Vaticanul II a reprezentat adevãratul triumf asupra jansenismului. Abia Vaticanul II a eradicat jansenismul. Partea omului, locul omului, parteneriatul cu Dumnezeu, interesul şi demnitatea fiinţei umane. Vaticanul II a însemnat restaurarea umanului. Unii îl considerã o protestantizare a Bisericii; însã el a coincis cu o oarecare deprotestantizare a chiar protestantismului, cu o oarecare redresare a acestuia.
Vaticanul II a însemnat o modernizare, nu o protestantizare. Biserica a ieşit ‘mai modernã’, nu ‘mai protestantã’. Chiciura jansenistã reprezenta tentativa de protestantizare a Bisericii.
Religia janseniştilor nu a fost niciodatã idealul meu.
§
Rostul teologiei nu e sã livreze citate, ci sã soluţioneze probleme; de aceea, talmudismul patristic nu duce nicãieri, e numai o fundãturã. Nu citatele, mai mult sau mai puţin rãstãlmãcite, fac teologia. Citatele sunt, în teologie, pleava—morişca patristicã. Protestanţii chiar au oarecare dreptate sã vadã în recursul la Pãrinţi un transfer al inspiraţiei de la Biblie la autorii ulteriori. Un citat, în sine, nu garanteazã nimic.
§
Nu am agerimea consideraţiei pentru fiinţã, grija pentru fiinţã.
§
Masculinul şi femininul sunt caracteristici ale umanului, forme ale umanului, ale psihicului, nu ale duhului. Dumnezeu nu e nici masculin, nici feminin, fiindcã nu e un psihic, nu e un psihism, cum se zice, ci duh. Dumnezeu este o existenţã spiritualã, un act spiritual, nu un psihism, ca sã aibã caracteristici sexuale. Imaginea patriarhalã e, în acest sens, nu mai puţin falsã decât substitutele triadologiei revizioniste.
Într—un anume sens, masculinul şi femininul au deopotrivã chipul întreg al Lui Dumnezeu, apt sã primeascã pecetea harului. Lui Dumnezeu Îi revine adâncul bunãtãţii, insondabilul milostivirii, supraabundenţa harului curãţitor şi care desãvârşeşte.
§
În asceticã, rãsãritenii fac psihologie metafizicã, iar apusenii, psihologie empiricã, de aceea rezultatele nu sunt întotdeauna superpozabile. Rãsãritenii fac un fel de metafizicã a psihologiei, a psihicului. Acesta e mesalianismul lor: caracterul simţit al primirii harului, etc.. De drept, lucrurile stau aşa cum le descriu ei; în fapt, experienţa are caracterul învãlmãşit şi atipic din psihologia empiricã, pozitivistã, a vesticilor. Rãsãritenii caracterizeazã adevãrul metafizic al situaţiilor; apusenii descriu aspectul empiric, constatabilul.
În acest fel, rãsãritenii par sã se situeze adesea cu un pas înainte; uneori, acest pas e unul în gol.
§
Harul e sensibil numai pentru simţirea exersatã—şi în grade diferite. De aceea, harul poate sã fie dat, fãrã sã şi fie simţit.
§
De multã vreme, existenţa mea e un uragan, un taifun, un ocean în furtunã.
§
Spiritualitatea e tocmai cea care le scapã ‘istoricilor spiritualitãţii’.
§
Uneori se întâmplã sã nici nu caracterizezi cartea, ci numai lectura cu impresiile ei, trãirile remarcabile ale lecturii. Sunt rânduri despre binele lecturii.
§
Rãsãritenii vorbesc mai mult despre iubirea ca simpatie, trãire, sentiment, simţire, iar apusenii—despre iubirea—caritate.
§
Un creştin post—liberal. Zgura folclorului, a legendelor, a convenţiilor.
§
În lumina Sf. Spirit.
§
Demult, despre rugãciunea cãtre Sf. Spirit; importanţa rugãciunii cãtre Sf. Spirit, frecvenţa utilizãrii.
§
Sf. Grigore al Nyssei i—a fascinat pe ‘Noii teologi’ (Daniélou şi von Balthasar), pe Marcel (convins de interpretãrile celui dintâi dintre iezuiţi), iar reprezentãrile lui au fost criticate, în anii ’60, de Ratzinger, despre care remarcasem douã lucruri: cã nu îi citeazã niciodatã pe Pãrinţi direct—ci numai din izvoare secundare, ‘citând citate’; şi cã îi criticã pe Sf. Anselm şi Grigore al Nyssei. Interpretarea anselmianã, anii ’60, rescrierea, dezicerea. Voga lyonezului.
Bibliografia tratatului din anii ’60 al lui R. a reprezentat pentru mine o referinţã şi o îndrumare (în ‘Noua teologie’).
§
De la existenţã, la fiinţã.
§
Afecţiunea e altceva decât dorinţa.
§
Sf. Pavel tocmai de sabia statului a şi fost rãpus. Sf. Pavel, cel care spunea cã statul nu ţine sabia în zadar.
§
Eu, care citesc despre coşmaruri, şi trãiesc unul.
§
Tonul aspru, decis, ferm, viril, colţuros, tãios, contondent, al Sf. Atanasie.
§
Manualul nemţesc& ed., tarabe& ed. aniversarã& marea culegere.
§
Isihasmul sc. XVIII—XIX a fost un fenomen încã tatonant, destul de stângaci, o redescoperire.
§
O teologie anostã, de savanţi, şi nu de cuvântãtori despre Dumnezeu. O teologie îmbâcsitã.
§
Utilizarea oracularã a locurilor biblice şi patristice, folosirea lor ca oracole. Sunt fãcute sã însemne ceea ce vrea utilizatorul. Sunt tratate ca oracole.
§
Scrieri de o inspiraţie autentic teologicã—nu dizertaţii savante. Teologii ‘de catedrã’—vs. eseiştii.
§
‘Ortodoxia fãrã urã’ şi fãrã aroganţã; rezerva faţã de scrierile convertiţilor apuseni.
§
Realul ‘de sub preş’, mocirla.
§
Cele şase sinoade: 1341—1351.
§
Mã refeream la ‘predicile palamiste’, adicã ocazionate de celebrãri ale Sf. Grigore al Tesalonicului, ale lui Antonie şi Luca.
§
Kievul, Antiohia şi Ciprul au refuzat palamismul, i s—au împotrivit. Episcopatele care au identificat palamismul drept o inovaţie. Ulterior, tocmai antiohienii şi ucrainienii au reabilitat palamismul în Bisericã, au pledat neîncetat în favoarea acestuia. Nu s—a instaurat defel o tradiţie antipalamistã. Tocmai uniaţii antiohieni şi ucrainieni s—au arãtat sensibili la existenţa faliei care separã perspectivele celor douã emisfere ale Bisericii.
§
Inima împãrţitã, divizatã, scindatã, şi inima neîmpãrţitã.
§
Vederea rãului. Aflarea a ceea ce e rãu.
Lunga derivã. Devierea& violenţa& delãsarea, declasarea, rãtãcirea& cvadrupla cruzime (la 22, 27, 30 şi 32 de ani). Cele şapte rele. Delãsarea, de la 26 de ani. Asprire a minţii. Taxabile ca rãtãciri.
§
Ceva din antropomorfismul veterotestamentar este susceptibil de a sugera idolatria. Acel antropomorfism era reprezentarea imprecisã a ceea ce NT aratã desluşit, lãmurit. NT nu mai vorbeşte, ca acela vechi, limbajul ‘pasiunilor Lui Dumnezeu’, al reacţiilor pasionate ale Lui Dumnezeu. Nu mai e vorba despre gelozie, etc..
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
luni, 7 februarie 2011
Oare a început palamismul, fie şi privit ca inovaţie, considerat drept ‘ceva nou’, cu Sf. Grigore al Tesalonicului? Oare nu existã nişte predecesori imediaţi? Chiar admiţând noutatea vederilor Sf. Grigore al Tesalonicului, oare nu existã nişte precursori ai sãi—de ex., isihaştii? Oare nu i—au premers mãcar scriitorii isihaşti ‘mai timpurii’? Sau oare nu fãceau ei, deja, necesarã distincţia ‘inauguratã’ de Sf. Grigore?
Oare Sf. Grigore nu a preluat de la ei cel puţin sugestia, sau tendinţa? Oare nu au existat vreun fel de palamişti, chiar înainte de Sf. Grigore, Arhiepiscopul Tesalonicului?
§
S—a vorbit despre ‘impopularitatea arhiereascã’ a Sf. Grigore: nu era iubit de popor, se zice; detaliu neconcludent, mi se pare. Ca Episcop, nu a fost iubit, simpatizat. Poporul nu îl vroia.
§
Nenumãraţii autori ascetici şi mistici vestici. Nu puţini care ar merita aceeaşi cinstire de care se bucurã, în Rãsãrit, unele figuri monastice.
§
‘Lucrarea’ e ceea ce face identificabilã firea.
§
Habra are un articol din ’58 despre doctrina Sf. Grigore referitoare la lucrãrile dumnezeieşti. Pentru el, sorgintea patristicã a acestei învãţãturi e netã. Iatã cã Habra are un anume prestigiu ca patrolog palamist, ca interpret al palamismului. E un autor de referinţã; iar ca melkit, e firesc sã aibã aceastã simpatie, caracteristicã uniţilor melkiţi, ‘bizantini’, pentru Sf. Grigore al Tesalonicului.
§
Luciul irizat al emailului unei vechi pietre tombale.
§
‘Ambianţa’ şi icoanele.
§
În orice femeie, dorinţa de a plãcea, de a arãta bine, de a folosi avatanjele civilizaţiei, de a hãlãdui prin magazine, preocupãri în care femeile se regãsesc spontan şi cu toatã naturaleţea, firesc, e numai înãbuşitã, reprimatã, deturnatã, distorsionatã, ‘amânatã’—însã existã.
§
Chinul atroce al absenţei.
§
Lumea unui roman trebuie sã preexiste, trebuie imaginatã înaintea redactãrii—şi nu pe mãsura acesteia. Lumea trebuie sã preceadã înfãţişarea ei ca literaturã. Imaginarea trebuie sã preceadã redactarea. Aceasta e dimensiunea de reportaj a literaturii. Literatura e constatare a ‘ceva preexistent în imaginaţie’.
§
Temele mai mundane ale teologiei (de ex., Pãr. Habra), temele de ‘viaţã obişnuitã’, nu numai piscurile contemplaţiei mistice; societatea nu e compusã numai din aghioriţi. Ceea ce e marginalizat sau desconsiderat franc în ‘teologia înaltã’, ‘ceea ce îi lipseşte Filocaliei’ (dupã cum remarca o rusoaicã). Explorarea ‘cotloanelor teologiei’. Atitudine echilibratã, pozitivã şi nerestrictivã. Când teologia ‘preia teme ale socialului’. Falsul angelism al teologiei, ifosele absurde, mimarea elevaţiei. Teologii care abordeazã ‘lumescul şi banalul’, mundanul ca atare. Teologia nu e numai pentru contemplativi, sihaştri şi atoniţi. Reabilitarea teologicã a ‘mundanului şi efemerului’, ‘metafizica efemerului’, aceastã nouã sensibilitate metafizicã, deschisã cãtre mundan şi obştesc, dezîmbâcsirea. Noua tendinţã teologicã, spre ‘metafizica cuplului’, slava din viaţã—Rozanov, Patr. Atenagora, francezul şi romancierul rus citat cândva de el—teologia nerebegitã, nezgribulitã.
§
Imperialismul religios rãsãritean nu e, în esenţã, decât imperialismul bisericesc bizantin şi slav, cu succedaneele sale (sârb). Tendinţa imperialistã a creştinismului rusesc şi sârbesc o continuã pe aceea a bizantinilor; altfel, celelalte forme ale creştinismului rãsãritean (sirianã, egipteanã, palestinianã) au fost sufocate în numele prerogativelor Constantinopolului. Militantismul schismaticilor nu e pentru o formã rãsãriteanã—ci pentru forma constantinopolitanã, cu urmaşele ei, ruseascã şi sârbeascã. Constantinopolul a fost intolerant şi necruţãtor, drastic, cu ‘creştinismele semite’, cu sensibilitãţi religioase altele decât a sa. Chiar şi bulgarii denunţã aceastã intenţie imperialistã, de aservire. Nu de ‘Rãsãrit’ e vorba—ci numai despre Bizanţ şi urmaşele sale: Rusia şi Serbia. Altfel, riturile rãsãritene neconstantinopolitane n—au avut o soartã prea bunã; iar recrudescenţa naţionalismelor şi a autonomismelor (filetismul) n—a remediat decât în parte aceastã anomalie. Ruşii şi sârbii s—au autointitulat, fiecare, legatarii (unici) ai Bizanţului imperial. De aceea, ei nu continuã ‘Tradiţia rãsãriteanã’ (un conglomerat vag), ci strict pe aceea a Bizanţului. Papismul constantinopolitan a generat aceastã situaţie, soldatã cu marginalizarea tradiţiilor rãsãritene locale altele decât aceea bizantinã.
Constantinopolitanii invidiau primatul papal, şi au nãzuit mereu sã îl preia (cu cel mai semnificativ început prin operaţiunile Sf. Fotie cel Mare). Orgoliul bizantin a reprimat expresiile locale ale creştinismului (la sirieni, la egipteni, la palestinieni). Persanii, armenii şi etiopienii au avut privilegiul de a scãpa dominaţiei imperiale. Nu era vorba deloc despre ‘afirmarea localului’, a particularului bisericesc—ci, dimpotrivã, de uniformizarea silitã în numele legii şi al cârmuirii constantinopolitane.
§
Iubirea nu înseamnã numai ceea ce faci—ci şi ceea ce simţi (încântarea, înfrigurarea, compasiunea, ‘sfâşierea inimii’). Aici aş accentua naturaleţea şi fluenţa fenomenului, cursivitatea lui, caracterul fluid. Iubirea este mai ales despre ceea ce simţi—şi se completeazã prin ceea ce faci; însã înaintea gestului din iubire, existã sentimentul, originea afectivã. Cu alte cuvinte, începi prin a simţi, prin ‘a resimţi iubirea’. Originea este afectivã, emoţionalã—şi în niciun caz volitivã; e o înfiripare emoţionalã, ‘nevãzutul’. Iubirea începe prin simţire—şi numai se continuã şi se completeazã în fapte, se întregeşte. Eu vorbesc mereu despre iubirea—eros.
§
‘Plãcutul’, ‘ţinutul’, simpatia, atracţia, iubirea.
§
Mireasma blândeţii.
§
Iisus nu se referea în niciun caz la un soi de legalism al iubirii, la o silnicie afectivã. Nu se referea la o obligaţie de îndeplinit ca pe ‘faptele legii’, nici ca la o strãdanie de a scorni iubirea, de a nãscoci o simţire. Iubirea nu poate fi nãscocitã, constrânsã, scornitã.
§
De ce, de la un anumit moment, predicţiile mele au încetat sã se adevereascã.
§
Îmi place, la femei, pofta de mâncare—denotã vitalitate.
§
Nerãbdarea şi neapãratul.
§
Urgenţa revederii, neapãratul, nerãbdarea prevãzutã—şi, apoi, sistarea.
§
Pe de altã parte, iubirea afectivã, ‘cu sentimentul’, nu e şi aceea despre care vorbea Iisus—cu toate cã VT o descrie foarte bine şi pe larg. Ulterior, creştinii o vor degrada ca ‘aprinderea simţurilor’.
§
Subiectele teologice ‘de sub preş’ (prea—omenescul). Rusul, ieri, orã& reflecţia, mintea, agerimea, pãtrunderea, obiectivitatea& dezîmbâcsirea, aerarea, ‘banalul şi mundanul’—subiecte teologice; irizarea.
Ce sã citesc. 110/ an. Clase. Vraful.
Despre mamografie.
§
Tratatele despre teologie rãsãriteanã ale lui PE.
§
Preferinţa pentru temele marginale, ‘de sub preş’, vitregite, desconsiderate, ale teologiei, ceea ce e considerat prozaic şi ‘lumesc’. Teologie ‘a laicitãţii’, a subiectelor vitregite. Ca cel mai mare rãu, aceasta e abordarea artificialã şi nesãratã, retoricã şi pedantã, a lui Bãdiliţã, Puric, etc.. Teologia nu prea ştie sã investigheze lumescul.
Teologia referitoare la existent.
§
Weininger, Simmel, Kűng.
§
Tonul post—conciliar, domol şi nestrident, e mai plauzibil, mai uman.
§
A scrie cãrţi—nu a asambla fragmente. Nu a reuni studii.
§
Ceva liniştit, discret, domol, irizat, calm, alcãtuit numai din semitonuri, din fericirea nespusã a semitonurilor.
§
Ortodoxia politizatã şi naţionalistã (Pârvu; sârbii). Mã gândesc la contrastul dintre Pârvu şi Noica, dintre propaganda searbãdã a unuia şi învãţãtura şi gândirea creştinã, ale celuilalt. Existã, în ortodoxie, o alternativã la naţionalismul sforãitor al lui Pârvu (pentru mine, emblemã a molimei naţionaliste). În acest sens, sunt ca eseistul Ionescu, Ralea, etc.—interbelicii ‘de stânga’, refractari la jargonul naţionalismului religios de inspiraţie sârbeascã/ slavã.
§
Teologia existenţei ca şi categorie literarã (literatura religioasã de îndrumare şi de povãţuire). Analiza teologicã a existenţei. Aşa cum Simmel a întreprins o analizã metafizicã a existenţei—sub forma filozofiei artei.
§
Teologia existenţei şi pristolul artei.
§
Legitimitatea modernului, a abordãrii moderne, a perspectivei moderne.
§
Iubirea—caritate şi iubirea—eros.
§
Iubirea nu înseamnã a face, ci, mai întâi, a simţi. Iubirea ca interes însufleţit faţã de o persoanã.
§
Cartea—ieri (joi). Intenţia de a aduce biscuiţi.
§
Rezultate literare finite, nu schiţe.
§
Pilaf, salatã boeuf, cremwurşti şi sosul picant necesar.
§
De fapt: 3 ½ l. de ignoranţã, 2 ½ l. de durere. Vin. (11 z.), apoi joi (5 z.). 21 de z.—ieri—din care 11, de la îndemnul de vin..
§
Azi, marţi, cele trei modificãri: adresa, tabelul şi republicarea.
§
Cinã: sarmale, pui prãjit, cola, bere.
§
La 4 l.. 2 ½ l..
§
Lubac& Papa. Ed.. Tarabe. JV.
§
Pasul V (‘locul’)& nãruirea; batjocura (‘studiul’)& refuzul& strategia, jocul intersecţiilor& instinctul, azi. Discontinuitatea. Ceea ce fusese ‘neapãrat’. Prudenţa. O primire cam rece. Pe de altã parte, tripla încurajare (salutul; gluma; tel.). Marţea.
Azi—urgenţa soluţionãrii.
Absurditatea—când nu sunt …. Neîntrebatul& revanşa.
Oare Sf. Grigore nu a preluat de la ei cel puţin sugestia, sau tendinţa? Oare nu au existat vreun fel de palamişti, chiar înainte de Sf. Grigore, Arhiepiscopul Tesalonicului?
§
S—a vorbit despre ‘impopularitatea arhiereascã’ a Sf. Grigore: nu era iubit de popor, se zice; detaliu neconcludent, mi se pare. Ca Episcop, nu a fost iubit, simpatizat. Poporul nu îl vroia.
§
Nenumãraţii autori ascetici şi mistici vestici. Nu puţini care ar merita aceeaşi cinstire de care se bucurã, în Rãsãrit, unele figuri monastice.
§
‘Lucrarea’ e ceea ce face identificabilã firea.
§
Habra are un articol din ’58 despre doctrina Sf. Grigore referitoare la lucrãrile dumnezeieşti. Pentru el, sorgintea patristicã a acestei învãţãturi e netã. Iatã cã Habra are un anume prestigiu ca patrolog palamist, ca interpret al palamismului. E un autor de referinţã; iar ca melkit, e firesc sã aibã aceastã simpatie, caracteristicã uniţilor melkiţi, ‘bizantini’, pentru Sf. Grigore al Tesalonicului.
§
Luciul irizat al emailului unei vechi pietre tombale.
§
‘Ambianţa’ şi icoanele.
§
În orice femeie, dorinţa de a plãcea, de a arãta bine, de a folosi avatanjele civilizaţiei, de a hãlãdui prin magazine, preocupãri în care femeile se regãsesc spontan şi cu toatã naturaleţea, firesc, e numai înãbuşitã, reprimatã, deturnatã, distorsionatã, ‘amânatã’—însã existã.
§
Chinul atroce al absenţei.
§
Lumea unui roman trebuie sã preexiste, trebuie imaginatã înaintea redactãrii—şi nu pe mãsura acesteia. Lumea trebuie sã preceadã înfãţişarea ei ca literaturã. Imaginarea trebuie sã preceadã redactarea. Aceasta e dimensiunea de reportaj a literaturii. Literatura e constatare a ‘ceva preexistent în imaginaţie’.
§
Temele mai mundane ale teologiei (de ex., Pãr. Habra), temele de ‘viaţã obişnuitã’, nu numai piscurile contemplaţiei mistice; societatea nu e compusã numai din aghioriţi. Ceea ce e marginalizat sau desconsiderat franc în ‘teologia înaltã’, ‘ceea ce îi lipseşte Filocaliei’ (dupã cum remarca o rusoaicã). Explorarea ‘cotloanelor teologiei’. Atitudine echilibratã, pozitivã şi nerestrictivã. Când teologia ‘preia teme ale socialului’. Falsul angelism al teologiei, ifosele absurde, mimarea elevaţiei. Teologii care abordeazã ‘lumescul şi banalul’, mundanul ca atare. Teologia nu e numai pentru contemplativi, sihaştri şi atoniţi. Reabilitarea teologicã a ‘mundanului şi efemerului’, ‘metafizica efemerului’, aceastã nouã sensibilitate metafizicã, deschisã cãtre mundan şi obştesc, dezîmbâcsirea. Noua tendinţã teologicã, spre ‘metafizica cuplului’, slava din viaţã—Rozanov, Patr. Atenagora, francezul şi romancierul rus citat cândva de el—teologia nerebegitã, nezgribulitã.
§
Imperialismul religios rãsãritean nu e, în esenţã, decât imperialismul bisericesc bizantin şi slav, cu succedaneele sale (sârb). Tendinţa imperialistã a creştinismului rusesc şi sârbesc o continuã pe aceea a bizantinilor; altfel, celelalte forme ale creştinismului rãsãritean (sirianã, egipteanã, palestinianã) au fost sufocate în numele prerogativelor Constantinopolului. Militantismul schismaticilor nu e pentru o formã rãsãriteanã—ci pentru forma constantinopolitanã, cu urmaşele ei, ruseascã şi sârbeascã. Constantinopolul a fost intolerant şi necruţãtor, drastic, cu ‘creştinismele semite’, cu sensibilitãţi religioase altele decât a sa. Chiar şi bulgarii denunţã aceastã intenţie imperialistã, de aservire. Nu de ‘Rãsãrit’ e vorba—ci numai despre Bizanţ şi urmaşele sale: Rusia şi Serbia. Altfel, riturile rãsãritene neconstantinopolitane n—au avut o soartã prea bunã; iar recrudescenţa naţionalismelor şi a autonomismelor (filetismul) n—a remediat decât în parte aceastã anomalie. Ruşii şi sârbii s—au autointitulat, fiecare, legatarii (unici) ai Bizanţului imperial. De aceea, ei nu continuã ‘Tradiţia rãsãriteanã’ (un conglomerat vag), ci strict pe aceea a Bizanţului. Papismul constantinopolitan a generat aceastã situaţie, soldatã cu marginalizarea tradiţiilor rãsãritene locale altele decât aceea bizantinã.
Constantinopolitanii invidiau primatul papal, şi au nãzuit mereu sã îl preia (cu cel mai semnificativ început prin operaţiunile Sf. Fotie cel Mare). Orgoliul bizantin a reprimat expresiile locale ale creştinismului (la sirieni, la egipteni, la palestinieni). Persanii, armenii şi etiopienii au avut privilegiul de a scãpa dominaţiei imperiale. Nu era vorba deloc despre ‘afirmarea localului’, a particularului bisericesc—ci, dimpotrivã, de uniformizarea silitã în numele legii şi al cârmuirii constantinopolitane.
§
Iubirea nu înseamnã numai ceea ce faci—ci şi ceea ce simţi (încântarea, înfrigurarea, compasiunea, ‘sfâşierea inimii’). Aici aş accentua naturaleţea şi fluenţa fenomenului, cursivitatea lui, caracterul fluid. Iubirea este mai ales despre ceea ce simţi—şi se completeazã prin ceea ce faci; însã înaintea gestului din iubire, existã sentimentul, originea afectivã. Cu alte cuvinte, începi prin a simţi, prin ‘a resimţi iubirea’. Originea este afectivã, emoţionalã—şi în niciun caz volitivã; e o înfiripare emoţionalã, ‘nevãzutul’. Iubirea începe prin simţire—şi numai se continuã şi se completeazã în fapte, se întregeşte. Eu vorbesc mereu despre iubirea—eros.
§
‘Plãcutul’, ‘ţinutul’, simpatia, atracţia, iubirea.
§
Mireasma blândeţii.
§
Iisus nu se referea în niciun caz la un soi de legalism al iubirii, la o silnicie afectivã. Nu se referea la o obligaţie de îndeplinit ca pe ‘faptele legii’, nici ca la o strãdanie de a scorni iubirea, de a nãscoci o simţire. Iubirea nu poate fi nãscocitã, constrânsã, scornitã.
§
De ce, de la un anumit moment, predicţiile mele au încetat sã se adevereascã.
§
Îmi place, la femei, pofta de mâncare—denotã vitalitate.
§
Nerãbdarea şi neapãratul.
§
Urgenţa revederii, neapãratul, nerãbdarea prevãzutã—şi, apoi, sistarea.
§
Pe de altã parte, iubirea afectivã, ‘cu sentimentul’, nu e şi aceea despre care vorbea Iisus—cu toate cã VT o descrie foarte bine şi pe larg. Ulterior, creştinii o vor degrada ca ‘aprinderea simţurilor’.
§
Subiectele teologice ‘de sub preş’ (prea—omenescul). Rusul, ieri, orã& reflecţia, mintea, agerimea, pãtrunderea, obiectivitatea& dezîmbâcsirea, aerarea, ‘banalul şi mundanul’—subiecte teologice; irizarea.
Ce sã citesc. 110/ an. Clase. Vraful.
Despre mamografie.
§
Tratatele despre teologie rãsãriteanã ale lui PE.
§
Preferinţa pentru temele marginale, ‘de sub preş’, vitregite, desconsiderate, ale teologiei, ceea ce e considerat prozaic şi ‘lumesc’. Teologie ‘a laicitãţii’, a subiectelor vitregite. Ca cel mai mare rãu, aceasta e abordarea artificialã şi nesãratã, retoricã şi pedantã, a lui Bãdiliţã, Puric, etc.. Teologia nu prea ştie sã investigheze lumescul.
Teologia referitoare la existent.
§
Weininger, Simmel, Kűng.
§
Tonul post—conciliar, domol şi nestrident, e mai plauzibil, mai uman.
§
A scrie cãrţi—nu a asambla fragmente. Nu a reuni studii.
§
Ceva liniştit, discret, domol, irizat, calm, alcãtuit numai din semitonuri, din fericirea nespusã a semitonurilor.
§
Ortodoxia politizatã şi naţionalistã (Pârvu; sârbii). Mã gândesc la contrastul dintre Pârvu şi Noica, dintre propaganda searbãdã a unuia şi învãţãtura şi gândirea creştinã, ale celuilalt. Existã, în ortodoxie, o alternativã la naţionalismul sforãitor al lui Pârvu (pentru mine, emblemã a molimei naţionaliste). În acest sens, sunt ca eseistul Ionescu, Ralea, etc.—interbelicii ‘de stânga’, refractari la jargonul naţionalismului religios de inspiraţie sârbeascã/ slavã.
§
Teologia existenţei ca şi categorie literarã (literatura religioasã de îndrumare şi de povãţuire). Analiza teologicã a existenţei. Aşa cum Simmel a întreprins o analizã metafizicã a existenţei—sub forma filozofiei artei.
§
Teologia existenţei şi pristolul artei.
§
Legitimitatea modernului, a abordãrii moderne, a perspectivei moderne.
§
Iubirea—caritate şi iubirea—eros.
§
Iubirea nu înseamnã a face, ci, mai întâi, a simţi. Iubirea ca interes însufleţit faţã de o persoanã.
§
Cartea—ieri (joi). Intenţia de a aduce biscuiţi.
§
Rezultate literare finite, nu schiţe.
§
Pilaf, salatã boeuf, cremwurşti şi sosul picant necesar.
§
De fapt: 3 ½ l. de ignoranţã, 2 ½ l. de durere. Vin. (11 z.), apoi joi (5 z.). 21 de z.—ieri—din care 11, de la îndemnul de vin..
§
Azi, marţi, cele trei modificãri: adresa, tabelul şi republicarea.
§
Cinã: sarmale, pui prãjit, cola, bere.
§
La 4 l.. 2 ½ l..
§
Lubac& Papa. Ed.. Tarabe. JV.
§
Pasul V (‘locul’)& nãruirea; batjocura (‘studiul’)& refuzul& strategia, jocul intersecţiilor& instinctul, azi. Discontinuitatea. Ceea ce fusese ‘neapãrat’. Prudenţa. O primire cam rece. Pe de altã parte, tripla încurajare (salutul; gluma; tel.). Marţea.
Azi—urgenţa soluţionãrii.
Absurditatea—când nu sunt …. Neîntrebatul& revanşa.
luni, 24 ianuarie 2011
În general, femeile normale le sunt superioare bãrbaţilor. Îi depãşesc ca fineţe, simţire, altruism, rapiditate şi omenie. Femeile normale sunt fiinţe mai umanizate decât bãrbaţii, un chipa mai reuşit al umanitãţii.
§
Apusenii echivaleazã mistica cu extazul; pentru ei, trãirea misticã e trãirea extaticã, ‘apogeul unirii simţite’. Ceea ce denotã reducţionism şi simplism din partea teoreticienilor apuseni ai misticii. Mistica, aşa cum o înţeleg esticii, e altceva decât extazul şi manifestãrile ‘paranormale’ ale extatismului.
§
Unii vorbesc, peroreazã, sporovãie despre isihasmul lui Tarkovsky; nu ştiu, însã în viaţa lui a existat adulter (de la 33 la 38 de ani). Încã o datã, probabil cã nu în lumea cinemaului/ spectacolului ar trebui cãutaţi isihaştii, nu acolo le e locul.
§
Romane care sunt mai interesante povestite, decât citite; e preferabil sã citeşti rezumatul, decât chiar romanul.
§
Bear a publicat primul roman la 28 de ani, şi a înregistrat succes la 34/ 37 de ani. Consacrarea nu s—a grãbit cu el. Bear a fost tenace şi perseverent.
Autori de literaturã popularã care sã foloseascã strategiile lui Mallarmé (paucitatea, etc.).
§
Bear a scris mãcar 14 romane SF (o hexalogie, o trilogie, douã diptice).
Aprecieri: Ep. S., JG şi bedefilul francez.
§
‘Bedefil tomnatec’, bãtrâior.
§
Egan a scris nouã romane (un al zecelea e anunţat).
§
Sugestia de machism a SF—ului militar, marţial.
§
Sefiştii îi urmeazã lui Zévaco, şi nu lui James (sau Twain). Însã nici James n—a scris mai puţin decât campionii literaturii populare. Calitatea nu exclude cantitatea; nici mãcar caligrafia nu exclude cantitatea. Atitudinea de artã se poate corela cu standarde cantitative impozante. Poţi scrie mult nu numai fiind Zola sau Balzac—ci şi fiind James sau Meredith—ca sã nu mai vorbim despre alţii. Tiparul flaubertian nu deţine monopolul calofiliei.
§
Ca bedefil cam tomnatic.
§
Bogoslovul, Nyssenul, Dialogul, Decapolitul, Sinaitul, Palama.
§
Vorbind despre Siria şi Egipt, eu nu fãceam istorie—nici filozofia culturii, ci tipologie. Discutam nişte semnificaţii simbolice—nu neapãrat nişte realitãţi istorice; însã probabil cã istoria religioasã corespunde, în general, acestei tipologii: refuzul femininului la sirieni/ antiohieni/ nestorieni, şi promovarea lui simbolicã la egipteni, ale cãror societate şi religie precreştine furnizaserã un alt cadru.
Siria ca opusã Egiptului; Egiptul, ca superior Siriei. Misoginia islamicã. Civilizaţiile sterilizate de feminin au primit Islamul—şi apostazia.
§
Mistica înseamnã religia.
Lossky nu vrusese sã spunã cã teologia esticã e ‘mai misticã’, ci numai cã în cartea lui discutã ‘teologia misticã’, adicã doctrina despre unirea omului cu Dumnezeu. Unii dintre cititorii lui par sã fi uitat cã ‘teologia misticã’ e o disciplinã savantã, una dintre disciplinele teologice. Lossky nu se referã la o caracteristicã a teologiei rãsãritene, ci la una dintre disciplinele teologiei.
Pentru apuseni însã, mistic a ajuns sã nu mai însemne religios, ci extatic, contemplativ, etajul superior al experienţei religioase.
§
Comportamentul e o funcţie a contextului; de unde, noţiunea de adecvare.
§
Lectura e solitarã, cere solitudine într—un grad pe care gustarea altor arte (muzicã, graficã sau cinema) nu îl pretinde.
§
Pãcatul e moartea lucrând în om, lucrarea minciunii. În sfinţi vedem ceva din asemãnare/ îndumnezeire. Îndumnezeirea tot omul o cautã. Omul Iisus. Întrebãri greşite.
Adevãrul nu e ceva, ci cineva. Dumnezeu şi adevãrul sunt un ‘cine’. Infinitatea de dimensiuni, dintre care ultima e ipostasul. ‘Ipostasul e o noţiune mai deplinã a persoanei’. Substanţa, nu esenţa. Înfruntarea vicisitudinilor. ÉG şi nepticii.
Apostazia izraelitã în Egipt, regresul.
‘A fi e altceva decât a exista’.
Reflecţia, RN, francezul, romanul rusesc. ‘Plinãtatea lui a fi’. Viaţã ca şi fãrã început, asemãnare pânã la totalã identitate. Înãlţimi ameţitoare. Doctrinã ascetico—misticã. ‘Omul este iubire’. Ca sã gândim, vedem, trãim şi înţelegem ca Dumnezeu; substratul material pentru aceastã nevoinţã. La iubire se reduce cãutarea omului. Dumnezeu nu are, ci e iubire. Gânduri liniştitoare, calme şi adânci. Necuprinsul gândului, în forţa lui (gând care nu e o fantazare lingavã).
Hristos e rupãtorul zapiselor.
Desconsiderarea (conferinţe, casete, cãrţi).
‘Nu, nu pãrãsiţi orice nãdejde’—destrãmarea instantanee.
Rafail Noica—nu numai ca trãitor, ci şi ca gânditor. Nu numai ca ascet, ca monah, însã şi ca gânditor. Interpretarea, reflecţia, înţelegerea autenticã a creştinismului, nevoia unei ‘înţelegeri mai adânci’.
‘Slava’, splendoarea—ceea ce înalţã inima.
Coincidenţa dintre un om şi Logos.
§
Rugãc. ca funcţie vitalã (‘ecranul’, vãlul). Curãţirea de patimi şi vederea cu ochiul Lui Dumnezeu.
§
Creştinism degnosticizat.
§
A aduce şi în gândire nãravurile, carenţele.
§
Teza unui istoric francez era aceea cã Sf. Augustin a fost independent de eterodocşii latini care îl precedaserã (‘spre deosebire de’ capadocieni, care depind de Origen); eu nu cred cã e aşa. Eu cred cã amprenta lui Tertulian—şi a eterodocşilor latini—e la fel de puternicã, în cazul teologiei Sf. Augustin, ca aceea a lui Origen, în cazul teologiei capadocienilor. Nu cred cã, între latini, Sf. Augustin începe ‘de la zero’, pe când capadocienii i—ar fi tributari genialului eterodox. E aproape un loc comun faptul cã triadologia latinã a fost ştanţatã de Tertulian, prin terminologia, şi implicit şi perspectiva, impuse de acesta. Prezentarea comparativã a celor douã teologii (Sf. Augustin şi capadocienii consideraţi ca grup), de cãtre istoricul francez al Bisericii, mi se pare tendenţioasã şi neavenitã. Existã eterodocşii apuseni la Sf. Augustin, aşa cum existã Origen la capadocieni.
§
Eu cred cã sexualitatea e numai schiţa, şi nu nucleul, relaţiei conjugale. De aceea, refuz sã vãd în desfrâu o formã pervertitã a iubirii. Sexualitatea care precede filogenetic omul e numai o schiţã, o prefigurare a ceea ce va fi—în om—şi anume, în civilizaţie, în devenirea istoricã treptatã a acestuia.
Cãutarea satisfacerii simţurilor nu e o formã denaturatã a iubirii, cãci îi lipseşte tocmai temeiul iubirii, ‘grija pentru fiinţã’, dedicarea, preocuparea pentru persoanã—or, tocmai acestea reprezintã iubirea, faţã de care sexualitatea ca atare e şi o împlinire, şi o expresie. Desigur, coitul funcţioneazã nu numai ca ‘manifestare a iubirii’, ci şi ca gest al iubirii, ca act.
‘Plãcerea fãrã iubire’ e tocmai asta: plãcere fãrã iubire—şi nu iubire deformatã.
§
‘Etichetele literare’, taxonomiile, aratã nu complexitatea, ci insuficienţa termenilor folosiţi, penibilul clasificãrilor.
§
Asemãnarea n—o avea (încã) nici Adam—ci tot numai chipul, tot numai potenţialitatea îndumnezeirii.
‘Sã facem om divinizabil [chipul şi asemãnarea]’, spune Dumnezeu.
§
Existã şi sfinţi care au murit înainte de reabilitare, în surghiun, înaintea de a fi reinstalaţi, au murit exilaţi, alungaţi.
Pe de altã parte, defecte de caracter (orgoliu, intempestivitate, chiar violenţã) au existat şi de o parte, şi de alta. Au existat şi sfinţi impetuoşi, temperamentali, însã cãrora istoria—nu convenţia —le—a dat dreptate.
Ideea e cã nu numai de o parte se greşea în plan uman. Îmi displac procesele de intenţie în teologie.
Existã şi sfinţi care au murit înaintea reabilitãrii, surghiuniţi (Sf. Ioan Zlataust, Martin I). Existã şi sfinţi care erau temperamentali sau orgolioşi (Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare), sfinţi vulcanici sau aspri, ursuzi, aşa cum existã şi sfinţi cu un caracter ireproşabil (de ex., Sf. Ioan Zlataust).
Au existat şi sfinţi de o severitate exageratã sau absurdã, fãrã mãsurã. Dealtfel, sfinţii se fac, ajung, într—o tindere asimptoticã, nu se nasc.
§
Curajul de a refuza mecanicitatea, ‘iluzia expiatoare’, rãtãcirea, ecranul.
§
Unii sfinţi apelau la tiparele polemice ale vremii lor, la şabloanele veacului; nu erau cu adevãrat fanatizaţi sau duri.
Vorbeau şi se comportau şi ei, aşa cum se vorbea pe vremea lor.
§
Lutul subzistã. Chiar în divinizare, lutul subzistã, devine translucid. Lutul nu e abolit, ci perfectat.
Teoza nu presupune abolirea lutului, anularea firii.
Lutul, complementaritatea eroticã, ‘chipul şi asemãnarea’.
‘Pãmântescul’ e firea, chiar natura umanã, iar aceasta nu e abolitã—dupã cum nu e nici iremediabil deterioratã.
Teoza nu distruge lutul, nu—l înlocuieşte cu altceva, ci îl desãvârşeşte (conform propriei lui firi); nu trebuie pierdutã din vedere nici componenta umanã a divinizãrii, faptul cã omul rãmâne om, ‘lut viu’. Firea lui nu e înlocuitã—ci perfectatã. Umanul nu se topeşte în divin—ci lutul devine translucid. Lutul devine ‘vas al harului’. Însã metaforele minerale rateazã, din pãcate, tocmai specificul organic al procesului.
Îndumnezeit, omul nu înceteazã sã fie ‘lut’; iar în lut se aflã schiţele, virtualitãţile, primordiile deificãrii.
§
Cu alte cuvinte, ‘lutul în sine’ nu îi e opus sau contrar îndumnezeirii, ci e deschis şi predispus cãtre aceasta: are deja ‘chipul’, apt sã primeascã îndumnezeirea. Rafail Noica spune cã ‘asemãnarea’ nu s—a pierdut—cãci, pânã la Iisus Nazarineanul, ‘asemãnarea’ nici n—a fost primitã, întipãritã—Adam abia urma şi el sã fi primit aceastã ‘asemãnare’, pe care nu o avea de la crearea lui, ci ar fi trebuit sã o capete prin sfinţire. La Înãlţare, spune Rafail Noica, Iisus face cãlãtoria nereuşitã de Adam, ratatã de cãtre Adam.
§
Triadologia lui Rafail Noica e aceea biblicã: el se referã la Iisus Nazarineanul, la ‘omul Iisus’, nu la Logos.
§
‘Lutul în sine’ e deja deschis şi gata şi capabil sã se îndumnezeiascã—mai corect, sã fie îndumnezeit prin har, sfinţit.
‘Chipul’ e deschiderea, posibilitatea, capacitatea; ‘asemãnarea’ e rezultatul, ţelul, pragul de atins.
§
Profunzimile NT nu sunt nãscocite, ci existente obiectiv, reale, constatabile empiric.
§
Într—adevãr, totul capãtã înţeles abia din unghiul ‘nevoii organice/ vitale de mântuire’, de completare în acord cu predispoziţiile înnãscute.
§
Verne se vrusese nu Poe sau Dumas, sau Balzac.
§
Apusenii echivaleazã mistica cu extazul; pentru ei, trãirea misticã e trãirea extaticã, ‘apogeul unirii simţite’. Ceea ce denotã reducţionism şi simplism din partea teoreticienilor apuseni ai misticii. Mistica, aşa cum o înţeleg esticii, e altceva decât extazul şi manifestãrile ‘paranormale’ ale extatismului.
§
Unii vorbesc, peroreazã, sporovãie despre isihasmul lui Tarkovsky; nu ştiu, însã în viaţa lui a existat adulter (de la 33 la 38 de ani). Încã o datã, probabil cã nu în lumea cinemaului/ spectacolului ar trebui cãutaţi isihaştii, nu acolo le e locul.
§
Romane care sunt mai interesante povestite, decât citite; e preferabil sã citeşti rezumatul, decât chiar romanul.
§
Bear a publicat primul roman la 28 de ani, şi a înregistrat succes la 34/ 37 de ani. Consacrarea nu s—a grãbit cu el. Bear a fost tenace şi perseverent.
Autori de literaturã popularã care sã foloseascã strategiile lui Mallarmé (paucitatea, etc.).
§
Bear a scris mãcar 14 romane SF (o hexalogie, o trilogie, douã diptice).
Aprecieri: Ep. S., JG şi bedefilul francez.
§
‘Bedefil tomnatec’, bãtrâior.
§
Egan a scris nouã romane (un al zecelea e anunţat).
§
Sugestia de machism a SF—ului militar, marţial.
§
Sefiştii îi urmeazã lui Zévaco, şi nu lui James (sau Twain). Însã nici James n—a scris mai puţin decât campionii literaturii populare. Calitatea nu exclude cantitatea; nici mãcar caligrafia nu exclude cantitatea. Atitudinea de artã se poate corela cu standarde cantitative impozante. Poţi scrie mult nu numai fiind Zola sau Balzac—ci şi fiind James sau Meredith—ca sã nu mai vorbim despre alţii. Tiparul flaubertian nu deţine monopolul calofiliei.
§
Ca bedefil cam tomnatic.
§
Bogoslovul, Nyssenul, Dialogul, Decapolitul, Sinaitul, Palama.
§
Vorbind despre Siria şi Egipt, eu nu fãceam istorie—nici filozofia culturii, ci tipologie. Discutam nişte semnificaţii simbolice—nu neapãrat nişte realitãţi istorice; însã probabil cã istoria religioasã corespunde, în general, acestei tipologii: refuzul femininului la sirieni/ antiohieni/ nestorieni, şi promovarea lui simbolicã la egipteni, ale cãror societate şi religie precreştine furnizaserã un alt cadru.
Siria ca opusã Egiptului; Egiptul, ca superior Siriei. Misoginia islamicã. Civilizaţiile sterilizate de feminin au primit Islamul—şi apostazia.
§
Mistica înseamnã religia.
Lossky nu vrusese sã spunã cã teologia esticã e ‘mai misticã’, ci numai cã în cartea lui discutã ‘teologia misticã’, adicã doctrina despre unirea omului cu Dumnezeu. Unii dintre cititorii lui par sã fi uitat cã ‘teologia misticã’ e o disciplinã savantã, una dintre disciplinele teologice. Lossky nu se referã la o caracteristicã a teologiei rãsãritene, ci la una dintre disciplinele teologiei.
Pentru apuseni însã, mistic a ajuns sã nu mai însemne religios, ci extatic, contemplativ, etajul superior al experienţei religioase.
§
Comportamentul e o funcţie a contextului; de unde, noţiunea de adecvare.
§
Lectura e solitarã, cere solitudine într—un grad pe care gustarea altor arte (muzicã, graficã sau cinema) nu îl pretinde.
§
Pãcatul e moartea lucrând în om, lucrarea minciunii. În sfinţi vedem ceva din asemãnare/ îndumnezeire. Îndumnezeirea tot omul o cautã. Omul Iisus. Întrebãri greşite.
Adevãrul nu e ceva, ci cineva. Dumnezeu şi adevãrul sunt un ‘cine’. Infinitatea de dimensiuni, dintre care ultima e ipostasul. ‘Ipostasul e o noţiune mai deplinã a persoanei’. Substanţa, nu esenţa. Înfruntarea vicisitudinilor. ÉG şi nepticii.
Apostazia izraelitã în Egipt, regresul.
‘A fi e altceva decât a exista’.
Reflecţia, RN, francezul, romanul rusesc. ‘Plinãtatea lui a fi’. Viaţã ca şi fãrã început, asemãnare pânã la totalã identitate. Înãlţimi ameţitoare. Doctrinã ascetico—misticã. ‘Omul este iubire’. Ca sã gândim, vedem, trãim şi înţelegem ca Dumnezeu; substratul material pentru aceastã nevoinţã. La iubire se reduce cãutarea omului. Dumnezeu nu are, ci e iubire. Gânduri liniştitoare, calme şi adânci. Necuprinsul gândului, în forţa lui (gând care nu e o fantazare lingavã).
Hristos e rupãtorul zapiselor.
Desconsiderarea (conferinţe, casete, cãrţi).
‘Nu, nu pãrãsiţi orice nãdejde’—destrãmarea instantanee.
Rafail Noica—nu numai ca trãitor, ci şi ca gânditor. Nu numai ca ascet, ca monah, însã şi ca gânditor. Interpretarea, reflecţia, înţelegerea autenticã a creştinismului, nevoia unei ‘înţelegeri mai adânci’.
‘Slava’, splendoarea—ceea ce înalţã inima.
Coincidenţa dintre un om şi Logos.
§
Rugãc. ca funcţie vitalã (‘ecranul’, vãlul). Curãţirea de patimi şi vederea cu ochiul Lui Dumnezeu.
§
Creştinism degnosticizat.
§
A aduce şi în gândire nãravurile, carenţele.
§
Teza unui istoric francez era aceea cã Sf. Augustin a fost independent de eterodocşii latini care îl precedaserã (‘spre deosebire de’ capadocieni, care depind de Origen); eu nu cred cã e aşa. Eu cred cã amprenta lui Tertulian—şi a eterodocşilor latini—e la fel de puternicã, în cazul teologiei Sf. Augustin, ca aceea a lui Origen, în cazul teologiei capadocienilor. Nu cred cã, între latini, Sf. Augustin începe ‘de la zero’, pe când capadocienii i—ar fi tributari genialului eterodox. E aproape un loc comun faptul cã triadologia latinã a fost ştanţatã de Tertulian, prin terminologia, şi implicit şi perspectiva, impuse de acesta. Prezentarea comparativã a celor douã teologii (Sf. Augustin şi capadocienii consideraţi ca grup), de cãtre istoricul francez al Bisericii, mi se pare tendenţioasã şi neavenitã. Existã eterodocşii apuseni la Sf. Augustin, aşa cum existã Origen la capadocieni.
§
Eu cred cã sexualitatea e numai schiţa, şi nu nucleul, relaţiei conjugale. De aceea, refuz sã vãd în desfrâu o formã pervertitã a iubirii. Sexualitatea care precede filogenetic omul e numai o schiţã, o prefigurare a ceea ce va fi—în om—şi anume, în civilizaţie, în devenirea istoricã treptatã a acestuia.
Cãutarea satisfacerii simţurilor nu e o formã denaturatã a iubirii, cãci îi lipseşte tocmai temeiul iubirii, ‘grija pentru fiinţã’, dedicarea, preocuparea pentru persoanã—or, tocmai acestea reprezintã iubirea, faţã de care sexualitatea ca atare e şi o împlinire, şi o expresie. Desigur, coitul funcţioneazã nu numai ca ‘manifestare a iubirii’, ci şi ca gest al iubirii, ca act.
‘Plãcerea fãrã iubire’ e tocmai asta: plãcere fãrã iubire—şi nu iubire deformatã.
§
‘Etichetele literare’, taxonomiile, aratã nu complexitatea, ci insuficienţa termenilor folosiţi, penibilul clasificãrilor.
§
Asemãnarea n—o avea (încã) nici Adam—ci tot numai chipul, tot numai potenţialitatea îndumnezeirii.
‘Sã facem om divinizabil [chipul şi asemãnarea]’, spune Dumnezeu.
§
Existã şi sfinţi care au murit înainte de reabilitare, în surghiun, înaintea de a fi reinstalaţi, au murit exilaţi, alungaţi.
Pe de altã parte, defecte de caracter (orgoliu, intempestivitate, chiar violenţã) au existat şi de o parte, şi de alta. Au existat şi sfinţi impetuoşi, temperamentali, însã cãrora istoria—nu convenţia —le—a dat dreptate.
Ideea e cã nu numai de o parte se greşea în plan uman. Îmi displac procesele de intenţie în teologie.
Existã şi sfinţi care au murit înaintea reabilitãrii, surghiuniţi (Sf. Ioan Zlataust, Martin I). Existã şi sfinţi care erau temperamentali sau orgolioşi (Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare), sfinţi vulcanici sau aspri, ursuzi, aşa cum existã şi sfinţi cu un caracter ireproşabil (de ex., Sf. Ioan Zlataust).
Au existat şi sfinţi de o severitate exageratã sau absurdã, fãrã mãsurã. Dealtfel, sfinţii se fac, ajung, într—o tindere asimptoticã, nu se nasc.
§
Curajul de a refuza mecanicitatea, ‘iluzia expiatoare’, rãtãcirea, ecranul.
§
Unii sfinţi apelau la tiparele polemice ale vremii lor, la şabloanele veacului; nu erau cu adevãrat fanatizaţi sau duri.
Vorbeau şi se comportau şi ei, aşa cum se vorbea pe vremea lor.
§
Lutul subzistã. Chiar în divinizare, lutul subzistã, devine translucid. Lutul nu e abolit, ci perfectat.
Teoza nu presupune abolirea lutului, anularea firii.
Lutul, complementaritatea eroticã, ‘chipul şi asemãnarea’.
‘Pãmântescul’ e firea, chiar natura umanã, iar aceasta nu e abolitã—dupã cum nu e nici iremediabil deterioratã.
Teoza nu distruge lutul, nu—l înlocuieşte cu altceva, ci îl desãvârşeşte (conform propriei lui firi); nu trebuie pierdutã din vedere nici componenta umanã a divinizãrii, faptul cã omul rãmâne om, ‘lut viu’. Firea lui nu e înlocuitã—ci perfectatã. Umanul nu se topeşte în divin—ci lutul devine translucid. Lutul devine ‘vas al harului’. Însã metaforele minerale rateazã, din pãcate, tocmai specificul organic al procesului.
Îndumnezeit, omul nu înceteazã sã fie ‘lut’; iar în lut se aflã schiţele, virtualitãţile, primordiile deificãrii.
§
Cu alte cuvinte, ‘lutul în sine’ nu îi e opus sau contrar îndumnezeirii, ci e deschis şi predispus cãtre aceasta: are deja ‘chipul’, apt sã primeascã îndumnezeirea. Rafail Noica spune cã ‘asemãnarea’ nu s—a pierdut—cãci, pânã la Iisus Nazarineanul, ‘asemãnarea’ nici n—a fost primitã, întipãritã—Adam abia urma şi el sã fi primit aceastã ‘asemãnare’, pe care nu o avea de la crearea lui, ci ar fi trebuit sã o capete prin sfinţire. La Înãlţare, spune Rafail Noica, Iisus face cãlãtoria nereuşitã de Adam, ratatã de cãtre Adam.
§
Triadologia lui Rafail Noica e aceea biblicã: el se referã la Iisus Nazarineanul, la ‘omul Iisus’, nu la Logos.
§
‘Lutul în sine’ e deja deschis şi gata şi capabil sã se îndumnezeiascã—mai corect, sã fie îndumnezeit prin har, sfinţit.
‘Chipul’ e deschiderea, posibilitatea, capacitatea; ‘asemãnarea’ e rezultatul, ţelul, pragul de atins.
§
Profunzimile NT nu sunt nãscocite, ci existente obiectiv, reale, constatabile empiric.
§
Într—adevãr, totul capãtã înţeles abia din unghiul ‘nevoii organice/ vitale de mântuire’, de completare în acord cu predispoziţiile înnãscute.
§
Verne se vrusese nu Poe sau Dumas, sau Balzac.
miercuri, 19 ianuarie 2011
Atitudinea faţã de feminin în Rãsãrit şi în Bisericã
Atitudinea faţã de feminin în Rãsãrit şi în Bisericã
E relevant, în ceea ce priveşte atitudinea faţã de feminin, cã mariologia a progresat prin egipteni, a fost şicanatã de sirieni, şi a constituit câmpul de luptã între egiptenii feminişti în accepţia biblicã şi sirienii misogini. Ştiu cã se pot aduce contraexemple de imnografi sirieni cu o mariologie majorã; însã Siria a continuat sã însemne deşertul, pustiirea şi misoginia (aşa cum avea dreptate sã observe Klages; filozofic, Klages reprezintã antidotul la recrudescenţa de misoginism weiningerianã). Nu numai nestorienii antiohieni, însã şi Sf. Ioan Zlataust ilustreazã aceastã opţiune în favoarea unei mariologii minimale. Ei sunt precursorii reticenţei mariologice a partidului germanic de la Vaticanul II.
Confruntarea dintre Sf. Ioan Zlataust (şi deasemeni succesorii sãi antiohieni) şi Sf. Chiril Alexandrinul e ilustrativã, dincolo de miza dogmaticã, Siria reprezintã duhul misoginiei, al desconsiderãrii femininului, al stâlcirii sensibilitãţii, duhul deşertic al pustiirii; Evdokimov, feminist şi receptiv la valenţele femininului, va sublinia tocmai aceastã notã egipteanã.
Mãnãstirile rãsãritene ‘cu blestem’, organizate în jurul unor oameni care uitaserã, cred, de unde au ieşit, prelungesc acest duh sirian în creştinismul rãsãritean de dupã Marea Schismã.
Eroismul proclamãrii deschise a superioritãţii femeii le revine egiptenilor, iar lupta înverşunatã împotriva acestui act de curaj şi de abnegaţie, sirienilor—şi urmaşilor lor. În planul mentalitãţilor, erezia cristologicã nestorianã e numai un pretext pentru atacarea a ceea ce sirienii intuiau a fi înãlţarea femininului. Ca urmare, al doilea mileniu de viaţã creştinã rãsãriteanã e unul aproape pustiit de figuri religioase feminine notabile—altfel decât simbolice sau siluete semilegendare.
Siria înseamnã ravagiile misoginiei, calomnierea femininului—aşa cum o notase şi Klages.
Însuşi Sf. Ioan Zlataust rãmâne un calomniator al Sf. Maria—dincolo de legendele pioase care vor sã îi reabiliteze perspicacitatea teologicã. Ofensiva misoginiei siriene se declanşase înainte de Nestorie—de ex., prin şarjele nechibzuite şi nedemne ale Sf. Ioan Zlataust împotriva Deiparei.
Tipologic şi simbolic, Siria e deşertul şi anti—femininul, misoginia fanaticã, dispreţuirea femininului.
Ignorarea misticii în Apus
Ignorarea misticii în Apus
Nimic mai puţin decât mistica nu e deajuns. A fi mistic nu înseamnã a avea experienţe excepţionale din punct de vedere exterior—spectaculosul vieţii religioase. Percepţia generalã asupra misticii, în Apus, a fost una improprie, extrinsecã, formalistã şi factice; mistica însãşi a fost definitã prin jaloane improprii: experienţe extravagante, trãiri neobişnuite, etc.. Nu existã creştinism autentic fãrã misticã.
Mistica nu constã în ceea ce credeau despre ea autorii duhovniceşti vestici post—tridentini, care, disjungând—o de ‘viaţa religioasã obişnuitã’, o denaturau şi o falsificau. Apusul a avut, în general, o înţelegere superficialã a misticii: mistici sunt numai Sf. Juan şi alţi câţiva ca el. Disjunsã de viaţa religioasã normalã—conceputã ca, în fond, altceva decât aceasta—mistica e falsificatã şi pervertitã. Mistica e sinonimã religiosului autentic; de aceea, când vorbesc despre ‘misticã’, rãsãriteni ca Lossky au în vedere cu totul altceva decât au intelocutorii lor vestici.
Misticul e omul de rugãc.; omul iniţiat prin rugãciune. Mistica nu e sinonimã cu vizionarismul sau cu levitaţia, etc..
Viaţa misticã e viaţa divinizãrii, a participãrii progresive la divin; ori, aceasta nu e opţionalã. Viaţa misticã nu e existenţa caracterizatã de fenomene extraordinare sau de senzaţional. Privind—o astfel, s—ar pierde tocmai caracterul ei distinctiv; de unde, faimoasa discreţie a rãsãritenilor cu privire la ‘experienţele’ lor particulare, la trãirile lor. Adicã: misticul nu e acesta—experienţele neobişnuite, etc.. Se mai numeşte ‘viaţã de tainã’, de ‘trãire în Hristos’; rãsãritenii au dreptate sã considere extatismul drept un fals reper, ceva care înşealã, sã se opunã acestei reificãri a religiei, etalonãrii ei prin ceva ce îi e secundar. ‘Nu despre extaze e vorba’, ar putea sã sune, formulatã negativ, o axiomã a trãirii rãsãritene. Existã la apuseni tendinţa de a fixa, arbitrar, astfel de criterii extrinseci pentru decelarea autenticitãţii religioase: trãirea extazului, ca semn al unirii. Pentru rãsãritean, acest loc îl au iubirea şi smerenia, nu ‘fenomenele excepţionale’, nu extraordinarul şi extravagantul care îi fascineazã pe vestici.
Eroarea apusenilor constã în a alege un criteriu extrinsec pentru teozã: ‘unirea’ înţeleasã ca extaz, ca trãire excepţionalã. ‘Trãirea unirii cu Dumnezeu’ nu poate sã fie decât una sporadicã. Existã la vestici o supralicitare a senzaţionalului şi a extaticului. Or, realitatea teozei nu poate fi redusã numai la acest registru de fenomene. Pentru rãsãriteni, viaţa misticã poate sã culmineze în vederea luminii necreate, însã nu e definitã exclusiv de cãtre aceasta.
Caracterizând ‘teologia misticã’ rãsãriteanã, Lossky nu se referã la caracterul mai accentuat mistic al acesteia, ci la o diviziune savantã; intitulându—şi aşa cartea, vrea pur şi simplu sã spunã cã trateazã (numai) despre una din disciplinele teologiei, cunoscutã apusenilor ca ‘teologie misticã’; adicã, nu dã o privire asupra ansamblului dogmaticii, dar se referã doar la învãţãtura despre teozã, despre viaţa de sfinţire. În general, titlul lui Lossky e rãstãlmãcit.
Lossky nu vrea sã spunã cã, în ansamblul ei, teologia rãsãritenilor e ‘mai misticã’, mai pronunţat misticã decât aceea a apusenilor—ci numai cã, în cartea lui, vorbeşte despre o disciplinã a teologiei: învãţãtura bisericeascã despre divinizare, ceea ce vesticii numeau ‘teologie misticã’, teologia apropierii de divin.
Rãsãritenii refuzã un recurs la autoritate (Sinoade, Pãrinţi …) care sã eludeze ‘simţirea’. În acest sens, ortodoxia e mai ‘protestantã’. Simţirea rãmâne un factor semnificativ. Ea e aceea care orienteazã aprecierea. ‘Simţirea’ nu e irelevantã, cum spun catolicii vestici. Pânã la urmã, decizia îi revine ‘înştiinţãrii în rugãciune’, nu unor manuale sau culegeri de hotãrâri sinodale. Litera e abstractul. Autoritatea instituţionalã e întrecutã de asigurarea ‘simţirii’. Autoritatea instituţionalã nici nu e deajuns, nici nu are ultimul cuvânt. Acest apel al rãsãritenilor la discernãmântul personal nu e greu de bagatelizat ca mesalianism; însã ar fi nedrept. Rãsãritenii fug, în general, de reificare, de absolutizarea instituţiei. Ei ştiu cã existã un recurs mai înalt decât acela la deciziile instituţiei bisericeşti: acela al ‘infailibilitãţii pneumatice’, al înştiinţãrii în rugãciune, al simţirii—de aceea, ortodoxia e configuratã liturgic, şi nu instituţional. Ortodoxia nu e mesalianã, aşa cum o calomniazã unii, ci crede în discernãmânt, în funcţia alegerii inspirate.
Pentru rãsãritean, cea mai înaltã instanţã nu e niciodatã în exterior—şi e bizar cã apologeţii apuseni îi acuzau simultan de osificare şi conservatorism obtuz, ca şi de inovaţii şi devieri: încât fie cã lãudau ‘vechimea’, fie cã blamau ‘inovaţiile’ (de ex., isihasmul). Lexicul talmudismului patristic, deplorat chiar de câţiva dintre rãsãriteni, e numai contrapartea faimoasei libertãţi rãsãritene, a recursului slobod la simţire.
Tendenţiozitatea, chiar arbitrarul talmudismului patristic rãsãritean se explicã tocmai prin apelul insistent la ‘simţire’. Nu e cu adevãrat talmudism—cãci lasã loc liber simţirii, creativitãţii şi interpretãrii personale, inspirate. Talmudismul acesta patristic e unul nesavant, capricios, tendenţios, orientat de prejudecãţi. Acribia aceasta rãsãriteanã e de fapt una cam nefilologicã.
Existã, aşadar, talmudism, şi mai existã şi misticismul poreclit de detractori mesalianism, ceea ce nu e. Aspectul comunitar al simţirii religioase rãsãritene nu a ocultat niciodatã substratul individualist, autentic rãsãritean (cu toate cã, probabil, ‘individualismul’ ca etichetã corespunde numai unui fenomen apusean mult ulterior).
Nimic mai puţin decât mistica nu e deajuns. A fi mistic nu înseamnã a avea experienţe excepţionale din punct de vedere exterior—spectaculosul vieţii religioase. Percepţia generalã asupra misticii, în Apus, a fost una improprie, extrinsecã, formalistã şi factice; mistica însãşi a fost definitã prin jaloane improprii: experienţe extravagante, trãiri neobişnuite, etc.. Nu existã creştinism autentic fãrã misticã.
Mistica nu constã în ceea ce credeau despre ea autorii duhovniceşti vestici post—tridentini, care, disjungând—o de ‘viaţa religioasã obişnuitã’, o denaturau şi o falsificau. Apusul a avut, în general, o înţelegere superficialã a misticii: mistici sunt numai Sf. Juan şi alţi câţiva ca el. Disjunsã de viaţa religioasã normalã—conceputã ca, în fond, altceva decât aceasta—mistica e falsificatã şi pervertitã. Mistica e sinonimã religiosului autentic; de aceea, când vorbesc despre ‘misticã’, rãsãriteni ca Lossky au în vedere cu totul altceva decât au intelocutorii lor vestici.
Misticul e omul de rugãc.; omul iniţiat prin rugãciune. Mistica nu e sinonimã cu vizionarismul sau cu levitaţia, etc..
Viaţa misticã e viaţa divinizãrii, a participãrii progresive la divin; ori, aceasta nu e opţionalã. Viaţa misticã nu e existenţa caracterizatã de fenomene extraordinare sau de senzaţional. Privind—o astfel, s—ar pierde tocmai caracterul ei distinctiv; de unde, faimoasa discreţie a rãsãritenilor cu privire la ‘experienţele’ lor particulare, la trãirile lor. Adicã: misticul nu e acesta—experienţele neobişnuite, etc.. Se mai numeşte ‘viaţã de tainã’, de ‘trãire în Hristos’; rãsãritenii au dreptate sã considere extatismul drept un fals reper, ceva care înşealã, sã se opunã acestei reificãri a religiei, etalonãrii ei prin ceva ce îi e secundar. ‘Nu despre extaze e vorba’, ar putea sã sune, formulatã negativ, o axiomã a trãirii rãsãritene. Existã la apuseni tendinţa de a fixa, arbitrar, astfel de criterii extrinseci pentru decelarea autenticitãţii religioase: trãirea extazului, ca semn al unirii. Pentru rãsãritean, acest loc îl au iubirea şi smerenia, nu ‘fenomenele excepţionale’, nu extraordinarul şi extravagantul care îi fascineazã pe vestici.
Eroarea apusenilor constã în a alege un criteriu extrinsec pentru teozã: ‘unirea’ înţeleasã ca extaz, ca trãire excepţionalã. ‘Trãirea unirii cu Dumnezeu’ nu poate sã fie decât una sporadicã. Existã la vestici o supralicitare a senzaţionalului şi a extaticului. Or, realitatea teozei nu poate fi redusã numai la acest registru de fenomene. Pentru rãsãriteni, viaţa misticã poate sã culmineze în vederea luminii necreate, însã nu e definitã exclusiv de cãtre aceasta.
Caracterizând ‘teologia misticã’ rãsãriteanã, Lossky nu se referã la caracterul mai accentuat mistic al acesteia, ci la o diviziune savantã; intitulându—şi aşa cartea, vrea pur şi simplu sã spunã cã trateazã (numai) despre una din disciplinele teologiei, cunoscutã apusenilor ca ‘teologie misticã’; adicã, nu dã o privire asupra ansamblului dogmaticii, dar se referã doar la învãţãtura despre teozã, despre viaţa de sfinţire. În general, titlul lui Lossky e rãstãlmãcit.
Lossky nu vrea sã spunã cã, în ansamblul ei, teologia rãsãritenilor e ‘mai misticã’, mai pronunţat misticã decât aceea a apusenilor—ci numai cã, în cartea lui, vorbeşte despre o disciplinã a teologiei: învãţãtura bisericeascã despre divinizare, ceea ce vesticii numeau ‘teologie misticã’, teologia apropierii de divin.
Rãsãritenii refuzã un recurs la autoritate (Sinoade, Pãrinţi …) care sã eludeze ‘simţirea’. În acest sens, ortodoxia e mai ‘protestantã’. Simţirea rãmâne un factor semnificativ. Ea e aceea care orienteazã aprecierea. ‘Simţirea’ nu e irelevantã, cum spun catolicii vestici. Pânã la urmã, decizia îi revine ‘înştiinţãrii în rugãciune’, nu unor manuale sau culegeri de hotãrâri sinodale. Litera e abstractul. Autoritatea instituţionalã e întrecutã de asigurarea ‘simţirii’. Autoritatea instituţionalã nici nu e deajuns, nici nu are ultimul cuvânt. Acest apel al rãsãritenilor la discernãmântul personal nu e greu de bagatelizat ca mesalianism; însã ar fi nedrept. Rãsãritenii fug, în general, de reificare, de absolutizarea instituţiei. Ei ştiu cã existã un recurs mai înalt decât acela la deciziile instituţiei bisericeşti: acela al ‘infailibilitãţii pneumatice’, al înştiinţãrii în rugãciune, al simţirii—de aceea, ortodoxia e configuratã liturgic, şi nu instituţional. Ortodoxia nu e mesalianã, aşa cum o calomniazã unii, ci crede în discernãmânt, în funcţia alegerii inspirate.
Pentru rãsãritean, cea mai înaltã instanţã nu e niciodatã în exterior—şi e bizar cã apologeţii apuseni îi acuzau simultan de osificare şi conservatorism obtuz, ca şi de inovaţii şi devieri: încât fie cã lãudau ‘vechimea’, fie cã blamau ‘inovaţiile’ (de ex., isihasmul). Lexicul talmudismului patristic, deplorat chiar de câţiva dintre rãsãriteni, e numai contrapartea faimoasei libertãţi rãsãritene, a recursului slobod la simţire.
Tendenţiozitatea, chiar arbitrarul talmudismului patristic rãsãritean se explicã tocmai prin apelul insistent la ‘simţire’. Nu e cu adevãrat talmudism—cãci lasã loc liber simţirii, creativitãţii şi interpretãrii personale, inspirate. Talmudismul acesta patristic e unul nesavant, capricios, tendenţios, orientat de prejudecãţi. Acribia aceasta rãsãriteanã e de fapt una cam nefilologicã.
Existã, aşadar, talmudism, şi mai existã şi misticismul poreclit de detractori mesalianism, ceea ce nu e. Aspectul comunitar al simţirii religioase rãsãritene nu a ocultat niciodatã substratul individualist, autentic rãsãritean (cu toate cã, probabil, ‘individualismul’ ca etichetã corespunde numai unui fenomen apusean mult ulterior).
Cãrţi şi muzicã
Cãrţi şi muzicã
Azi, joi, în baie, plângând, am înţeles şi de ce plângea ea: ce înseamnã când eşti nevoit sã îl jigneşti pe un om curat, cu şapte ani mai tânãr; cum îţi sfâşie inima sã refuzi un om mai tânãr, curat, nevinovat şi iubitor. De mila mea plângea ea, pentru mine, pentru ceea ce simţeam eu.
Iresponsabilitatea mea, cu condusul pânã în preajma casei, cu discuţia despre tricouri, cãlcat şi gãtit, sporturi şi tenis, vacanţe.
Sb., ascult slujba Ceasurilor Împãrãteşti din Vinerea Patimilor. Înţelepciunea adâncã a marilor simboluri ale religiei, care se adreseazã intuiţiei. O perspectivã intuitivã asupra suferinţei. Suferinţa e o laturã a vieţii—privitã nu ca dezagreabil, ci ca pedagogie.
Cei care chiar au situat iubirea pentru Hristos mai presus de aceea pentru propria lor existenţã terestrã—nu e ceva nemaiîntâlnit; orice iubire presupune şi jertfã, poate fi prezentatã şi ca jertfã.
Gândul cã aş râde de ea, cã aş umili—o astfel; impresia vie cã e vrutã (de trei imbecili, în ambulator; de mai mulţi, pe stradã). Sã o întreb despre insomnie, algii, ochelari.
Vârsta, curãţia, firea, simplitatea, dosul, coapsele; tenul, sânii, oraşul.
Azi am fost crud, grosolan şi lipsit de respect faţã de E., batjocoritor şi barbar. Eram plin de o trufie rea, de veninul batjocurii, de dispreţ. Nu am respectat—o ca pe un om, nu i—am menajat simţirea, nu m—am comportat uman cu ea. Îi voi oferi un loc.
Împreunã cu E. am vizitat, marţi, Grãdina.
Cinema, Mitropolia, cofetãria, pizzeria, tricouri. Cluburi. Tel.& orã& elevii.
Joi—haine şi gãtit; vin.—coapse, locul pe stradã, colţul; ieri, locul de întâlnire, scuarul II.
Gãtit, cluburi, aspiraţii (casã, maşinã), şofat.
Smerenia: smerenia, faţã de E.. Ieri, câteva rugãciuni.
Azi, despre gãtit, ciorbiţã şi fosta ei viaţã, ‘ca de familie’.
Sã aibã cine îmi face şi mie ciorbiţã, cine îmi gãti, spãla şi cãlca. Despre ‘ficãţei’, ‘pulpiţe’ şi ‘cãrniţã’ (tãiatã).
Îmi place când îmi vorbeşte despre gãtit, ieri, la Grãdinã, E. mi—a spus cã ştie sã gãteascã, iar azi mi—a explicat şi de ce are experienţã în domeniu (şi de ce nu poţi greşi cu gãtitul). Îl invidiez pe rezidentul care ‘mãnâncã douã porţii şi mai vrea’. E. a intuit cã discuţia despre gãtit mã va interesa mai mult decât aceea despre cluburi. Cât de transparent sunt pentru femei ….
Azi, E. era nedormitã, şi o şi sublinia—cãscând des, cam ostentativ. A citit un prospect de cosmetice, apoi s—a jucat în carnetul ei, s—a uitat pe mailul meu de la patrologul unionist.
Dupã—amiazã, oraşul e, ca şi dimineaţã, imersat în ceţuri, ceţuri de iarnã.
Azi, joi, în baie, plângând, am înţeles şi de ce plângea ea: ce înseamnã când eşti nevoit sã îl jigneşti pe un om curat, cu şapte ani mai tânãr; cum îţi sfâşie inima sã refuzi un om mai tânãr, curat, nevinovat şi iubitor. De mila mea plângea ea, pentru mine, pentru ceea ce simţeam eu.
Iresponsabilitatea mea, cu condusul pânã în preajma casei, cu discuţia despre tricouri, cãlcat şi gãtit, sporturi şi tenis, vacanţe.
Sb., ascult slujba Ceasurilor Împãrãteşti din Vinerea Patimilor. Înţelepciunea adâncã a marilor simboluri ale religiei, care se adreseazã intuiţiei. O perspectivã intuitivã asupra suferinţei. Suferinţa e o laturã a vieţii—privitã nu ca dezagreabil, ci ca pedagogie.
Cei care chiar au situat iubirea pentru Hristos mai presus de aceea pentru propria lor existenţã terestrã—nu e ceva nemaiîntâlnit; orice iubire presupune şi jertfã, poate fi prezentatã şi ca jertfã.
Gândul cã aş râde de ea, cã aş umili—o astfel; impresia vie cã e vrutã (de trei imbecili, în ambulator; de mai mulţi, pe stradã). Sã o întreb despre insomnie, algii, ochelari.
Vârsta, curãţia, firea, simplitatea, dosul, coapsele; tenul, sânii, oraşul.
Azi am fost crud, grosolan şi lipsit de respect faţã de E., batjocoritor şi barbar. Eram plin de o trufie rea, de veninul batjocurii, de dispreţ. Nu am respectat—o ca pe un om, nu i—am menajat simţirea, nu m—am comportat uman cu ea. Îi voi oferi un loc.
Împreunã cu E. am vizitat, marţi, Grãdina.
Cinema, Mitropolia, cofetãria, pizzeria, tricouri. Cluburi. Tel.& orã& elevii.
Joi—haine şi gãtit; vin.—coapse, locul pe stradã, colţul; ieri, locul de întâlnire, scuarul II.
Gãtit, cluburi, aspiraţii (casã, maşinã), şofat.
Smerenia: smerenia, faţã de E.. Ieri, câteva rugãciuni.
Azi, despre gãtit, ciorbiţã şi fosta ei viaţã, ‘ca de familie’.
Sã aibã cine îmi face şi mie ciorbiţã, cine îmi gãti, spãla şi cãlca. Despre ‘ficãţei’, ‘pulpiţe’ şi ‘cãrniţã’ (tãiatã).
Îmi place când îmi vorbeşte despre gãtit, ieri, la Grãdinã, E. mi—a spus cã ştie sã gãteascã, iar azi mi—a explicat şi de ce are experienţã în domeniu (şi de ce nu poţi greşi cu gãtitul). Îl invidiez pe rezidentul care ‘mãnâncã douã porţii şi mai vrea’. E. a intuit cã discuţia despre gãtit mã va interesa mai mult decât aceea despre cluburi. Cât de transparent sunt pentru femei ….
Azi, E. era nedormitã, şi o şi sublinia—cãscând des, cam ostentativ. A citit un prospect de cosmetice, apoi s—a jucat în carnetul ei, s—a uitat pe mailul meu de la patrologul unionist.
Dupã—amiazã, oraşul e, ca şi dimineaţã, imersat în ceţuri, ceţuri de iarnã.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)