Din viaţã

Gracq, Ralea, Eliade, Sebastian, Manolescu, George, articole şi cozerii. Poemele în prozã sau ‘rapsodiile’ chineze.
Forma cozeriei, articolele, parafrazele, poemele.
Barbey scrisese poeme în prozã; însã aşa ceva a scris şi Matei C.: fragmentele postume şi, mai ales, romanele şi nuvelele lui: atât în ansamblu, cât şi ca pagini.
Direcţia esteticã a acestui blog.
§
Nu înseamnã cã aprecierea mea trebuie sã fie la fel de negativã, sau cã nu mã pot bucura mãcar de unele lucruri.
§
Joi: un mãr şi vreo 3 ½ pahare de cola.
§
Sursele nuvelelor lui Brion (tablouri) şi Mérimée (experienţã).
§
În ce mãsurã literatura se aflã în centrul vieţii mele.
§
Scott şi Byron; Beyle, Nodier, Chateaubriand şi Chénier. Preromanticii francezi; valul, rivalitãţile.
§
Erorile deformeazã mintea, înţelegerea şi, pânã la urmã, omul ca atare.
§
Sc. XVIII: M. Caragiale, Maupassant, fraţii Goncourt, Régnier, Marsan (cu 18 ani mai tânãr decât precedentul),
§
Imbecilitatea marilor romancieri francezi e un leitmotiv al istoriei literare: Balzac, Beyle, Flaubert, Zola—niciunul n—a scãpat acestei etichete.
§
Maurois, Boulle, Merle, Barjavel şi Vercors. De fapt, ‘basme filozofice’.
§
Un articol despre Nodier îl comparã pe acesta, foarte avantajos, cu De Quincey, iar basmele lui sunt lãudate (şase din ele, plus cele din anul morţii, plus o postumã); altundeva îi sunt remarcate versurile.
‘Smarra’; discursul despre Brion; ambele articole; recomandarea lui PM. Antologia nuvelei fantastice franceze; ed..
§
Centralitatea artei, cititorii, cele douã cozerii/ s..
§
Laclos, alţi autori de sc. XVIII, Balzac uneori, Flaubert, Maupassant, Proust, Mann sunt realişti—nu Beyle. Devierea ‘realismului neconcesiv’ e în halucinaţie, nu în poezie. Nici scopurile lui Beyle nu erau acelea ale realismului. El vroia ‘adevãruri’, notaţii adevãrate, strãfulgerãri de realism, intermitenţe realiste. Vroia, mai cu seamã, o tratare realistã, agerã; însã ‘Beyle realist’ e o invenţie a lui Taine, rãstãlmãcitã de cãtre naturaliştii interesaţi în a—şi gãsi predecesori. De fapt, marii realişti (Flaubert, Zola) nici nu l—au plãcut; şi nu s—au sinchisit, de fapt, de el. Aspectele de realism social, politicul, tratarea realistã a psihologiilor, folosirea de notaţii ‘pe viu’, sunt reale şi caracteristice pentru Beyle; însã insuficiente pentru a creiona acel ‘realism de ansamblu’, necruţãtor şi vehement. Mai bine zis, da, realismul lui Beyle e mai degrabã unul vehement, provocator, ţine de firea lui Beyle; nu e, însã, un proiect de ansamblu, aşa ca la realiştii post—balzacieni. Beyle nu e realist aşa cum e Joyce în nuvelistica lui de tinereţe. Sau cum e, adesea, Tolstoi—sau, pânã la urmã, chiar balzacianul Dostoievski, sau Turgheniev sau Cehov ori alţi ruşi. Cãci realismul lui Beyle e o laturã şi o chestiune de atitudine, nu un proiect literar de ansamblu, o definiţie convenabilã. E relevant faptul cã Gracq, stendhalian, cãuta realismul, ‘impresia de real’, ‘senzaţia realului ca atare’, la Tolstoi şi la … Nerval.
Existã intenţii de realism la Beyle, tendinţe: asta, da. Însã ‘realismul’ lui, postulat de Taine şi scornit de realiştii post—balzacieni, n—are nimic de a face cu acela al lui James, al nuvelisticii lui Joyce, al marilor realişti francezi post—balzacieni (şi care au unilateralizat arta lui H de B), al ruşilor, al unora dintre englezii victorieni. Nu e incisivul realism necruţãtor ca ‘perspectivã de ansamblu’. Şi, de fapt, nici ‘realism ocazional’ sau intermitent nu l—aş numi; vioiciunea lui e sinergicã cu o somptuoasã poezie.
Era Beyle interesat de ‘reprezentarea realului’? Neîndoielnic:--realul politic, social, psihologic constituie obiectul reflecţiilor lui. Însã arta lui revine la un ‘mai mult’, şi cred cã îşi subordoneazã realismul, face din el unealtã, mod de investigaţie, nu scop în sine. Corespunzãtor minţii lui Beyle, arta lui aratã preocuparea de a ‘dezvãlui adevãruri’; e ceea ce i—a atras pe unii ca Nietzsche şi Taine. Nu teribilism e vorba; însã aceastã francheţe neconcesivã a ţintit altceva decât purul realism (la James, Cehov, Joyce se poate schiţa o discuţie similarã şi distinge un asemenea ‘realism mixt’). Vorbind despre stilul codului de legi şi despre (prea) faimoasa oglindã purtatã de—a lungul unui drum, Beyle nu menţiona şi contrapartea afectivã: noţiunea lui muzical—plasticã despre artã îi cerea sã ‘redea’ cu aceeaşi precizie şi versantul propriei lui lumi lãuntrice.
Cãci realismul lui Beyle e în principal realism al acestui versant lãuntric, ascuns. Şi nu uitase niciun moment cã inima celui care face cronica societãţii vremii e cel puţin la fel de interesantã artistic ca şi societatea respectivã. Cu alte cuvinte, realismul lui Beyle e unul fãrã ‘abnegaţie savantã’; o abnegaţie existã, însã una superioarã. Realismul stendhalian e o formã foarte individualã de spiritualitate; sunt observaţii la obiect, nete, nu, însã, ‘uitare de sine’. De un astfel de realism desubiectivat, Beyle era incapabil. De aceea, realismul lui e ‘altfel’; iar ‘cazul Beyle’ atrage atenţia şi asupra raritãţii ‘realismului propriu—zis’, strict.
În toatã aceastã discuţie despre realism, al lui Beyle şi al altora, am dat realismului accepţia cea mai convenţionalã: aceea care îl condiţioneazã de ‘reprezentarea exteriorului’, de reprezentarea a altceva decât a sinelui. Aşadar, nu realismul ca ‘precizie analiticã’ sau veridicitate sau obiectivitate, ca nefantezism, etc., ci ca precizie în reprezentarea unei realitãţi exterioare autorului, alta decât cea individualã, decât cea subiectivã. Realismul ‘ieşirii din sine’. Şi, analizând politica, societatatea, psihicul, aceasta era accepţia pe care i—ar fi dat—o şi Beyle, dacã ar fi folosit termenul: realismul ca obiectivitate desãvârşitã în raportarea la ‘altceva decât eul’, la ceea ce îi e exterior eului; aristotelism şi empirism, dacã vreţi. Nu obiectivitate în sine, ci obiectivitate extrovertitã, raportatã la ‘ceea ce nu e eul’.
Mereu trebuie ţinut seama de faptul cã, încã pe vremea lui Beyle, cei care fãceau literaturã cunoşteau un realism: acela al ‘veacului clasic’; iar Beyle şi unii coechipieri propuneau un altul: acela al englezilor, al preromanticilor şi al fidelitãţii în redarea pasiunilor, moravurilor, etc.. Cele douã realisme procedau în moduri diametral opuse. Realism al firescului şi notaţiilor, al dezinvolturii şi epatãrii, cu o oarecare notã de teribilism (subîntins, aşa cum am spus, de o francheţe salutarã), analiza lui Beyle nu ignorã întemeierea literaturii în principiul plãcerii. Obiectivitatea lui nu are nevoie de impasibilitate şi de abstractizare. Nici de simetrii false, artificiale, de ‘construcţie’, de care Beyle avea oroare, de dispuneri savante ale conţinutului.
La Beyle nu existã realism ca disciplinã exterioarã, constrângere, cu atât mai puţin ca dogmã. Realismul lui constã în ‘a spune adevãruri’, în a analiza; însã nu e cheia de boltã, nici scopul artei lui—ci un ingredient. Atitudinea realistã ţine de subversivitatea şi de firea lui Beyle, de deprinderile şi convingerile lui; însã corespunde unui refuz al realismului ca scop în sine. Cel puţin, în ceea ce a apucat sã scrie; în cele câteva romane pe care le—a scris sau le—a început sau le—a schiţat. Nu se ştie ce—ar fi fãcut ulterior, în ce direcţie ar mai fi evoluat, spre ce s—ar fi îndreptat. Însã profunzimea ficţiunilor lui e organizatã de altceva decât de idealul unui realism absolut.
§
Dintr—o bibliografie a lui Manolescu vãd cã de fapt am multe din cãrţile lui (acelea din ’66, ’68, ’90, mai multe vols. de TEME …). Nu şi pe acelea despre Maiorescu, Sadoveanu şi a doua carte despre poezie.
§
Reevaluãrile lui Cioculescu şi George (cu privire la mai vechea literaturã francezã, pe care nu erau dispuşi s—o epureze de unii autori discreditaţi).
Nu toţi discreditaţii îşi meritau discreditul.
§
Vocea ignoranţei şi a nepriceperii, a lipsei de experienţã, a veleitarismului.
§
Verne, Beniuc, Balzac, Sorbul, Foarţã, poetul expresionist.
§
Descrierile plictisesc atunci când sunt proaste, mecanice, neglijente, neinspirate; e firesc sã plictiseascã: de ce—ar plãcea? Însã mizeria, slinul locuinţei descrise în MOŞ GORIOT ….
§
HT, ÉF şi FN despre PM; PM şi nuvelistica lui Brion.
Violenţa imaginaţiei lui fantastice. Taine era reticent, iar aprecierea lui de ansamblu porneşte de la considerarea locului nuvelisticii în ansamblul operei, în loc sã plece de la ceea ce e dat, ca artã, pur şi simplu, independent de ambianţã; Chartier îl dispreţuia, iar Nietzsche în aprecia mult. Mohrt îl considerã un nuvelist fantastic de felul lui Nodier şi al lui Brion. La Nietzsche e vorba despre ceva convenţional—aproape ca şi pentru Bizet; dimpotrivã, Mohrt mi se pare cã aduce cea mai neconvenţionalã perspectivã. Mohrt e singurul sã aducã o vedere neconvenţionalã şi intrinsecã, întemeiatã pe meritele literare, nu pe reputaţie. El judecã nuvelele fantastice ca şi cum ar fi singurul lucru pe care îl avem de la acest autor—fãrã consideraţii extrinseci.
§
PM, seamãnul lui Nodier şi Brion—nu arheologul, mondenul, latinul, inspiratorul lui Bizet, discipolul lui Scott, etc.. Acest PM fantastic şi violent, şocant, crunt.
Mondenul, arheologul, latinul, scottianul nu trebuie aduşi în discuţia nuvelistului fantastic.
§
Sugestia lui Mohrt ar putea fi aceea cã şi PM trebuie apreciat ca şi Nodier şi Brion—care au scris mult, şi de la care rãmâne mai ales nuvelistica fantasticã. Toţi trei au scris mult, variat; nu trebuie ţinut seama decât de nuvelistica lor fantasticã.
A nu viza sã vorbeşti mai mult decât despre nuvelist; raportatã la un ansamblu inegal, orice reuşitã va pãrea ocazionalã, etc., nu e aceasta abordarea bunã.
§
Nu e o axiomã teologicã, ci o expresie emoţionalã, o expresie a gratitudinii jubilânde. E poezie—ca şi Psalmii.
§
Pentru micile mele cititoare.
§
A judeca ‘din mijlocul lucrurilor’, nu din abstracţiune.
§
Dumas, SF, Balzac, Beyle—ocazia, dialoguri. Subiecte; avizaţii. Cozerii agreabile—literaturã şi afabilitate.
Câţiva mari admiratori ai unei cãrţi, pe care sã o cunoascã bine.
Numai titluri ale cãrţilor—şi cu un scurt enunţ.
§
Se vede cât de limitativã e grila lui Brunetière, Doumic şi Faguet; aceastã abordare era o fundãturã, iar dezavantajele precumpãnesc asupra beneficiului, în atitudinea lui Doumic eu desluşesc o formã de integrism, de fanatizare şi de integrism. Ea porneşte de la un model prea abstract—şi infidel istoriei literare care, nici pentru sc. XVII, nu se reduce la câţiva dramaturgi, un fabulist şi doi jansenizanţi. Absolutizarea aceasta a unei cãi între altele duce la o înţelegere schematicã a literaturii.
§
Întreruperea tratamentului—joi; confirmarea—ieri. Animatã de simţul dreptãţii şi al echitãţii.
§
Cele trei antologii: cea francezã, cea americanã, şi franciza de antologii din anii ’80.
§
Cei care chiar iubeau atât de mult literatura, oameni ca Sebastian şi Gracq, ca Sainte —Beuve.
§
Postelnicu, Monda, Manolescu, antologia.
§
Preotul; armeanul; bãnãţeanca; ziaristul; eclecticul; americanul; fetiţa. Uniatul; medicul, alţi forumişti; maramureşenii. Preotul anglican; baba; imbecila; australianul oţãrât; unii ecumenişti. Strepezita; patrologul.
§
Ne amintim o impresie, o constatare sau o decizie?
§
Nici ‘în pofida’, nici ‘fiindcã’, ci ‘fiind’.
§
‘Evanghelia femeilor’ (Sf. Luca). Adicã acea naraţiune care nu ilustreazã aservirea orientalã.
§
Antonie şi Atanasie; sfântul şi cronicarul.
§
Nu cred sã fi existat un unison al participanţilor la Vaticanul II. Ioan al XXIII—lea, Rahner, Congar şi Küng nu puteau avea idealuri comune, nici ţeluri comune. Se greşeşte când se crede cã ei ar fi putut fi complici. N—a existat decât o largã diversitate a intenţiilor. Şi vorbesc de arhitecţii teologici progresişti; pe lângã ei au existat şi faimoşii episcope germanici, şi ‘partidul mariologic’ evocat de Ratzinger, etc..
Când se întreabã: ‘—care a fost intenţia Vaticanului II?’, rãspunsul e:’—n—a existat numai una singurã, nici mai multe şi convergente’. Intenţiile au fost diverse. Cum am putea crede cã Ioan al XXIII—lea şi Küng, Rahner şi Daniélou puteau vrea aceleaşi lucruri de la Vaticanul II?
Ei, da, o tendinţã cãtre modernizare; însã fiecare o subînţelegea în alt fel.
S—a manevrat în fel şi chip; iar impresia a fost aceea de înfrângere a ‘şcolii romane’.
Conciliu al subînţelesului, al votului şi al negocierii, Vaticanul II a fãcut greşeala jocului cu terminologia, a echivocului terminologic.
§
Am gustul povestirii enigmatice de la 13 ani, de când citeam proza sãptãmânalã din STRICT SECRET şi priveam ZONA CREPUSCULARĂ şi antologia TV BRADBURY. Şi, bineînţeles, citeam Doyle şi, de la 12 ani, mult SF.
§
Ce trebuia sã mai adaug: EUROPOLIS, un ‘Apostolescu’, mult Zévaco, Doyle: O LUME DISPĂRUTĂ, Poe, Okudjava, Courteline, Stevenson, Maya Niculescu, HARETON IRONCASTLE, IVANHOE.
Dumas, May, Scott, Cooper, Zévaco; Doyle şi Rosny; Okudjava; Poe.
§
La 16 ani, incredibil de plictisit, am refuzat, totuşi, sã citesc ‘Fraţii Jderi’; nu îmi plãceau decât Maugham, Wilde şi, ceva mai târziu, James (iar ceva mai devreme: ‘Fraţii Karamazov’, ‘Monte—Cristo’ şi Bulgakov). Aşa eram eu.
Pe Wilde l—am citit fiindcã se auzise cã Rourke urma sã îl joace pe Dorian. În James vedeam un Wilde superior.
Duceam pe deplin o viaţã de strigoi.
Vroiam numai împreunãri, fete, pe verişoara mea M., şi dupã terminarea clasei a zecea n—am mai vrut literaturã de aventuri. Iar dupã aceea am şi înlocuit romanele cu filme—ca fiind naraţiuni mai rapide. ‘Monte—Cristo’ a fost ultima carte de aventuri cititã; tot pe atunci am fost dezamãgit de recitire (am încercat cu un polar), vroiam douã fete de la munte—de fapt, numai pe una, vroiam o adultã blondã evlavioasã şi, cel mai mult, pe verişoara mea menţionatã; am refuzat net avansurile nepoatei dizgraţioase a arendaşei bunicii mele. Am sãrbãtorit aniversarea unui actor; mã vroiam producãtor la Hollywood, mã scârbea ceea ce e european. Eram curtat de o blondã subţiricã. Cu ea m—am purtat abominabil. Mã prefãceam cã mã dau în vânt dupã publicitatea de promovare a unui film cu vampiri cu Cruise şi Pitt. La acea vârstã am vãzut câteva filme erotice americane notabile, şi primul film porno, ceva european. Ca şi acum, habar n—aveam, nici pe atunci, de nimic.
La 17 ani, vroiam o bere, însã mi—a fost ruşine sã o cer de la un chioşc de mahala; iar când am mers, de douã ori, la o terasã, ca sã beau o bere, cu naşul meu, apoi cu un coleg, o fãceam cu sentimentul pogorârii în libertinaj. Beam dacã eram servit, dacã aveam ocazia; abia la 19 ani am avut noţiunea mersului la bere ca ceva firesc, banal, ca rutinã şi divertisment.
Eram, cum se presupune, foarte ignorant în toate; aerian şi nevoit sã desluşesc singur.
§
Aş spune cã lipsa experienţei e întotdeauna mai dizgraţioasã decât poate sã fie dobândirea ei.
§
Eu le regret pe aproape toate femeile pe care le—am refuzat.
§
Marele adagio al lui Gracq (despre ‘substanţa literarã’: ‘secretul unei opere se aflã mai puţin în ingeniozitatea organizãrii ei, decât în calitatea materiei ei’).
Axiomã, principiu fundamental al oricãrei înţelegeri estetice.
Dacã nici atât nu e priceput ….
§
Gracq, histolog al ţesutului literar, specialist al anatomiei aceleia ascunse, subtile.
§
Gracq: despre critica (poescã, wagnerianã) şi versurile lui Baudelaire, despre nuvelistica şi versurile lui Nerval; autorii nu pot rãmâne aşa cum i—au ‘fixat’ Cãlinescu şi Lovinescu, aşa cum nici francezii nu au rãmas aşa cum i—au ‘fixat’ Sainte—Beuve şi Taine.
Ce—ar rãmâne din autorii francezi ai sc. XIX, dacã i—am avea aşa cum i—a ‘fixat’ Sainte—Beuve?
Aici critica literarã n—are niciun drept—şi niciun cuvânt de spus; Balzac, Beyle, Hugo, Baudelaire, Flaubert nu sunt cei pe care i—a estimat Sainte—Beuve. Nu existã jalonãri definitive. Şi nu e vorba de provizorat sau de ‘stadiul ştiinţei’, ci de subiectivitate. Critica sincerã nu devine neinteresantã ca ‘stadiu perimat al cunoaşterii’, ci ca nãclãitã de limfa subiectivitãţii. Criticul rãmâne la ‘a crede’, dacã nu chiar numai la a presupune; şi se întâmplã sã fie indiferent ceea ce crezuse el.
În literatura francezã, Sainte—Beuve a tot ratat generaţie dupã generaţie (în vreme ce Goethe pãrea sã vadã mai bine).
Cronica literarã nu e doar ‘criticã de cãrţi’; ci ‘apreciere sumarã şi sprintatã de cãrţi’, în febra necesitãţii unei redactãri prompte—fãrã perspectiva întregului, care e necesarã chiar când e numai implicitã, însã ea subzistã ca dimensiune istoricã. Or, critica veritabilã se scrie în rãgazul bibliotecii faimoase a lui Montaigne sau în plimbãrile pe malul Loarei sau pe strãzile oraşului, ale lui JG.
Cronica actualitãţii literare aparţine provizoriului şi prealabilului, e un prim pas, o tatonare, o eşantionare premergãtoare, un demers iniţial, o primã impresie, parţialã, nimic altceva—spre deosebire de eseisticã. Analiza revine rãgazului. Cronica e numai vestibulul criticii. E portarul, uşierul. Nu e o formã de criticã, ci de ‘întâmpinare’, inspiratã sau nu. Regula ei e nu afinitatea, ci rapiditatea şi hazardul. Nu e artã, ci tejghea, mercenariat. Ea se pronunţã înainte de a fi cunoscut. Semnificaţia ei rãmâne numai aceea de ‘semnalare’, cu bidimensionalitatea de rigoare. E un gest, nu o analizã. E ‘criticã gestualã’, de felul ‘criticii exclamative’ din inventarul speciilor critice. De aceea, sã nu se aştepte prea mult de la ea (--şi mã refer mai ales la critica sãptãmânalã, la foiletonisticã, nu la aceea mai mult ocazionalã--).
Cronica literarã e ceva preliminar; e foiletonisticã, o formã a ziaristicii. O semnalare, ceva preliminar, o deprindere gazetãreascã, o comandã, o estimare zoritã. Înregistrarea adesea defectuoasã şi improprie a unei prime impresii, ceva preliminar, un reportaj, mai înruditã cu gazetãria şi cu proza turiştilor, decât cu analiza şi cu reflecţia.
§
Gracq avea o idee despre versuri, despre poem, despre arta versurilor şi a poemului; o premisã îngustã e preferabilã vagului şi confuziei.
§
O operã literarã nu e ilustrarea unui aforism schopenhauerian, nu e ilustrarea unei teze, a unui principiu abstract.
§
Cehov a practicat medicina 8 ani, de la 24 la 32 de ani.
§
Contrastul dintre arta dramaticã şi arta narativã ale lui Cehov. Teatrul şi proza lui Cehov sunt scrise urmând principii opuse.
§
Cehov, obiectul unui cult literar ca acela al lui Beyle.
Piesele şi monotonia.
Naturalismul melodramatic al pieselor, predecesoare ale naturalismului american de peste o jumãtate de veac.
Vechii stendhalieni; HT; mama lui Brion.
Verne, Cehov, Beyle; autorii—evreul polonez, câteva scriitoare, Dna. A..
§
Chiar cãrţile neadmirate pot fi reluate ‘de probã’, din când în când.
§
Oamenii sunt mai grãbiţi sã scrie şi sã se pronunţe, decât sã şi cunoascã.
§
Aprecierile negative despre Cehov, ale lui Tolstoi, mã impresionaserã, şi chiar le gãsisem o oarecare justeţe.
§
Curaj, nu cinism.
§
Parafraze. Gamã. Cãrţile.
§
Literaţi, subiecte, scris, articole, gamã; parafraze; cãrţile.
§
Acel mediu literar francez de sfârşit de sc. XIX; când barbarii, ignoranţii, belferii deja intrau în scenã.
§
Convenţionalitatea; vocea; modularea; afabilitatea; viril.
§
Oamenii interesanţi, şi vederea unei umanitãţi interesante.
Trupul, ca parte a sufletului, nu ca ‘extensie’.
§
Barbey: la Stevenson, la Holban. Lorrain; cârpãceala, şi o adevãratã modelare, prin frecventarea asiduã a câtorva autori (v. Lorrain şi Barbey).
§
Oamenii mângâind, seara, genunchii nevestei.
§
Scrisul: nu e corvoadã, ci nevoie. De unde impresia …. Cauza impresiei.
§
Stilul lui H de B: Barbey, Gracq—şi precizarea ieşeanului ‘meu’: cum stau, de fapt, lucrurile cu ‘stilul francezilor’.
§
În ultima vreme, citesc din nou multã istorie literarã (despre Beyle) şi, mai ales, criticã (Doumic, Faguet, Manolescu; despre Barbey).
§
Cartea despre Tao a lui Grenier.
§
Scrisul despre experienţe, privelişti, propria existenţã, despre transformãrile eului. Ton înalt autobiografic. Un anume autobiografism subtil, ca la JG, înalt relevant. Firescul referirilor la experienţe personale, la existenţa proprie. Scrisul acesta despre sine, natural, discret.
§
Întemeiat pe o cunoaştere amãnunţitã a literaturii franceze, pe erudiţie literarã şi istorico—literarã.
§
Gracq gãsise patru romane balzaciene care aparţineau pe deplin poeziei (şi nu sociologiei).
§
Gracq credea în transa literarã şi, ca atare, detesta intruziunile autorului, intervenţiile acestuia. Vroia numai mişcarea continuã a naraţiunii, fãrã intruziunile romancierului. Avea noţiuni limpezi despre economia cãrţilor, pretindea justificare, cerea funcţionalitate, logicã. Detesta ceea ce e nejustificabil estetic, extrinsecul.
§
A analiza senzaţiile de cititor, latura individualã.
§
Ceea ce ţine de mine sã nu mã dezavantajeze.
§
Beyle, H de B, Baudelaire, Nerval, Lautréamont, Rimbaud, Laclos—cãrţile recitibile indefinit. Cãrţi cuprinzãtoare, în care se poate trãi.
§
Subiecte literare, religioase, teologice, de experienţã, savante. Însufleţirea pentru o carte. Paleologu, Gracq o aveau—şi se şi refereau la aceea a alţilor, a cititorilor înveteraţi.
§
Poezia româneascã citibilã aşa—ca Rimbaud, Lautréamont, Baudelaire, Nerval, vreau sã spun. Cu acelaşi nesaţ mereu nou.
§
Teoria decadent—simbolistã a romanului nu rezistã, nu ţine seama de realitate, teoria însãşi e cam scâlciatã şi ponositã, argumentarea e cârpãcitã, argumentele sunt strâmbe şi îngãlate. E numai un enunţ promiţãtor; nu rezistã la testare, la confruntarea cu datele literaturii. Acesta e nivelul real al gândirii de care sunt capabili, în termeni practici, acest fel de autori. Nişte improvizaţii absolut peremptorii. E ceva inferior chiar gândirii de care erau în stare clasicizanţii. Se întrevede, dealtfel, la emitent, şi o subtilã pledoarie pro domo, pentru chiar felul de romane pe care el însuşi le scria sau le scrisese—aliind, dealtfel, în propria activitate, ambele ipostaze: de autor de versuri şi de prozator.
§
A scrie ca un creştin receptiv la sugestiile artei religioase extrem—orientale. Ep. Sigrist schiţeazã o asemenea abordare. Fãrã crispare misionarã.
§
Literatura propriilor experienţe, existenţa ca subiect al literaturii, fãrã afectarea de discreţie a criticilor. E un subiect cel puţin la fel de bun ca şi oricare altul.
Ceea ce nu înseamnã romanţarea şi transformarea în romanesc a propriilor experienţe; Gracq a scris mult despre sine, însã a şi denunţat pervertirea romanului prin abuzul ficţiunilor autobiografice.
§
Cu cât vã scufundaţi în durere, cu atât vã pierdeţi elasticitatea şi promptitudinea reacţiilor.
§
Stupidã frondã antitehnologicã.
§
Vin. şi ieri: cârnaţi; azi: cremã, cinci ouã.
§
Eşecuri de relaţionare.
§
Insatisfacţia faţã de posibilitãţile literaturii: la Beyle şi la Proust, cãutarea de modele înafara literaturii, în muzicã şi în picturã.
Vroiau o literaturã care sã nu semene literaturii, ci muzicii şi picturii, artelor neverbale. Şi nu e vorba de transpuneri mecanice (‘muzicalitatea limbajului’, ‘picturalitatea limbajului’), ci de efectul artistic.
Vroiau o literaturã de dincolo de literar, transliterarã în originile ei.
Plãnuiau, visau o literaturã provenitã din sugestiile picturii şi ale muzicii—nu ca parafraze literare, ci ca şi coincidenţã de efect. De ce? Fiindcã li se pãrea cã pictura şi muzica spun mai mult. Bergotte se gândeşte la zidul cel galben al lui Vermeer. Vroia ca literatura lui sã fi transmis acelaşi lucru; şi, bineînţeles, nu accentuând ‘vizualitatea’ ar fi ajuns la acest efect.
Beyle şi Proust credeau cã pictura şi muzica spun mai multe decât literatura, pe care o urseau unei fericite ucenicii.
La antipod, cumva, se aflã credinţa robustã în literaturã, în expresia verbalã, în ceea ce poate limbajul verbal: Flaubert, Zola, chiar Maupassant şi Balzac—fãrã preocupãri stringente de inefabilul altor arte, şi fãrã gândul insuficienţei literaturii.
§
Îmi displac romanele despre dezmãţ, literatura libertinã, a dezmãţului, care asociazã plãcerii fireşti rãutatea, înşelãtoria.
Caracteristica romanelor unora dintre stendhalieni (Régnier, Marsan) era tocmai dezmãţul, depravarea. Romane ale libertinajului, dezmãţului.
Tendinţa cãtre obscenitate fusese aceea a lui Maupassant, nu, însã, a lui Beyle (ale cãrui butade despre endometru îl defineau pe analistul informat).
§
Homosexualii şi fascismul. Uneori, ca protagonişti fascişti. Înclinaţia degeneraţilor cãtre asprime.
§
Ceea ce face ca o scriere sã fie iubitã e, din nou, ‘calitatea substanţei literare’; numai stilul nu e suficient.
§
Nu se poate simula convingãtor reacţia faţã de ceva inexistent. De aici, eşecul romanelor despre opere de artã, filozofii sau ştiinţe inexistente. Lipsind particularitãţile reale, raportul nu are pe ce se constitui. Raportarea nu e genericã (iar dacã o raportare genericã ar fi posibilã, asta ar face superfluã tocmai tema capodoperei, etc.: dacã raportarea e una genericã, faţã de creaţia în genere, atunci ce rost mai are sã pretindem cã scriem despre capodoperã).
§
La prag. Nu ceea ce ar fi putut, abstract, sã fie; ci ceea ce constat, stringenţa, a nu face rabat.
Procedee mecanice. Muzica unor ecranizãri visate.
A nu da ceea ce constat, pe posibilitãţi abstracte, pe ipoteze.
A nu ascunde din informaţii; a le folosi maximal.
Se simte când o scriere e viziune, şi când e joacã sau divertisment. Ceva nu trebuie postulat aprioric, doar fiindcã aşa sunã mai interesant.
§
Stilul lui Beyle era considerat de cãtre contemporani enigmatic, abrupt, discontinuu, dezordonat sau neorânduit.
Cred cã Nietzsche e primul sã remarce latinitatea şi firescul acestui scris.