Liliencron. Însã fie cã se referã la scriitori citiţi, fie la autori întâlniţi, trimiterile culturale ale lui Bonciu au ceva veleitar şi de un fel de lãudãroşenie care stricã lãudabilei autenticitãţi a restului scrierii.
Aptitudinile lui Bonciu sunt de notaţie, nu de creaţie. Termenii prezentãrii siluetelor care traverseazã cartea sunt cei mai generali, iar încercarea unei aprofundãri umane, a unei individualizãri, nu convinge; Bonciu prinde acele note general umane, nu individualitãţi. Chiar oamenii evocaţi sunt bine surprinşi numai în acele situaţii sau momente care chiar îl captiveazã pe autor (moarte, rãzboi, sexualitate, bordel); tehnica lui Bonciu, dacã existã vreuna, e aceea a caricaturii violente, iar pentru un sentimental ca Bonciu caricaturizarea sardonicã, ostentativã, şarja caricaturalã biciuiesc exasperarea secretã a inimii. Necruţând, caricaturistul pe sine nu se cruţã. Nu ar fi drept sã spunem cã ‘Bagaj’ antologheazã numai caricaturalul întâlnit într—o existenţã; Bonciu face loc şi sublimului (fericirile sexuale, împreunarea cu Laura, ascensiunea în Alpi, siluetele celor care l—au iubit, oamenii buni întâlniţi). Şi se vede în ce mãsurã aceastã poeticã este arghezianã. Rememorare discontinuã de episoade disparate, ‘Bagaj. Strania dublã existenţã a unui om în patru labe’ documenteazã sugestiv o sensibilitate exasperatã.

Pentru un om care a întâlnit expresionismul mai ales în forma cinematograficã, scrisul lui Bonciu traduce remarcabil de acurat impresia acelui univers vãzut pe ecran (‘uliţa cu casele din piatrã cenuşie, scorojite şi parcã mâncate de leprã’, ‘canavaua cenuşie a ploii fãrã de sfârşit’). Protagonistul din ‘Bagaj’ rãtãceşte, într—o evocare discontinuã (‘scurta întârziere ce o fac pe drumul singuratic al existenţei’), prin bordeluri şi prin vis (‘plânsul sãu sfâşietor’).

Om remarcabil de discret, H. Bonciu este autorul unui tandem de romane—poem de care nu te poţi interesa fãrã a fi interesat de chiar autorul lor. Romanele lui intereseazã prin personalitatea umanã pe care o exprimã; indiciile invitã la considerarea lor drept ansamblul crâmpeielor unei autobiografii trecute prin stilizarea expresionistã.

H. Bonciu a fost pseudonimul unui evreu nãscut la Iaşi în 1893 (deci un pic mai vârstnic decât Ralea, Camil P., Barbu şi Blaga), Haimovici. H. Bonciu fãcuse studii de litere la Berlin. Se interesa de avangardele literare germanofone ale vremii. A promovat, la noi, opera lui Wildgans. A trãit din negustorie. Era cãsãtorit, avea o vilã (la Balcic). Cãlinescu nu l—a plãcut, însã îl respecta instinctiv.
Nu ştiu dacã H. Bonciu a lãsat manuscrise de opere nepublicate. Pentru mine, importanţa lor ar fi de prim rang.
Constantinescu a înregistrat metamorfoza literarã a lui H. Bonciu cu prilejul întâiului roman cam în termenii în care scrisese Lovinescu despre Ibrãileanu.


NOTE:

[1] Ediţia din 1984 a celor douã romane ale lui Bonciu a fost prefaţatã de cãtre Dna. Mioara Apolzan, cu un text foarte la obiect şi bine scris.
Observ numai cã la situarea lui Bonciu în contextual prozei avangardiste interbelice româneşti este omis în mod inexplicabil tocmai Blecher.
[2] De la Rebreanu, licenţiosul Cocea şi Camil P., ba chiar Ionel Teodoreanu, la Gib Mihãescu, Sebastian, Eliade şi alţii, îndrãznelile, picanteriile, corozivitatea şi izbânzile sunt diverse. Erotismul rãmâne una din notele individualizante ale prozei noastre interbelice.
Literatura interbelicã rãmâne singura ofertantã pentru cãutãtorul de erotism literar (fie el un erotism subordonat, ca la Rebreanu, Camil P. şi, în alt fel, la Gib Mihãescu, fie ca scop în sine, ca la Cocea, Aderca, Papilian, Sebastian, din nou Gib—cartele priapismului literar românesc); perioada dintre cele douã rãzboaie mondiale este sc. XVIII al nostru.
În unele cazuri, probabil cã în cele mai multe (Rebreanu, Cocea, Sebastian, Gib), erotismul literar autohton nu se intersecteazã cu avangardismul.
[3] Trebuie amintitã admiraţia lui Holban pentru Arghezi, M. Caragiale şi Barbey.
[4] În sensul în care Arghezi şi—a numit, cu atâta dreptate, romanele, ‘poeme’. Dna. Mioara Apolzan noteazã cã în critica vremii romanele lui H. Bonciu au fost prompt clasate ca ‘poeme’.