Ceea ce nu au reuşit protestanţii, au izbutit dominicanii olandezi protestantizanţi—decatolicizarea ţãrii. Acolo unde ereticii protestanţi au dat greş, unde au eşuat duşmanii Bisericii, au izbutit, patru veacuri mai târziu, dominicanii olandezi—şi clerul olandez filoprotestant.
§
Douã surse îl prezintã pe belgian drept un tomist (şi interviul, şi un articol); altele douã (adicã Taft şi belgianul însuşi) îl prezintã ca pe un patristic.
§
O dobitoacã îngaimã, condescendent: ‘Lossky’s is an introductory, descriptive book’. Exemplarã modestie cu meritele altuia!
§
Represia nu constituie o tãmãduire , o terapie adecvatã.
§
‘Dumnezeu ca Judecãtor’ vrea sã spunã cã transformarea propusã are un criteriu, se cuvine sã fie obiectivã, evaluabilã, neiluzorie.
§
Vãd caricaturi, nu oameni. Distorsiuni bidimensionale.
§
Nu mi se pare cã o noţiune ca aceea de ‘profet eshatologic’ ar servi mai bine explorarea ‘misterului nepãtruns’. Nu cred. Nu cred cã progresiştii se comportã aşa cum o fac, din apofatism şi din raţiuni de cucernicie.
§
Nu—mi plac încercãrile de a fi manipulate, ‘dus’, amãgit.
§
Belgianul ‘meu’ ca eseist şi omilist.
§
Gazetãria.
§
Caricaturizãri—involuntare sau nu.
§
Cãrţile teologice indicate de Pãr. Freeman.
§
Scleroza nu e o eventualitate abstractã; scleroza eclezialã, vreau sã spun.
§
Catolicismul olandez postconciliar este imaginea unui eşec, a ceva derizoriu.
§
Iau (numai) ceea ce Dumnezeu îmi întinde.
§
Izbãvirea de vag, de ‘ghicit’, de lãutãrie.
§
Repararea înceatã.
§
Ideea nu e sã aprobi, ci sã reflectezi la acele teze patristice.
§
Ce sunt postul, sau ‘ocazia’, fãrã rugãciune? Ce sunt ele fãrã Hristos, fãrã tovãrãşia şi (fãrã sã fie în) direcţia Lui? Ce mai e postul care nu e—n direcţia Lui Iisus?
§
E important ‘cu ce se începe’, însã şi ‘cu ce se continuã’.
§
A alterna personalul cu doctrinalul, creatorii cu temele.
§
Lista Pãr. Freeman: Sf. Atanasie; Zizioulas, Meyendorff, Lossky, Schmemann, Stãniloae, Uspensky, Hauerwas; Sofronie şi Zaharia.
§
Freeman e reticent în privinţa lui Rose (pe când Sigrist era critic în mod deschis).
Fanatismul de convertit, de neofit.
§
‘I learned something from that. Orthodoxy is the real thing, and because it’s real, I have to be honest with myself and start slow (I’m still starting). It’s why I write only about what I know to some degree, and also what I’m interested in (or else the writing becomes rigid and boring). I’ve discovered in the process of producing the blog, that it has made me far more focused in my reading, in my thinking, in my prayer, in my preaching, etc. And, I think, simpler as well. It’s far better to actually know a very few things (in the context of the fullness) than it is to overreach and read things that have nothing to do with where you are. Thus I admit as I write that I am an ignorant man. I have met very few people who do not belong to that category. I have a deep reverence for them’. (Freeman)
‘I obey my Archbishop and do not think too much about things I can do nothing about. My writing rule, to a degree, is to write mostly about what I know and what holds my interests – so as to be of as much use in writing as possible’ (Freeman, pornind de la disputa calendariştilor).
A nu lua umanul drept altceva.
§
Pe cât de instructive sunt eseurile exanglicanului Freeman (care e pozeur, cochet şi ipocrit ca un anglican, aceasta fiind pecetea indelebilã a fostei lui confesiuni; un pic grandilocvent, un pic alintat, şi deprins cu duplicitatea, cu ‘idealitatea’, cu modelele ideale, abstracte), pe atât de stupide, false şi pedant—snoabe sunt comentariile veleitarilor.
Setea cu care anglosaxoni degeneraţi, fleşcãiţi, becisnici, complexaţi şi tracasaţi, vorbesc despre ‘erezie’.
§
A se adresa Pãrinţilor dintr—un gust pentru autenticitatea umanã, intelectualã şi religioasã, din scârba faţã de inautenticitate, mofturi, artificialitate.
§
Cine nu vede cã H. Küng este o pramatie arogantã şi obraznicã? Cã atuurile lui sunt tupeul sfruntat şi insolenţa? Cã e un manipulator arogant şi parşiv?
§
Chiar şi catolicii germanici sunt protestantizanţi.
§
Când mergeam dupã cãrţi de Ralea, Eliade, Paleologu, Zarifopol, al doilea Gherea, etc..
§
Dupã doi istorici, apare un popã, Benga, şi din primele cuvinte toarnã o înfierare a teutonilor, a ‘abdicãrii’ lor—iritanta notã de strepezit polemism confesionalist şi de moralizare ipocritã, de certare a altora, de candidã superioritate şi exasperantã prezumpţie. Teutonii erau agresivi şi necreştini—spre deosebire de … greci, ruşi, sârbi, bulgari—care, ca state creştine, nu … ‘abdicaserã’ de la idealul religios.
Informaţiile despre teutoni îmi amintesc cã aceştia nu le—au fost duşmani numai ruşilor, ci şi polonezilor.
§
Tradiţia şi raţiunea nu sunt nimic una fãrã cealaltã. Tradiţia nu e prescripţie, legalism, literã moartã.
§
Ghidarea: Bunge, Habra, Teilhard la mine—ca Sofronie, Zaharia şi Stãniloae la Pãr. Freeman. Deasemeni, apusenii (listate).
§
Tocmai—cã nu—mi pot permite ca ceea ce scriu aici sã reflecte (lipsa mea de) lecturi, irosirea.
§
Bucuria datã de ceea ce e creaţie, nu înregistrare. Activitatea literarã inteligentã, de ajustare, de rafinare—nu aceea mecanicã.
§
Pãr. Freeman are dreptate în refuzul asumãrii abstracte a întregului, în refuzul falsului holism, al artificialului.
§
A nu falsifica constatarea. A n—o mãslui. A vedea ce rezultã abia apoi.
§
Cãlinescu, Stancu, Sadoveanu, Arghezi, Ralea, Eliade—ca idee de astfel de proze slobode; şi cei doi americani (preotul exanglican şi fostul boem, pocãit).
§
Rahner, Schillebeeckx, Martini, Ratzinger, Kasper. Marii dogmaticieni apuseni. Ceea ce chiar rãmâne din creativitatea dogmaticã apuseanã postbelicã—trei nemţi, un batav, un italian ….
§
Myers glumeşte despre un sistem notaţional pentru intriga romanelor; însã aşa ceva s—a fãcut—în cazul basmelor, ale cãror intrigi sunt ‘codificate’.
Cel mai bun lucru publicat mai nou de Myers este INGENIOZITATE ÎN CONSTRUIREA INTRIGII LITERARE.
§
Hogaş, Ghica, Neculce, Creangã, ‘Fracasse’.
Romane analizabile.
§
‘Indeed, it is in the ordering of events that novelists often display their greatest ingenuity. The most intelligent novels, I am almost tempted to claim, are those that are the most brilliantly plotted, in which every piece locks into place with an audible and satisfying click, and you are persuaded that no other ending is even possible. And that fewer and fewer novelists waste much thought on plot may explain the decline of intelligence in contemporary fiction.’ (Myers)
Myers are douã texte despre intriga literarã—unul, pornind de la ceea ce spun un oarecare Vallicella şi Dna. Goldstein, eseul în care chestiunea gândirii, a inteligenţei în ficţiune, îl duce la virtuozitatea intrigii literare; al doilea, despre VÂRSTA INOCENŢEI—şi unde aratã cum trebuie cuprinsã intriga unui mare roman.
§
‘Fiind purtat Chivotul în car …’.
§
Scriitori care nici nu au noţiunea de frumos literar. Prin contrast, Agopian, Stancu, etc.. Noţiunea de frumos literar, de frumuseţe literarã, ceea ce farmecã.
§
Teilhard, Gillet, Bunge, Habra; KR, WK, Schillebeeckx, Ratzinger, Martini; listate; Pãrinţii apuseni; apusenii. Izvoare.
§
Abstract vs. enipostaziat.
§
Gust subtilitatea, fineţea, inteligenţa, farmecul. A comunica experienţe literare.

Sunt trei luni de când a trecut la Domnul teologul flamand Schillebeeckx. Dumnezeu sã—l odihneascã şi sã—l primeascã în Împãrãţia Sa. Lumina fãrã de sfârşit sã îi strãluceascã.
Devenit dominican la 20 de ani şi hirotonit la 27, a aparţinut grupului de teologi germanici cu nume pitoreşti influenţi în anii ’60. Intelectual şi cultural, era un produs al Louvainului; cursurile de fenomenologie de la Ghent l—au orientat, probabil. La 31 de ani a învãţat la Le Saulchoir; la 38 de ani a luat doctoratul cu teza ECONOMIA SACRAMENTELOR. Gândirea despre Sacramente îi caracterizeazã aceastã fazã timpurie:--cãrţile se numesc De sacramentele heilseconomie; Christus, sacrament van de Godsontmoeting (ambele, din anii ’50).
În anii ’60, numele lui se leagã de CATEHISMUL OLANDEZ, de ‘experimente pastorale’, de atacurile împotriva dogmei transsubstanţierii; aveau sã urmeze alte devieri teologice în cam toate principalele privinţe.


Jaki îl detestã—ca şi pe Küng şi Kuhn; Taft îi admirã teologia Sacramentelor.
Cei cãrora le plac autori ca McBrien, Gumbleton şi Chittister vedeau şi în Schillebeeckx o efigie a progresismului radical. E probabil ca reprezentarea despre el sã difere de realitatea operei şi a gândirii lui. Ce se crede sau ce se spune e adesea atât de diferit de realitate.
Spre deosebire de (probabil mai) marele Rahner, Schillebeeckx nu s—a dezis de tovãrãşia lui Küng; au rãmas colaboratori.
Cineva care semneazã Dewar scrie ceva de bun simţ:
‘Unlike Hans Kung, whom I would class as clever and articulate, Edward Schillebeeckx was definitely in the same class as Rahner, de Lubac, Congar, von Balthasar and Ratzinger - that is - profound. However, like Rahner, there are elements of his theology which are profoundly wrong. No doubt he meant well, but the Dutch Church, which is now on life support, was profoundly influenced by his theology. I wonder how Fr Edward explained to himself the slow spiritual suicide of the Church in the Netherlands?’

M—am întrebat şi eu câteodatã cum îşi explica dezastrul pastoral olandez, golirea mãnãstirilor, faptul cã aşezãmintele cãlugãreşti se închideau …. Parcursul lui intelectual şi public ilustreazã deriva unuia din principalele Ordine ‘intelectuale’ (dominicanii şi iezuiţii). Teologia lui sacramentalã e (încã) recomandatã de cãtre un iezuit (Pãr. Taft); iar un alt iezuit, nedizident, Pãr. Schall, cu un parcurs intelectual—universitar mai modest, (încã) mai recomandã Ordinul Predicatorilor ca loc de formaţie teologic—intelectualã.

Proasta familiaritate, insolentã şi neghioabã.
§
Subiectele mele sunt mai degrabã religioase, în sens larg, decât teologice (sau ‘savante’).
§
E mai mult un preot—un pic pozeur—decât un intelectual sau un gânditor de anvergurã. Existã la el şi un pic de simplism.
§
Ei spun aşa ceea ce chiar cred.
§
Vederea rãului. Cotlonul, draperia. Nevoia de curãţire, şi de ‘vedere a rãului’.
§
Zizioulas despre bãdãrãnia lui Alfeiev.
§
Nu manuale, ci semnele vieţii, ceea ce e viaţã, cãutare, efort.
§
Nutrirea cu frumuseţe—pentru viaţa activã şi curãţire.
§
Caracterizabilul—ceea ce chiar oferã material copios, amplu, pentru caracterizare.
§
Diferenţele se remarcã oricum (referirile la nunta din Cana, de ex.). Noi în Rãsãrit vorbim adesea despre nunta din Cana.
A se simţi ca la nunta aceea din Cana, marcatã de începutul vieţii publice a Lui Iisus şi de cãtre progresismul Lui definitoriu.
§
Canonul Sf. Andrei al Cretei vorbeşte cu netãgãduitã şi emoţionantã frumuseţe despre bunãtatea paternã a Lui Dumnezeu, vorbeşte afectuos despre milostivirea iubitoare, necondescendentã, şi îndurarea paternã, ale Lui Dumnezeu.
§
Pãr. Gregory Jensen scrie cã ‘fiecare viaţã umanã e trãitã ca intersecţia a tradiţii multiple’, poate fi vãzutã ca interesecţia a numeroase tradiţii. Reprezentarea e neconvenabilã, şi tocmai de aceea nu trebuie ocolitã. Tradiţia e o virtute, relevatã în modul cum îmi trãiesc viaţa—existenţa enipostaticã a Tradiţiei—ceea ce tocmai cã nu vodevil înseamnã, ci contrariul lui. (‘Tradiţie şi patimile’, din iunie, acum doi ani.)
Raţiunea se aplicã pentru evaluare atunci când învãţãm din cãrţi, nu de la oameni. Nu ne putem da seama, din cãrţi, despre ‘virtutea’ autorului.
§
Dacã nimeni nu ‘judecã’, la ce mai serveşte şi revelarea tradiţiei ca virtute, şi mãrturisirea prin existenţã? Deosebirea trebuie fãcutã.
§
Afirmaţiile teologice nu—s jucãrii—nici edicte absurde—ci noţiuni şi aprecieri despre realitate, situãri.
§
Ceea ce e de fapt ascunsul resort de narcisism.

DUMINICA SF. MARIA EGIPTEANCA. RANCÉ, NECTARIE, RAHNER, VIAŢA CUV. MAICI MARIA, SERAFIM

DUMINICA SF. MARIA EGIPTEANCA. RANCÉ, NECTARIE, RAHNER, VIAŢA CUV. MAICI MARIA, SERAFIM




Mi se pare cã Rancé înãlţase o capelã sau o bisericã în cinstea Sf. Maria Egipteanca, sfântã a cãrei existenţã de penitenţã luminoasã trebuie sã îi fi spus multe acestui reformator al cistercienilor. Asceza Mariei era una în care cistercienii sã se regãseascã şi care sã îi inspire.
De ziua Sf. Maria Egipteanca, voi mai vorbi puţin despre Rancé, a cãrui viaţã e interesantã şi, într—un fel, exemplarã. Reformatorul cistercienilor a fost un convertit (de la mondenitate şi hedonism), şi un penitent de un caracter foarte tradiţional. Credea în necesitatea de a fi un egiptean sau un sinait în Franţa. La vremea respectivã, noile spiritualitãţi catolice, ca de ex. aceea iezuitã, mai acomodante, în mod cert mai netradiţionale în formã şi probabil cã şi în spirit, încã mai scandalizau, încã mai trezeau indignare (martori sau exponenţi ai acestei reacţii sunt, în ziua de azi, minoritari ca Pãr. Bunge). Iar trapismul, reforma trapistã trebuie vãzutã şi pe acest fundal, de refuz al modernizãrii. De proclamare a perenitãţii ascetismului egiptean, sinait, vechi.
Armand Jean le Bouthillier de Rancé, despre care am mai scris aici, un elenist precoce, canonic şi cleric de curte, meritã amintit la aceastã zi a Sf. Maria Egipteanca. Extrem de bogat, numit arhidiacon şi prim capelan, la 30 de ani, al ducelui de Orléans, a vizitat la 36 de ani La Trappe, cãreia i—a devenit, dupã alţi doi ani, stareţ. Rancé era un aristocrat, finul lui Richelieu, şi dusese viaţa unui preot monden; a fost pus abia la 31 de ani pe drumul cãtre convertire. Şase ani mai târziu a devenit monah.

Una din cuvântãrile despre pocãinţã ale lui Nectarie de Eghina atrage atenţia asupra unui fapt interesant: toate cele patru exemple de pocãinţã desãvârşitã provin din Evanghelia Sf. Luca. [1]

‘Viaţa Sfintei Noastre Maici Maria Egipteanca’ este o nuvelã teologicã de la sfârşitul antichitãţii, probabil mult mai veche decât în datarea şi atribuirea tradiţionalã; tonul nuvelei este unul remarcabil de ‘medieval’, cu accentele puse pe cultul Fecioarei, pe Sacramente, pe venerarea Sf. Cruci. Întâlnirea preotului cu Maria Egipteanca, în deşert, are loc chiar în decursul Postului Mare.
Existenţialitatea legãturii cuvioasei Maria cu Fecioara duce cu gândul la Sf. Serafim (cu toate cã, biografic, rusul îi e diametral opus egiptencei). Sã rãmânem cu gândul cã Preacurata i—a folosit şi Mariei Egipteanca, şi lui Serafim de la Sarov.
Fecioara intervine cu puterea ei şi în desãvârşirea treptatã a unui alt rus, Sf. Siluan; ea e aceea care îl cheamã din rãtãcirea lui, înaintea icoanei ei se ruga el la primirea harului rugãciunii. Iar Siluan este un convertit, un întors, ca şi Maria Egipteanca şi ca şi Rancé. (Rancé are în comun cu Sf. Serafim aspiraţia de a fi un egiptean antic în Europa modernã.)
Convertirea Mariei Egipteanca îi este atribuitã Fecioarei, cea care o cãlãuzeşte şi o îndrumã pe penitentã.
Nuvela atrage atenţia asupra faptului cã paroxismului viciilor nu îi urmeazã ‘mântuirea’ —ci numai începutul pocãinţei, începerea a ceva bun. Maria nu ‘se mântuie’, ci numai începe sã se pocãiascã, sã îşi transforme gândirea, sã ‘gândeascã altfel’. Povestirea nu e, de aceea, deloc romanţioasã, ci de un realism—deopotrivã psihologic şi spiritual—emoţionant. Aceastã luminoasã nuvelã hagiograficã nu e deloc un basm cu zâne, o feerie religioasã.
Maria îl salutã pe Avva Zosima cu cuvintele: ‘Binecuvântat este Dumnezeu, Care se îngrijeşte pentru mântuirea oamenilor şi sufletele lor’. Trebuie remarcat cã aceastã nuvelã despre ascezã este în primul rând o nuvelã despre har. De aceea Pãr. Townsend are dreptate scriind cã lectura biografiei Mariei Egipteanca dã nãdejde şi curaj şi vorbeşte despre terapeutica harului.
Discutând despre rolul harului în pocãinţã, Nectarie spune cã ‘harul lui Dumnezeu premerge şi urmeazã, iar voinţa îl însoţeşte la mijloc’. Adâncurile sufletului creştin, a afirmat—o Rahner în diferite feluri, sunt adâncuri de har, adâncuri necreate, adâncuri divine—în strãfundurile inimii sãlãşluieşte Sf. Spirit, adicã împãrtãşirea personalã a Lui Dumnezeu. [2]


NOTE:

[1] Sfântul Nectarie de Eghina: ‘Zece cuvântãri la Postul Mare’, Sophia 2010 (‘Despre pocãinţã’).
[2] Texte relevante sunt antologate în: Karl Rahner, ‘Gânduri despre credinţã’.

Ce ştim de fapt despre Sf. Iosif? În primul rând, ce ne spune NT despre el?
Aproape nimic.
Speculaţiile pioase sunt foarte nesatisfãcãtoare—speculaţiile evlavioase despre firea Sf. Iosif, ca şi despre viaţa lui. Adevãrul este cã nu se poate ‘deduce’ nimic. Textele NT nu susţin sentimentalele speculaţii pioase despre firea şi existenţa Sf. Iosif. Broderiile evlavioase apar ca nãtânge.
Ceea ce ne spun Evangheliile slujeşte strict ca sã evidenţieze caracteristica mesianicã a Lui Iisus. În rest, Evangheliile nu sunt deloc interesate de biografii, nici de ‘pãstrarea de mãrturii’.
Important mi s—ar pãrea de subliniat rolul pe care l—a avut în viaţa de evlavie a Sf. Teresa.

Sãnãtos nu poate fi nici numai curajul luat în izolare, ‘fãrã minte’. Vrusesem sã spun cã dreptate au curajoşii; însã aş fi greşit, curajul smintit n—are dreptate. Putem pãstra formularea, numai dacã dãm o accepţie suficient de diferenţiatã ‘curajului’.
§
Apusenii nu sunt civilizaţi, ci inhibaţi.
§
Dacã Sf. Maria a trãit cam 77 de ani, cei 47 de ani de pustnicie înseamnã mai mult de jumãtate; dezmãţul a ţinut de la 12 la 29 de ani. În convertirea ei, a existat şi o statuie a Deiparei. Bolandiştii cred cã biografia sfintei a fost scrisã timpuriu, cam cu un veac şi jumãtate mai devreme decât ar cere—o atribuirea tradiţionalã.
Sofronie, un arab (ca şi alt autor din Damasc, Ioan), cãruia îi e atribuitã adesea biografia sfintei, se nãscuse la cam 140 de ani de la trecerea la Domnul a sihastrei. (Alte calcule însã ar situa data decesului ei cu mai mult de un veac mai târziu decât cea folositã de mine.)
§
Serafim—sihastru de la 34 la 56 de ani.
Îmbierea sfinţeniei. Rose avea dreptate sã fie dezgustat de o asemenea etnicizare a sfinţeniei (ca la rusul care—i provocase mânia).
§
Existã …--cunosc un pasaj formidabil scris, la Pãr. Taft, care începe aşa: ‘Aceasta este viziunea patristicã unitarã pe care dominicanul flamand …, etc.’ (în articolul de acum 22 de luni).
Pentru Pãr. Taft, dominicanul olandez (admonestat de Curie) este un mare teolog (al Sacramentelor). E drept cã despre cristologia lui kantistã nu spune o vorbã, îi încuviinţeazã exclusiv teologia Sacramentelor. (Reflectând la foarte puţinul pe care—l ştiu despre olandez, mi—am amintit un scurt interviu, din care rezulta deopotrivã cã respectivul cãlugãr a fost considerat de unii a fi un tomist, cât şi cã el, la rândul lui, recomanda studierea Sf. Atanasie sau a altui mare Pãrinte creator teologic.)
§
Oamenii detestã sã le fie demascate iluziile; asta face, adesea, Pãr. Taft, şi în asta constã iconoclasmul salutar. Iar demitizarea lui nu se pierde în relativism sau în scepticism. Ca intelectual, Pãr. Taft e mult mai puţin pedestru decât ar lãsa—o sã se creadã caracterizãrile venite dinspre unii.
Îmi place când criticii, evidenţierii negativului, îi succede pozitivitatea, afirmarea pozitivului (fie ca virtuţi ale Apusului catolic, fie ca încuviinţare a teologiei dominicanului olandez controversat).
§
Acel surâs deschis nu se cumpãrã.
§
La pg. 11, ajunge la ceea ce rãsãritenii au de învãţat de la apuseni.
§
Oriunde vedem virtutea, trebuie sã ştim dinainte cã ea nu va fi larg urmatã sau imitatã.
§
O idee despre scris.
§
Ştiinţele nu ţin de inteligenţã, ci de atitudinea ei, de ‘optimismul cognitiv’. Atitudinea ştiinţificã nu denotã numai inteligenţã, ci şi curajul acesteia.
§
Antiunionistul Marcu al Efesului nu era de acord cu noţiunea de Purgatoriu; însã nici prounionistul Gilbert nu o acceptã (ca patristicã sau tradiţionalã).
§
Harul înseamnã autocomunicarea Lui Dumnezeu.
§
Tonul negativ şi critic, dezaprobator, al altor cititori ai articolului iezuitului melkit.
§
Pãr. Taft nu e cu totul necontradictoriu; de fapt, şi el cere repudierea unui mileniu de creştinism vestic—în numele perturbãrii medievale, ale cãrei urmãri trebuie remediate. Şi el cere o întoarcere la teologia patristicã şi dacã nu excluderea, atunci în orice caz subordonarea a ‘ceea ce e medieval’. În mai multe rânduri, subînţelege cã teologia tridentinã trebuie înlocuitã.
§
Ce mi—ar lipsi de la apuseni: Rozariul, evlavia marianã, Via …, câteva imnuri, Sf. Iosif, cultul Preasfintelor Inimi.
§
Întruparea aduce o purificare completã a umanului.
§
Citind o discuţie despre substituţia penalã, mi se pare cã sintaxa de sorginte protestantã e cu totul inadecvatã; tema jertfei este una preluatã de primii autori creştini din VT. Nu e ceva adus de ei, ci constituie cadrul în care gândeau; erau precedaţi de tema teologicã a jertfei necesare. Mie mi se pare cã autorii creştini mai degrabã o ‘atenueazã’, o reformuleazã. Însã preocuparea pentru jertfã era una mozaicã, veterotestamentarã, creştinii fuseserã predeterminaţi cultural sã gândeascã astfel, sã vadã destinul uman al Lui Iisus în termeni de jertfã necesarã.
Nu creştinii au adus sintaxa aceasta a jertfei, ci au fost nevoiţi sã o preia. Era cadrul teologic al gândirii religioase semite care îi precedase. Mozaismul articula cãutarea jertfei desãvârşite, eficiente, satisfãcãtoare; în acest cadru apare creştinismul.
Duby îi citeazã pe Moltmann şi Calvin; acesta din urmã e şi singurul care sunã ceva mai bine.
§
Rancé era un monah preocupat de progresul lui de creştin, şi a cãrui atragere în disputele din jurul jansenismului s—a încercat. Ce aiurealã!
Mã intereseazã mãcar câteva dintre cãrţile scrie de el, mãcar ‘Vieţile sihaştrilor’, ‘Tratatul despre sfinţenie’ şi ‘Regula benedictinã explicatã’.
§
Schiţa biograficã folositã de Fedotov precizeazã cã Sf. Serafim trãia ‘în contact direct cu monahii primitivi din Egipt şi Siria’.
Aceeaşi biografie rezumativã e şi cam scepticã, luând ceva distanţã faţã de ‘naraţiunile naive şi posibil credule’.
§
Imagini ale desãvârşirii creştine (Siluan, Nectarie, Serafim; ca şi unii apuseni). Biblia continuatã, incontestabilul harului şi al sfinţeniei.
§
Prohor Moşnin a avut la zece ani prima viziune a Maicii Domnului. Era un cititor, şi mereu a studiat textele creştinismului şi ale monahismului rãsãritean.
De la 35 la 45 de ani a sihãstrit; Bateman spune de douã ori cã era un pahomian. ‘Rugãciune, studiu şi disciplinã’, se scrie despre sihãstria Sf. Serafim; la 45 de ani a fost deformat, gârbovit de bãtaia primitã. A treia viziune marianã a avut—o la ceva mai mult de douãzeci de ani dupã a doua; şi, conform cronologiei vieţii lui Moşnin, ele sunt viziuni de mângãiere în boalã.
De la 45 la 48 de ani, s—a rugat într—una în felul vameşului. De la 48 de ani, a încetat sã vorbeascã; la 52 de ani a revenit la mãnãstire. S—a zãvorât. În chilie avea o singurã candelã, cu o singurã icoanã. Chilia era neîncãlzitã. La 57 de ani a încetat zãvorârea.
Moşnin era un ascet foarte disciplinat.
§
Moşnin—la Rose, la Sigrist, la Gilbert; numai cã Rose e exponentul unei religii pop, şi ai lui, la fel.
§
Apartenenţa la Bisericã a asceţilor şi a misticilor nu trebuie luatã ca Trãsnea. Existã destulã supleţe. Ea mai lasã loc şi de altceva. E un element între altele, nu ocupã avanscena existenţei.
§
Aşa cum sfinţenia extraodinarã a lui Moşnin pare azi incontestabilã, la fel pãrea sã fie, acum un veac, inferioritatea lui, de unde şi scandalul canonizãrii lui, protestele.
§
Tradiţia ascezei, asceza tradiţionalã, fondul, discreţia, Charles, Juan, sihastrul Bunge; unii athoniţi.
§
De la Simeon la Serafim, asceţii continuã sã vorbeascã despre demnitatea şi ‘cãlugãria’ laicilor.
§
Ce mi—ar lipsi de la apuseni.
Serafim, Nectarie, Siluan, Sofronie, Zaharia, Mitr. Zizoulas. Rafail; Pãr. Freeman. Religiozitatea pop şi antiromanismul exprotestanţilor.
Juan, Charles, Pãr. Bunge. Asceza, mistica, sfinţenia, lecţia rãsãriteanã; ‘demodarea’.
Gillet şi Evdokimov.
§
‘Înţelegerea nouã’, modernistã, şi practicile ascezei. Ce mai rãmâne. Cum mai e cineva ascet, odatã ce îşi formuleazã în termeni moderni înţelegerea.
Sau, cu alte cuvinte, ce fel de ascet, de ‘trãitor’, mai poate fi un schillebeeckxian, ce fel de cadru sau premise îi mai creazã ascezei o astfel de înţelegere revizuitã.
§
Cei mai mulţi nu pot aprecia decât forma (care li se pare fermecãtoare sau mãcar corectã), nu şi conţinutul, fondul, adevãrul unei teologii. Succesul la un public neavizat al atâtor teologi schismatici de aici provine: ei farmecã prin formã un public incapabil sã judece fondul.
§
Nu—i înţeleg pe catolicii care refuzã întoarcerea la Trent, însã acceptã întoarcerea la … Luther.
Luther, sacul de enormitãţi şi insolenţe, nu ţine de trecut mai puţin decât Trentul, iar teologia lui nu e mai puţin depãşitã.
§
Cronologii ale vieţii sihastrului rus.
Laicii şi sfinţirea. Poarta.
§
Cãlugãrul olandez, campion al progresismului, martor al perioadei preconciliare, are nişte admiratori de naturã sã—l compromitã, sã—l discrediteze.
Mã gândesc cã situaţia lui ar putea sã fie aceeaşi cu a Pãr. Teilhard, ai cãrui propagandişti sunt discreditanţi. Sã lãsãm autorul sã vorbeascã pentru sine însuşi! E de vãzut ce va rezista.
§
Iconoclasmul literar, detestarea limbajului ales.
§
Oamenii îşi fac idei greşite.
O idee nu e un enunţ—sau nu e numai enunţul ei.
§
Aş rãspunde:--Pleşu, Crumpei, Mitu, englezul (Daniels, 61 de ani) şi iezuitul melkit (şi tradiţia bizantino—rusã). Câteva exemple de medici, eseişti, savanţi.
§
Aprecierile despre oameni şi caractere, la Chesterton. Gustul empiricului.
§
Stancu, Verne, câţiva regizori (ca la Howard).
§
Astãzi, Mama m—a întrebat despre ce sunt eseurile lui Kurp; n—am ştiut ce sã îi rãspund, am ricanat, am fost evaziv.
§
Încercând, în scris, o abordare creştinã, devin conştient de ignoranţa mea, îmi dau seama cã nu cunosc aceste lucruri despre care totuşi vrusesem sã vorbesc; îmi conştientizez veleitarismul şi sfruntarea.
§
Estetismul japonezilor este autentic, însã se însoţeşte de asprime, de stoicism, de disciplinã, de ascetism. Poate cã între timp au înlocuit acest estetism cu isteria dizgraţioasã, cu frenezia. Creativitatea teologicã, muzica, poezia, chiar felul cum se scrie teologia, cititul Bibliei pot fi dimensiuni ale unui asemenea estetism. Vechii japonezi, ca sã revin la ei, puteau fi esteţi fiindcã erau şi stoici, disciplinaţi, etc..
§
Existã un anume gen de virtuozitate, de excelenţã care nu e decât virtuozitate cam vanã, şi care rateazã umanul, se descalificã uman.
Reflecţia lui Kurp, a Pãr. Freeman, a criticului literar evreu, a Ep. Sigrist, sunt mai semnificative ca acelea ale filozofilor tehnici. Existã, la eseiştii amintiţi, o competenţã umanã, adicã spiritualã. O lipsã de artificialitate, de afectare, de pompã absurdã.
§
Nu mai existã gustul sãnãtos, tonic, al experienţei, al testãrii, al deschiderii.
§
‘Şi creaţa o am bunã’.
§
Douã nelãmuriri despre Evanghelia zilei:--ce înseamnã ‘a lãsa în ascuns’;--şi de ce era aşa de inculpantã ‘zãmislirea de la Duhul’, de vreme ce era ştiutã ca atare.
La radio, predicatorul de la Missã menţioneazã declinul postconciliar al cultului Sf. Iosif; dã ca repere ale acestui cult ‘sfârşitul Evului Mediu’ şi sc. IX.
§
Sfinţii sfinţesc istoria, îi dau contur, dimensiuni, tridimensionalitate. Ei legitimeazã istoria, o configureazã, o sfinţesc. Prin ei, de la ei, existã ceva sfânt în istorie—germenele vieţii noi.
§
La el m—au adus adevãrul şi obiectivitatea, interesul faţã de adevãr.
Adevãrul este cel care înalţã arcuri de pod, care face posibile .
§
O interpretare ‘confesionalã’, şi confesionalistã.
§
Existenţã curat intelectualã.
§
Gesturile afectate, de preoteasã, ale lui Hurezeanu.
§
Ceea ce e deliberat vag, intenţionat vag.
§
Dus de şuvoi.
§
A nu subestima fanatismul îngustimii, al mãrginirii.
§
Astion Bandrabulã.
§
Echilibru subtil.
§
Necesitate coercitivã şi exterioarã. Maximalismul ascetic al unor ruşi, al anticilor. La aceştia e vorba despre o altfel de necesitate, nu de cea externã; existã o raţiune internã în asceza lor.
Cum trebuie înţeles maximalismul ascetic care e curat.
§
Monahismul înţeles ca lãrgime şi curãţie, nu ca asprime şi silnicie.
§
Cãlugãrul dominican olandez, despre a cãrui trecere la Domnul abia ieri searã am aflat, mã inspirã prin aceea cã încurajeazã o regândire globalã, o reformulare de anvergurã.
Despre unicul interviu al sãu pe care l—am citit i—am vorbit şi lui P. (acum 37 de luni, pe la Râpa Galbenã). Nota aceea patristicã arãta competenţã, şi mi—a plãcut. De fapt, dominicanul respectiv e, biografic, un preconciliar. Are cultura şi amploarea preconciliarilor, a ‘precursorilor’. Liturgistul iezuit spune cã dominicanul european regãsise suflul patristic, inspiraţia patristicã. Cã a refundamentat patristic teologia Sacramentelor.
§
Tradiţia nu e nimic fãrã raţiune şi fãrã experienţã (deopotrivã în sensul de ‘simţire’ şi în acela de ‘frecare’). De aceea spun cã Tradiţia e numai jumãtate din identitatea cuiva. Nu e deajuns pentru a constitui o identitate completã.
§
Fumam, reflectând la pofte.
Pofta nu e în sine necuratã, n—are cum fi. Ea e o direcţie a dorinţei; iar dacã nu e iubire, nu e nici opusul ei.
§
Pãrinţii Biserici sunt vãzuţi ca martori privilegiaţi ai Tradiţiei, ca martori cu autoritate ai Tradiţiei. Şi cum s—a ajuns la aceastã desemnare? Existã o epistemologie a identificãrii aici. Existã, implicit, un mod de a cunoaşte, de a deosebi. Biserica mare constatã şi interpreteazã; ei îi revine decizia.
§
Cred cã, pentru Iisus, preoţia instituţionalã avea mediocritatea instituţiilor, cred cã o privea fãrã iluzii, empiric, sub aspectul mediocritãţii instituţiilor; o altfel de preoţie, independentã de hirotoniri, venise sã aducã El.
§
Cã e important ca adevãrul sã dãinuie, dincolo de considerente de mântuitism. Simţirea faptului cã existã un bine intrinsec în adevãr şi în profesarea lui—ceva care scapã rutinei şi blazãrii, ceva intrinsec bun.
De asta, în Rãsãrit, ‘universalismul’ sau optimismul soteriologic n—au tocit dogma. Dogma e împãrtãşire de adevãrul lui Dumnezeu, e participare la ceva înalt.
§
Latinii la un monah român experimentat, Cranmer la Pãr. Freeman ….
§
Scrima, Patapievici, Nemoianu.
§
Diferite ocazii de a experimenta Biblia, cuvântul dumnezeiesc.
§
Existã, de fapt, la Pãr. Freeman şi generalizãri, şi idealizãri, şi naivitãţi—e drept, adesea încântãtoare.
Idealizare, idilism, utopism, vorbe mari.
§
Deosebirea sau precizarea frumuseţii.
§
Condiţia epigonismului spiritual, sau aparenţa de epigonism. Ceea ce, mãcar, aratã a epigonism (dacã nu chiar şi e)—dependenţa, aservirea, aparenţa de servilism.
§
Viziuni ale Lui Iisus existã şi la Serafim, şi la Siluan.
§
Reprezentãri mistice, adecvate, nu psihologice, nu caricaturi.
§
La Siluan se vede forţa şi univocitatea opţiunii, o alegere fermã. Continuitatea.
§
Pe primul loc era rugãciunea, ea avea întâietatea, ea prima—viaţa misticã, rugãciunea, dibuirea.
§
Monahismul rãsãritean vorbeşte despre altceva decât acela apusean.
§
Eseurile Pãr. Freeman pornesc: douã de la stareţul Sofronie; unul de la Dra. O’Connor şi sudişti; unul de la Sf. Pavel; unul de la Wurmbrand; unul de la Sf. Marcu (chemarea vameşului Levi), Dostoievski şi Cranmer; unul de la Behr; unul de la Bloom; iar unul e despre moarte şi altul despre icoane.
Porneşte de la un verset biblic sau poate de la câteva rânduri ale unei cãrţi—sau de la semnificaţia unei opere; citeazã ocazional.
Sf. Pavel e citat în 3/ 10 eseuri, iar stareţul Sofronie în 4/ 10.
Hauerwas e citat o datã.
Care sunt pentru Pãr. Freeman autorii citabili. E un rang anume.
§
Ceea ce nu aratã ca ‘ambele bloguri’ nici nu meritã fãcut, e pierdere de vreme.
§
Acest Post Mare nu l—am trãit cu Iisus, nici cu scrierile Pãrinţilor.
§
Ceea ce e deschidere, afirmare, empirism, pozitivitate, raţiune şi testare.
§
A scrie ca Pãr. Freeman, însã despre marea teologie spiritualã apuseanã, preconciliarã sau a progresiştilor.
§
Existã, în formula apuseanã a catolicitãţii, un principiu de relativism, un principiu nociv, un minimalism tactic. Tot ceea ce e degradat la nivelul unei alternative e relativizat. Poate lipsi.
§
Sadoveanu, Lovinescu, Cãlinescu, Scott, Neculce, Verne. Oricâte ediţii.
§
Arta—Maiorescu, Lovinescu, Sebastian, Cãlinescu, Eliade—arta unor articole bine scrise, de limpezime şi fineţã, de argumentaţie ţintitã.
Eseuri ‘de dialecticã’, de elasticitate argumentativã, de logicã în mişcare.
§
Istoria e o ştiinţã a finitului, a interpretãrii unor fenomene finite, ‘nesaturate’.
§
Taft are un accent francez urât, forţat, artificial.
§
Reflecţie, gândire, creativitate. E vorba despre a gândi, despre gândire.
§
A contrazice, pentru a şi încuviinţa.
§
Tradiţia, sortarea obiectivã, comparativ, ceva nearb..
§
Funcţia religioasã a eticii profesionale.
§
Ca premise şi culturale, şi intelectuale. Avanscenã.
§
Nu trãiesc la nivelul înţelegerii şi al trãirii importanţei harului, nu sunt la nivelul cerutei obiectivitãţi.
§
Falsa penurie.
De teamã sã nu se bucure de prea puţin, nu ajung sã se bucure cu adevãrat de nimic.
§
Arghezi, Camil P., MS şi Creangã.
§
Rahner şi Ratzinger, Wojtyla, Balthasar, Küng.
§
Ceea ce e resimţit ca formal şi derizoriu, ca amorf, ca nesemnificativ, darul existenţei.
§
Cãlinescu avea vârsta mea în ’31, când fãcea deja gazetãrie.