Din viaţã

Paradoxul situaţiei culturale a lui Nabokov provine din faptul că o natură decadentă e înţeleasă ca un ‘autor principal’ (Joyce, Faulkner, etc.), că nu e înţeles în termenii proprii, de către publicul care i se cuvine (Belîi, poate şi Strindberg sunt cazuri similare). Nabokov avea o natură decadentă, maliţioasă, anarhistă, subversivă, şi e îndeobşte înţeles de parcă ar fi fost cu totul altcineva. Înrudirea cu Robbe-Grillet e una general-tipologică.
Cei care caută semnificaţie general-umană în vreo operă a lui n-o pot găsi ca atare (ci numai deduce, infera). Tipologic, Nabokov e ca Bacovia, ca decadenţii, şi un autor de opere curioase, de curiozităţi (Restif, nu Rousseau; Licantropul, nu romanticii majori); una din trăsăturile vremii lui e această ‘glisare a normalului’.
Acest ins nemulţumit de toţi, strepezit, sfruntat, absurd, îi nemulţumea pe toţi (cineva o atribuie complexelor explicabile ale expatriatului). Tipul lui de desăvârşire literară, de calofilie, e acela al simboliştilor.