Antonio Tabucchi, ‘Se face tot mai târziu’

Antonio Tabucchi, ‘Se face tot mai târziu’






‘Se face tot mai târziu’, consideratã de unii drept ‘roman epistolar’, de fapt o culegere tematicã de scurte povestiri prezentate sub forma monoloagelor dramatice susţinute cu un brio literar exersat, este convingãtoare în calitatea ei de carte elegantã şi fermecãtoare, cu suflul vieţii, exersatã în a nota asprimile şi incongruenţele acesteia, de o poezie extrem de amarã. Scrisorile care o compun sunt speciale prin aceea cã fiecare rezumã sau povesteşte o existenţã. S—a vorbit, nu se ştie de ce, despre ‘roman epistolar’; însã gândul duce la o culegere, melancolicã, elegiacã, ironicã, uneori amuzantã, de nuvele. Formula literarã, dincolo de convenţia epistolaritãţii, constã dintr—o serie de monoloage. Oralitatea, stilul digresiv, forma totodatã liberã şi concise, atrag aceste pagini cãtre monologul dramatic, nu cãtre mai convenţionalul gen epistolar. Nu aratã a scrisori inventate, ci a monoloage.
În literaturã cel puţin, vocea ingenuitãţii ca profunzime emoţionalã este aceea mai interesantã, mai interesantã decât peroraţia blazãrii sau decât incontinenţa cinismului; iar Tabucchi are priceperea de a face, prin sublimitãţi de sentiment administrate cu oarecare discreţie, sã se întrevadã şi apoi sã se declare ingenuitatea de sub blazare, de sub calcinare. Monoloagele acestea sunt mai ales ale unor inimi sfâşiate.
Tabucchi atinge câteodatã note elegiace de o emoţionantã frumuseţe şi autenticitate de fineţe şi de sentiment, ca o muzicã tristã, lãuntricã. Tonul general al acestei culegeri epistolare îl constituie un vaier în surdinã, ale cãrui vehemenţe sunt de obicei atenuate sau încadrate. Aceastã prozã liricã şi retoricã (urmând inflexiunile unui stil vorbit, câteodatã capricios sau fantezist) este organizatã ca o polifonie, dupã cum o şi cere noţiunea unei asamblãri epistolare în care fiecare scrisoare are un alt autor. Caracterizarea este de aceea mereu una indirectã, prin monologul fiecãrui personaj.
Cu acest volum de elegii, exercitate în ironie, în umor, în fantastic, în paradox şi în enigmatic, cu expresii gnomice, cu incizii de aforism, cu o invidiabilã naturaleţe a scrisului bun, Tabucchi este capabil de o literaturã fermecãtoare.
Participã şi un Tabucchi geograf şi peisagist, cu remarci inspirate despre privelişti şi oraşe.
Recapitulând existenţe în numai câteva pagini, pe scurt, Antonio Tabucchi are prilejul de a se exersa într—o artã a racursiului şi a dramatismului conciziei în care Balzac fusese neîntrecut. Resursele poeziei dramatice, ale monologului, servesc acest simţ al elegiacului celui mai amar, prin care vorbesc deziluzia, resemnarea înşelãtoare, extenuarea.
Mai sunt douã aspecte de semnalat: ocazional, Tabucchi îşi defineşte lapidar estetica (de ex., scriind despre romanul ideal, scurt, etc.); iar referinţele culturale (literare, muzicale) creazã un climat de naturaleţe a culturalului.
Cea mai vie impresie mi—a fãcut—o monologul harpistului evreu; acesta, şi acela intitulat ‘Te vreau …’.
Câteva dintre povestirile monologate au poantã finalã. Douã din ele, şi printre cele mai reuşite, au drept leitmotiv noaptea de Înãlţare.
Notabil este monologul octogenarului—o scrisoare ce culmineazã cu descrierea orgasmului unui scriitor octogenar şi al amantei lui cincagenare—la treizeci de ani dupã ce se cunoscuserã.
Antonio Tabucchi este unul dintre marii elegiaci ai vremii noastre.