Din viaţã

Îmi amintesc pălăria lui de cinefil, de un gust vestimentar grotesc, şi kitschul aprecierilor, năsărâmba despre filmul rusesc (la nivelul lipsei de informaţie a lui BW, care descoperă surprins erotismul ‘Halimalei’, sau al dascălului care îmi ‘recomandă’ un roman avangardist francez şi tămâiază pamfletul neriscant al unui poet, sau îmi suflă că un autor de povestiri gotice e privit ca un precursor de către francezi). Idolul semidocţilor, C. T. Popescu e atât un ţopârlan psihotic, cabotin şi anost, cât şi gândirea simplistă, elementară, stângăcia, teribilismul penibil, mărginirea de politehnist, îndârjirea certitudinilor, crisparea maladivă, kitschul placat pe aptitudini intelectuale modeste; ceea ce poate frapa e nulitatea lui ca scriitor, stilul de băcan servind un intelect mediocru, adesea depăşit de subiectele alese (acelea culturale). Până joi seara, nu i-am citit niciodată articolele, cuvintele transcrise, interviurile …. Sunt descalificante. Dar aceasta e ascensiunea noilor Vicu Mândra, a activiştilor culturali şi a ucenicilor lui … Arion.
Pe cei ca Vicu Mândra nu (mai) e nevoie să îi impună sau promoveze nomenclatura. Stirpea lui Vicu Mândra a biruit prin neprezentare.
Ţopârlanii, opincarii cred în C. T. Popescu, îl iau în serios, pentru că el face parte din jocul lor, din parametrii lor, din orizontul înţelegerii lor. Mintea lui e boantă şi neajutorată, în tot ceea ce depăşeşte sau transcende nivelul demascărilor şi al denunţurilor. Esenţială e lipsa de farmec a lui C. T. Popescu, neghiobia cu care se înverşunează mereu împotriva scriitorilor majori, etc..
Scrisul lui C. T. Popescu nu rezervă suprize; dimpotrivă, confirmă impresia dată de vedeta TV. E un caz de forţă a simplismului. În diatribele lui, Popescu e porc cu neobrăzare, cu tupeu, dar şi cu ingenuitatea care nu pricepe mai mult, cu bizuirea arogantă a proletarului intelectualizat, a plebeului ajuns o autoritate. Rudimentar scrise, gândite simplist, diatribele lui mulţumesc prin contondenţă. Ceva îi place, în artă: clişeele. Acestea îl inspiră. Ceea ce înţelege din artă sunt clişeele (însă nu drept clişee, ci dimpotrivă, cu iluzia că descoperă poezie), clişee ale receptării, absente în opere, dar ecouri reflectând nivelul de înţelegere al lui Popescu. Nici simpatiile lui politice, nici diagnosticele sau analizele lui nu îl acreditează în vreun fel; dar conţinutul acestora din urmă nu a interesat vreodată pe cineva, deoarece arma lui e vehemenţa plebee, mohorâtă, lipsită de inteligenţa lui C. V. Tudor. Efectul e strict retoric. Ceea ce gloata de semidocţi pare să nu observe e cabotinismul, kitschul. Cu adevărat sinistru e C. T. Popescu numai atunci când e cordial, neidignat, amical. A publicat un volum înainte de ’89; dar au publicat şi Cubleşan, Ungherea, Sbanţu, atâţia eminescologi agramaţi, etc.. Natura psihotică a purtării lui Popescu nu e jucată, e speculată. Atunci când Popescu pare să aibă dreptate (Popescu vs. Cărtărescu), faptul e semnificativ pentru neglijarea curentă a logicii celei mai simple. Arată că nu se găseşte altcineva să enunţe câteva lucruri elementare. Că lapalisadele au devenit preţioase. Arată cât de puţin loc mai e pentru gândirea necontrafăcută, neartificială. E biruinţa gândirii elementare, pierdută pentru cei mai mulţi. (În alt plan, Iorgulescu e un autor analog, reputat pentru observaţii absolut elementare, dar necesare într-o breaslă unde, în legătură cu Neagu, e menţionat exotismul meridional al lui Istrati.)