Ratzinger nu are darul simplitãţii; din acest punct de vedere, contrastul cu Wojtyla e marcat—polonezul ştia cum sã spunã banalitãţi pastorale, care la el încetau sã mai fie nişte banalitãţi—pe când neamţul, nu. Adevãrul Ratzinger e acela de la începuturi, al tinereţii, al anilor ’60, al progresismului iniţial. La Ratzinger, banalitatea e neconvingãtoare şi anostã, pe când la Wojtyla sugereazã adâncimi remarcabile.
Ratzinger nu a ştiut cum sã sune ortodox, fãrã a fi neconvingãtor şi anost; Ratzinger are perspicacitate teologicã, adâncime, inteligenţã—nu şi farmecul simplitãţii.
D’Ors are douã titluri foarte frumoase—‘Secretul filozofiei’ (’47) şi ‘Introducere la viaţa îngereascã’ (’39); mã gândesc cã e singurul filozof care s—a declarat discipolul lui Weininger. A fost demnitar franchist la sfârşitul anilor ’30.
Criticii tradiţionalişti ai Vaticanului II reiau, de fapt, teoria ‘Marii apostazii’; teza apostaziei de la/ prin Vaticanul II e la fel de convingãtoare ca şi aceea a apostaziei de la Nicea.
Bunãtatea e numai aceea nemeritatã, gratuitã, kantianã [de fapt, nu tocmai kantianã—fiindcã, nemeritatã direct, bunãtatea poate totuşi sã fie motivatã de ceva din recipient, aşadar: meritatã indirect]; aceea meritatã se numeşte gratitudine, e reciprocitate. Bunãtatea semnificativã e aceea care nu vine ca rãspuns la ceva. E drept, însã, cã ea poate sã fie motivatã de ceva, aşadar, într—un fel, tot meritatã—chiar dacã poate cã nu prin acte conştiente. Nu am fãcut ceva ca sã meritãm bunãtatea; însã, prin ceva, o motivãm. Nu e o bunãtate gratuitã, ci solicitatã de ceva.
Dacã ne gândim cã numai în sc. XX iezuiţii i—au dat pe Teilhard, Maréchal, Lubac, Rahner, Lonnergan—e mai mult decât au dat franciscanii în sc. XIII.
Aprecierile despre trilogie—scrieri de decãdere, spun unii—scrieri de meditat, spunea cel mai avizat comentator.
Berdiaev—dispreţuit de Hart şi de mine—apreciat de PE şi de Clément.
Ca şi gânditor creştin, PE nu e de nivelul lui GM, nici al romancierei americane—feuerbachienii. E bine sã ierarhizezi, ca sã ai o idee despre merite. Comparaţia face sã reiasã adevãrul. Acolo unde e original, PE e neconvingãtor; acolo unde repetã Predania, ajustând şi punând în luminã, convinge. Resursele gândirii ruseşti (‘şcoala rusã’, al cãrei legatar a fost) le—a folosit nu fãrã dexteritate, însã întâietatea nu le—a revenit celor mai interesanţi—Buharev, Leontiev, Frank, Şpet şi alţi gânditori evocaţi de Rozanov.
Pentru teologii apuseni neortodocşi care scriu despre autori rãsãriteni—aşa ca, de ex., Arhiep. Williams—doctrina rãsãriteanã a schismaticilor e un capitol al orientalisticii, scriu ca despre teologia hindusã sau şamanism sau Zen.
Exfranciscanul brazilian de origine italianã şi rahnerian—Boff, exbenedictinul Johnson, iar Caillois—recãsãtorit. Brazilianul s—a rãspopit la 54 de ani, şi trãieşte în concubinaj. Zwingli şi Anna.
Teologia Tainei trãite/ primite numai de laici, accesibile numai laicilor; e interesant cã teologia cãsãtoriei nu are amploarea teologiei preoţiei. La fel, teologia preoţiei credincioşilor trebuie regânditã. Punctul meu de vedere e unul protestant—creştinismul nu e o religie nici sacrificialã, nici clericalã, a preoţilor, a unei caste preoţeşti distincte şi privilegiate religios. Clerului nu îi revine niciun fel de centralitate sau de întâietate în Biserica Lui Hristos. E o funcţie, ceva necesar. În rest, despre Taina cãsãtoriei sã scrie numai aceia cãsãtoriţi—aşa cum sugera, cu bun simţ, Arhimandritul Teofil. Sã scrie despre cãsãtorie numai cine o cunoaşte. Despre aşa ceva nu se scrie din auzite. Cãsãtoria, scrie Ap. Pavel, e o mare descoperire.
Ceea ce mi se pare evident e tocmai indiferenţa politicã a Lui Iisus, şi intenţia desluşitã de a aboli religia aşa cum o propovãduiau saduceii, farizeii şi rabinii vremii lui, sau reprezentarea religioasã, a evreilor—de—a o aboli corectând—o şi desluşind—o. Iisus a fost prin excelenţã un revoluţionar religios—şi deloc unul politic. Îşi propusese o revoluţie religioasã, nu una politicã.
Ceea ce le place oamenilor nu e Liturghia ca entitate invariabilã, ci momente liturgice, cutare trãire. Momentele sunt existentul.
Rusaliile Duhului, Rusaliile Lui Hristos! Cincizecimea Duhului, Cincizecimea Lui Hristos!
Cei de întâiul ordin sunt aceia despre care meritã sã se scrie cãrţi—despre care scria CT; nu ierarhizez aici autorii de literaturã savantã şi cercetãri istorice (ca Daniélou şi Congar)—teologi prin implicaţie, nici exegeţii, teologii mistici, asceţii, autorii de literaturã religioasã, de îndrumare şi povãţuire—nici metafizicienii şi filozofii—ci numai teologii. Ordinul II, în teologia sc. XX, ar însemna Kűng, Schillebeeckxs, Jenson; ordinul III: Ratzinger (separat, aşadar, prin douã ordine de mãrime de primul rang), Wojtyla, Chenu. Ordinul IV: v. Balthasar, Pãr. Stãniloae, Moltmann. Ordinul V:. Ideea ar fi de a evalua anvergura, însemnãtatea, scrierile, geniul. Ierarhizez teologii—nu, pur şi simplu, autorii—sau scrierile. Ca autor, lui Daniélou i—ar reveni, i s—ar cuveni întâiul rang.
În cea mai succintã definiţie, Biserica înseamnã ucenicii Lui Hristos.
Tunica necusutã a Lui Hristos e aceea de care El este dezbrãcat.
Trebuie subliniat cã judecata eshatologicã nu va ‘depinde de arbitrariul unei fãpturi’—ci va fi dreptatea absolutã, absolutã obiectivitate. Izvorul ei nu va fi instabilitatea şi arbitrarul vreunei fãpturi. Dreptatea aceasta nu trebuie înţeleasã în sensul de necruţare, ci de obiectivitate. Judecata eshatologicã nu trebuie reprezentatã ca depinzând cumva de capriciul sau de toana vreunei fãpturi.
Teza liberalilor este cã autorii evanghelici au dispus materialul dupã simetrii şi cadenţe care au aşteptat douã milenii pentru a spune ceva, cuiva; ele erau semnificative, adicã—doar cã nimeni nu le—a observat. Acesta e un paradox.
Biologia nu e ‘ştiinţa materiei mişcate de o dinamicã internã’.
Protestantismul radical e valabil numai pe hârtie. Nu ştie de pogorãmânt, de acomodare, de practicã. Poartã în sine germenele propriei sterilitãţi şi nerãspândiri, nedifuziuni.
Mohorâtul Zwingli, şi ceilalţi profeţi de la sfârşitul Evului Mediu şi din Renaştere; vocaţii profetice şi reformatoare.
Zwingli a atacat postul, celibatul, iconodulia.
Vremurile în care cultura germanã, nezbuciumatã de izbucniri profetice, e ilustratã de oameni ca Wundt şi Natorp, Graß şi Bőll—fadoarea cea mai indigestã—cultura germanã antebelicã şi, mai ales, aceea postbelicã, apatia şi
Bachofen a predat drept roman, la Basel, pânã la 30 de ani.
Creştinii în costum (Cullmann), preoţii în costum (Kűng, tânãrul Ratzinger, v. Balthasar—care nu mai era iezuit—cu toate cã vrusese sã fie reprimit), cãlugãrii în costum (Rahner).
Ca Blaga şi Arghezi. Putea fi demonstratã falsitatea sau eroarea unei filozofii consensuale, raţionale, ştiinţifice (scolasticii, Leibniz, Kant)—‘impersonale’, nu a uneia moderne, oraculare, poetice.
Neo—ortodoxul Barclay.
Teologia belgianã a receptivitãţii la har, a docilitãţii faţã de harul Botezului, a neîmpotrivirii la har. Botezul e o conferire a harului, nu un legãmânt sau un angajament.
Progresiştii—ca romanciera americanã& ca preotul din romanul ei.
‘Antropologia în perspectivã teologicã’—‘Chestiuni fundamentale în teologie’—‘Introducere în teologia sistematicã’—‘Iisus—Dumnezeu şi om’—‘Metafizica şi ideea de Dumnezeu’—‘Revelaţia ca istorie’—‘Teologie sistematicã’—‘Teologie şi filozofia ştiinţei’.
Pãr. DS, aprecieri, tendenţiozitatea—nemţii citaţi—impresia—dogmaticianul luteran Jenson—ortodoxul—girul. Alţi doi americani, cinstitori. Bromiley şi trad.. Completarea, între timp, a trad.—tradusã integral. Recenzarea trad..
Ca trad..
O’Collins şi Marchesi. Laurentin, Amherdt.
Ratzinger, ca teolog supralicitat. Enunţuri, adesea pur pastorale, supralicitate.
Nevoit sã apere şi sã enunţe lucruri în care nici el nu crede.
Caricatura.
Cei care surpind mai ales finitudinea sau destrãmarea fiinţei, nu ca dezãgãzuire, ci ca vag şi nedeterminat, ca negativitate.
A fi ‘mereu complet în fazã cu gândirea cuiva’.
Asprimea (provenitã din …).
A mai face loc încã unei alte aprecieri, diferite—‘în pofida rezervelor şi a severitãţilor al cãror obiect l—a fãcut din partea unor critici pe care îi stimez’—scrie, în franceza lui aşa de gazetãreascã, Leclerc.
Neognosticii.
Teilhard, Girard, Gauchet, Ricoeur şi discipolii lui. Admiratorii lui Gauchet. Jeter şi preferarea ‘introducerilor’. Noii gânditori francezi. Religia.
Barbaria, umilirea, necurãţia şi sacramentalitatea. Înjosirea.
Chiar vechea românã liturgicã vorbea de ‘feţe’, de o treime de feţe, de obrazuri.
Leclerc, monument de ‘gândire’ îngãlatã, mi—l aminteşte pe Donose. Mai ales insuportabilul ton afectuos, complice şi avizat, la curent cu noul, duhoarea prostiei viclene şi trufaşe, lãfãirea neroziei, ton comprehensiv, generos şi placid. Placiditatea vicleanã a lui Donose. Omul tuturor convingerilor respectabile. Republicanul Leonida, fãrã îndoialã. Gérard Leclerc enunţã numai futilitãţi, numai imbecilitãţi pompoase, cu ifosele celui care se pricepe; o minte îngãlatã. Un cititor de articole, de periodice—ca şi Puiu Donose. Aerele de conetabil al culturii franceze, de om care se vede confirmat de cei mai avizaţi. Puiu Donose, wojtylian. Mintea lui, neatinsã de idei, de gândire, reţine numai poncifele.
Îi confundam pe Muray şi Clavel.
Ciuperci, fructe, lactate, ouã, cârnaţi, pâine.
Piaţã: salatã& harbuz.
Feuerbach e un ateu care le place creştinilor—creştinilor neconvenţionali. Aceştia îl gãsesc interesant. E un ateu admirat, gustat de creştini. Unul dintre admiratorii creştini ai lui Feuerbach se interesase de idealiştii/ hegelienii anglofoni.
6 z.—chixul. Vândut de patru ori. Joaca. Vulnerabilitatea. Luni—azi. Tocmai tortura, deliberat supliciul. Cãrţile şi cititul.
Tipler, citat cândva de Patapievici, e apreciat de Pannenberg.
Lichtenberg şi Pannenberg. Contrastul între inspiraţie şi strãdanie—între inspiraţia liberã, şi sârguinţa, migala anostã şi laborioasã.
Numai istoria, metaexegeza—aforismele anoste—prefaţa, obiecţiile, exegeza. Jeter. Confuzia cu malaezianul. Notele tratatului—malaezianul.
Citit—belgianul& T de Q. Stil—T de Q—PC—AS—GS—FN—Bloy.
Protestanţii, etica.
Cei care afirmã cã numai o micã parte din oratoria bisericeascã (‘literatura de amvon’), teologie, filozofie, are valoare literarã, ar trebui sã se gândeascã cã numai o micã parte din literaturã, din literatura propriu—zisã, are valoare literarã—numai o micã parte din romane, poeme, eseuri, piese, memorii, etc., rãmân; restul sunt atinse de aceeaşi caducitate. De Quincey vorbea despre Newton; însã nu spune nimic despre marii filozofi. Marea filozofie nu e niciodatã ‘depãşitã’, ‘întrecutã’. La fel, De Quincey nu spune nimic nici despre istorie; ia ca exemplu de literaturã de cunoaştere fizica lui Newton.
Revenind acum la gândul iniţial, nu supravieţuiesc, ca literaturã, nu rezistã mai multe romane, poeme, eseuri, etc., decât predici. Genul ales nu e o garanţie a reuşitei, a izbânzii. Aceeaşi caducitate atinge şi genurile ‘propriu—zis literare’.
Atâtea predici, spune De Quincey (scriitor, cititor, bibliofil), nu sunt literaturã—da, însã atâtea romane, piese de teatru, poeme nu sunt, nici ele, literaturã! Ceea ce e chiar mai grav—fiindcã acestea îşi propun, explicit, sã fie! Ar trebui sã fie!
Cel mai important e sã nu citeşti arbitrar, la întâmplare, aleator.
Împotriva interiorizãrii pot fi spuse douã lucruri:--eul, lãuntrul nu e un absolut, ci o realitate greşelnicã, failibilã;--omul nu e redus la propriile resurse ale interioritãţii, ci existã şi un aport ‘dinafarã’, existã alte realitãţi, tot aşa, limitate, cu care se poate corela, cu care poate ajunge sã relaţioneze—şi prin care ceva îi vorbeşte.
Omul are reprezentãri numai ale creatului; Dumnezeu nu trebuie închipuit ca un termen între alţi termeni. Nu trebuie reprezentat în planul creatului, ca fiind în planul celor create. Locul Lui nu e acesta; Dumnezeu nu interacţioneazã cu omul în felul acelora create. El vine dinafara creaţiei, care nu—L cuprinde.
În cazul lui Thomas De Quincey, avem un mare scriitor, care era şi un mare cititor, şi un mare bibliofil.
Istorici remarcaţi pentru stilul lor sunt J. R. Green, W. H. Prescott, G. M. Trevelyan.
Îl confundam pe Fielding cu Thackeray. Juriştii. Umoriştii şi picareştii. Scrierea despre umorişti.
Critica literarã a lui Hazlitt—umoriştii—romancierii—criticã a frumuseţilor, a simpatiei—v. şi belgianul Poulet, precursorii ‘Noii critici’.
Recititul—Gracq. Cititul şi bibliofilia—De Quincey şi baptistul Gordon. Recititul: Hazlitt şi Lamb.
Landry citeşte cãrţile de teorie socialã ale lui Leacock, Lippmann, Dna. Paterson—ca şi pe Koestler, Orwell, Rolland.
Exemplaritatea sau desãvârşirea ilustratã de Macaulay.
Cãrţile scoţianului Raleigh.
Umoriştii al cãror meşteşug constã în descrierea de situaţii amuzante—uneori, numai vag amuzante, sau aproximativ amuzante.
Încercarea de subvertire a ierarhiilor literare.
Faptul de a avea umor nu înseamnã a fi umorist.
Balzac s—a încercat ca umorist; ca şi Verne. Balzac s—a vrut umorist, cu toate cã nu a convins; însã Salinger conteazã ca un mare umorist.
Pe de altã parte, umorul îşi poate propune numai sã producã râsul—sau zâmbetul—sau doar grimasa; însã poate şi altceva—sã—şi propunã sã transmitã ceva, sã sublinieze ceva, sã enunţe ceva—e umorul cu tâlc.
A fost surprinzãtor sã constat cã tocmai marii autori americani (Faulkner, Hemingway, Salinger, Updike) sunt aceia desconsideraţi de cunoscãtori, de cititorii înveteraţi. Cã ceea ce la noi trecea drept marea literaturã americanã, pentru bãştinaşi nu e.
A nu confunda umorul autentic cu ironia, satira, zeflemeaua, parodia, sarcasmul, tifla.
Cãrţi ca acelea rãscitite de Lamb şi Hazlitt s—au mai scris, de atunci încoace—fie ca romane (de ex., Thackeray), fie ca tratate (de ex., Coleridge).
Dramaturgii (Shakespeare şi ceilalţi elizabetani), poeţii (Milton, etc.), umoriştii, romancierii (Richardson, Rousseau, Scott …), prozatorii sc. XVII (în comun cu De Quincey, Coleridge şi Lamb), marii prozatori (Junius, Burke …), filozofii, pictorii; numai zãdãrnicia erudiţiei anoste a enunţat—o Hazlitt. Englezii erau mari cititori.
Eseiştii—şi marii prozatori, pur şi simplu (autorii sc. XVII, Junius, Rousseau, Burke) [filozofi, politicieni, istorici, chiar teologi]. Marii dramaturgi (de la contemporanii lui Shakespeare, la Schiller).
Proza cea mai gustatã de Hazlitt o gãsea altundeva decât la eseiştii propriu—zişi; adesea, în scrieri ocazionale, sau chiar ‘neliterare’, cu altã funcţie decât aceea pur literarã, integral literarã. Eseu recapitulativ, racursi, istorie a cititului. Bucuria& însufleţirea.
La fel simţeau Amiel, Renard, M. Caragiale, Cãlinescu, Eliade, Gracq, Tresmontant, Rével, Ep. Sigrist, eu (pentru Héllo, Bloy şi Claudel …). Încântarea şi bucuria date de ceea ce e bine scris—cronicari, Las Cases, memorialişti, un istoric bisericesc, câţiva filozofi, nişte eseişti—cei la care valoarea literarã e vizatã indirect, sau spontanã, sau de o artisticitate fireascã.
Desãvârşirea lui Macaulay.
Umoriştii& meritele literare& desãvârşirea lui Macaulay. Scrieri neliterare prin natura lor, citite şi gustabile ca literaturã.
Pânã şi stângãcia literarã, inspiratã şi însufleţitã, poate sã dea încântare, sã încânte şi sã bucure. V., de ex., unii teologi.
Loisy şi Tyrrell, lexicograful Dal, Schillebeeckx despre Deipara, Odobescu, Pârvan, Petrovici, Iorga, Ralea, Jevons, Froude, Michelet, chiar Lincoln, unii autori semnalaţi în trecere de patrologul american, Mondor, Newman, manualul de aritmeticã recomandat, cândva, de M. Caragiale, Swete—ceva din panoplia artisticitãţii stilului neliterar, ‘funcţional’—un stil nu numai îngrijit—nici ornat, împodobit.
Bagdasar ca ilizibil.
Patrologul& VN.
Nivelul scrisului (ocazional) francez. Gazetarii.
Idealul cititorului e sã—şi ştie cãrţile ca Lamb şi ca Hazlitt—şi sã poatã sublinia scenele ca Nicoll şi, din nou, Hazlitt (pentru Rousseau, Smollett, Fielding …).
Bataille, Rozanov, Céline, Bloy, Weininger, Koestler, Blanchot—‘trãsniţii’. Extravaganţii aleşi de evreul argentinian, ME, EMC, Ep. Sigrist, Piţu—ca editor.
Seriile—v. GM, Piţu—selecţia.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
sâmbătă, 6 august 2011
Nu ştiu dacã ceea ce a fãcut Wesley îl şi descalificã. Trebuie ţinut seama şi de climatul de criticã liberã în care a trãit el. Adversarii înseamnã întotdeauna contestare şi calomnie. Se pare cã firea şi acţiunile lui Wesley nu erau ireproşabile. Însã de la Belarmin la Sf. Iozafat, chiar persoanele canonizate n—au dus lipsã de contestãri; nu mai vorbesc de Sf. Chiril, chiar de Sf. Juan, sau de atâţia din ‘cãlugãrii canonizaţi’ care—l înfuriau pe Coleridge. Lucruri rele, unele nu fãrã fundament în realitate, s—au gãsit de spus despre toţi oamenii mari. Alteori e vorba despre scorneli. Iisus spune cã era învinuit de beţie şi de rele tovãrãşii. Nu ştiu dacã Wesley a fost demonizat [adicã portretizat cu vindicativitate şi tendenţiozitate] ca Luther şi Calvin, şi nu ştiu ce se crede despre Knox. Baptistul exprimã în mai multe rânduri reticenţe faţã de caracterul lui Wesley—un creştin necanonizabil.
Protestanţii sunt mai lipsiţi de iluzii, mai puţin înclinaţi sã—şi facã iluzii, mai conştienţi de deficienţele umane; asta se vede şi din tonul clericilor lor—nu existã, în general, nesuferita condescendenţã monasticã, ifosele asceţilor din Bisericile apostolice. Asta îi face pe protestanţi mai puţin dispuşi sã pledeze. Nu sunt gata sã pledeze pentru ‘eroismul virtuţii’.
Patria omului e nu Raiul, ci Împãrãţia—iar aceasta e prezentã. Patria omului nu e ‘cealaltã lume’—ci Împãrãţia. Omul trebuie sã tindã cãtre Împãrãţie, pace, limpezime. Elementul sufletului uman e mila.
Am, înregistrate, vocile lui Ware, Borges, Moltmann, Arhim. Teofil, R. Noica, Taft.
Împotriva lui Barth (şi Gordon), nu cred cã rostul teologului e sã indice Împãrãţia, ci sã intre în ea. Cu Iisus, Împãrãţia a început. Nu mai e anunţarea, ci chiar Împãrãţia.
Subiecte de eseuri—Hamann—Lacugna—cãrţi semnificative.
Sf. Toma, DB, chipul, tenul, teologii scoţieni.
Istoria naivã nu e mai reuşitã decât ştiinţa naivã; dacã autorii biblici aveau ‘intenţia de a povesti lucruri adevãrate’, o aveau şi pe aceea de ‘a vorbi despre naturã’. Încât pe calea ‘ştiinţei biblice’—un anacronism, spun Jaki, Coyne, Barron—trebuie sã o ia şi ‘istoria biblicã’, şi ‘geografia biblicã’, topografiile, etc.; relatarea de întâmplãri adevãrate din trecut nu cere o metodologie mai puţin evoluatã şi criticã, decât ‘vorbirea despre naturã’. Ca intenţie generalã, autorii biblici vroiau sã ‘vorbeascã despre lumea creatã şi fazele apariţiei ei’, ca şi despre evenimente petrecute; pentru ambele le lipseau instrumentele, iar istoria nu e mai uşor de fãcut decât paleontologia. Geocentrismul nu e o greşealã mai plauzibilã decât credulitatea. Cine a putut greşi într—o privinţã, a putut greşi şi în alta. ‘Istoria biblicã’—şi cronologiile—nu—s mai recomandabile decât anacronica ‘ştiinţã biblicã’; dacã autorii biblici n—au vrut sã facã ştiinţã, adevãrul e cã nici istorie, în sensul modern, renascentist, n—au vrut sã facã. Pânã la Valla şi criticii renascentişti, nu existã ‘istorie’—mai ales a ‘lucrurilor trecute’; istoria naivã înseamnã Voragine. Europenii medievali luau legendele drept istorie. Au existat, în Antichitate, în vremea Imperiului, câţiva latini—care erau un fel de cronicari. Dacã descurcãreţii ne spun cã e anacronic sã vorbim despre o ‘ştiinţã biblicã’—şi o intenţie ştiinţificã—la fel de anacronic e şi sã vorbim despre ‘istorie biblicã’ şi sã numãrãm generaţiile. Autorii biblici povesteau ‘lucruri trecute’, povesteau trecutul—ca şi Voragine, ca şi autorii medievali. Istoria naivã nu e istorie valabilã. Culegerile de anecdote nu trec drept biografie. Baladele nu sunt istorie. Folclorul nu e istorie. Noţiunea de istorie obiectivã şi dezinteresatã a apãrut târziu; popoarele nu au noţiunea unei istorii obiective. ‘Mãnãstirea Argeş’ e ideea lor de istorie; intereseazã mai ales semnificativul potenţat. Autorii biblici nu gândeau despre istorie ca Ranke; nu scriau istoria ca Taine. Colectivitãţile nu sunt interesate de istoria obiectivã; epopeile homerice nu sunt istorie. ‘Ieşirea’ nu e istorie obiectivã mai mult decât ‘Eneida’. Barron, mi se pare, comparã, tendenţios, ‘ştiinţa biblicã’ cu ‘istoria homericã’—însã ar trebui sã compare ‘istoria biblicã’ cu ‘istoria homericã’. Nu e mai multã istorie în Biblie, decât în epopeile antice sau în poemele asiatice. NT relateazã fapte contemporane şi atestate—aceasta e deosebirea. Foloseşte martori oculari şi chiar participanţi la cele povestite.
Realismul cronicarilor români—moldovenii şi muntenii. Nu existã fabulos în cronicile lor. Nu seamãnã cu cronicarii medievali. Seamãnã cu cronicarii italieni—Guicciardini şi Machiavelli. Nu flirtau cu supranaturalul legendar. Italienii au emancipat cronica de fantastic şi de implauzibil. În acest sens, cronicarii români erau, în linii mari, racordaţi la vârsta europeanã. Discreditarea credulitãţii a început la italieni, în Renaştere.
Ortodoxul—Hristos, Deipara, Sf. Ap. Andrei, Sf. Ioan Zlataust, Sf. Isaac, doi sfinţi ruşi şi douã sfinte, trei teologi ruşi şi douã sfinte apusene.
Între douã contoare, concordã numai întâiele douã locuri. Italianca şi Mitropolitul.
Lacugna& subiecte—Hamann& Brentano, Daniel şi Petrescu, Sorge, Antonie şi iezuitul, Foarţã, Sf. Ignatie, Dna. Hill, Walser. Nearb.. Subiecte. Ziarele—ed.& nearb.. Subiecte vrednice.
Meyendorff spune cã Botezul nu e un Sacrament de pocãinţã. Într—adevãr, e un Sacrament de încorporare, de dare de viaţã—care se face prin har primit. Botezul e acordarea unui har. Mai mult, Botezul e, spune Meyendorff, un Sacrament al Învierii, un Sacrament resurecţional. ‘Taina Botezului e lumina însãşi’, scrie Meyendorff.
Botezul, spunea prelatul belgian, e o lucrare a Lui Dumnezeu, nu o decizie, o angajare a omului. Interpretarea Sacramentelor. Celebrarea lor frecventã inspirã. Reflecţia asupra Sacramentelor—simbolistica şi dinamica lor—romanciera americanã (şi LF), prelatul belgian, Schillebeeckxs, Meyendorff.
Rose despre postul rãsãritean, rusesc, şi Behr despre eshatologie.
E adevãrat cã ortodoxul îi citeazã des pe Rose şi Sf. Ioan Maximovici—însã pe Sf. Fotie îl face sã spunã cã obiceiurile locale sunt respectabile (dintr—o scrisoare cãtre Sf. Nicolae cel Mare).
Simţul eshatologic şi sacramental. Pacea, mila, limpezimea, caritatea.
‘Cinstitor al …’.
Eu cred cã teologia e raţionalã, nu antinomicã. Antinomiile sunt aparente, sau retorice, pentru a sublinia ceva. Nu existã, în teologie, antinomii autentice.
De la Sf. Duh ne vin pacea, mila şi limpezimea sau claritatea. Cruzimea dezechilibreazã ceva, stricã o balanţã.
Abia în anii ’80 ai sc. XIX a devenit Dna. Austen un autor popular, a devenit cunoscutã publicului.
Rawls citeazã un teolog ecologist—Edwards. Rawls, un extravagant bãtrâior, are deprinderea de a cita autori interesanţi—ca Ep. Taylor, Ramsey, Wright, McColman, Sellner, Chryssavgis, Spretnak, Pitre—şi, mai ales, citeazã cãrţi, cãrţi tipãrite—nu postãri ale altora. Foloseşte tot formatul de antologie—ca şi ortodoxul, ca şi Jeter—ca şi, mai nou, chiar baptistul, cu grupajul de scrieri care nu au nevoie de comentariu (însã nevoia de comentariu trebuie sã fie a cititorului—nu a scrierii).
Ortodoxul, baptistul, preotul, Rawls, ortodoxul Hart, Jeter. WB& ortodoxul Hart& Barron.
WB: baptistul [şi Jeter]; ortodoxul Hart: Jeter; Barron: ortodoxul [şi Jeter].
Numai Jeter îi întruneşte pe toţi trei: ortodoxul Hart, WB şi Barron.
Alţi trei catolici (maica, biblistul dizident—rãspopitul, şi ecologistul).
Ceea ce e cam indigest.
Jaki n—are dreptate sã atace concordismul în numele perimãrii ştiinţei, fiindcã întreg concordismul patristic e un fals concordism—e punerea în acord a ‘Facerii’ cu teorii filozofice antice. E interesant cã tocmai un autor ca Jaki, care defineşte ştiinţa aşa cum o face şi apreciazã cã ştiinţa începe odatã cu Buridan şi Oresme, sã afirme cã orice concordism e sortit sã cadã odatã cu ştiinţa vremii aceleia. Pânã de foarte curând, nu a existat o adevãratã ştiinţã a Cosmosului. Ştiinţa la care apelau Pãrinţii şi medievalii era o fantasmagorie. Vorbim despre faza preştiinţificã a cosmologiei. Pãrinţii recurgeau la reprezentãri preştiinţifice despre Cosmos. Eroarea lui Jaki e de a rãstãlmãci concordismul, de a lua concordismul filozofic, al anticilor şi medievalilor, invalidat, drept concordism ştiinţific—care nu avea cum sã preceadã cosmologia modernã. Nu existã concordism adevãrat pânã la cosmologia modernã. ‘Facerea’ nu a putut fi corelatã cu ştiinţa, înainte ca aceastã ştiinţã sã şi existe. Pãrinţii şi exegeţii ulteriori ai ‘Facerii’ nu corelau Biblia cu ‘ştiinţa vremii lor’, ci cu teoriile vremii lor. Pãrinţii nu aveau o ştiinţã cu care sã coreleze ‘Facerea’—cosmologia nu exista.
Critica adusã de McCarthy lui Jaki e boantã şi calpã—însã subliniazã, întrucâtva, ceea ce e enervant în sucelile şi piruetele acestui autor cu o gândire extravagantã, cusurgiu şi pe care mai totul îl nemulţumea.
‘Creaţia’ ca prelucrare, aranjare, ordonare. ‘Cu uşurinţã suveranã’.
Iisus e ‘mai mântuitor’ decât ceea ce se întâmplã cu El; Iisus mântuieşte prin ceea ce e, nu prin ceea ce se întâmplã cu El. Ideea centralitãţii jertfei e falsã, fiindcã numai animalele de jertfã sunt importante doar întrucât, şi dacã, sunt jertfite; cu Iisus nu e aşa. Iisus era Mântuitor şi fãrã jertfã; necesitatea jertfei corespunde unei interpretãri adopţioniste. Iisus nu e ‘înãlţat prin jertfã’.
Ruptura de Bisericã şi deriva filozoficã; deriva filozoficã, la originea acestei înstrãinãri care i—a scos din Bisericã.
De trei ori certat de slugi [M., C., D.]—şi certat numai de slugi.
Arhipelagul. Muştruluiala, azi& ironia& orã—vestiarul.
Stãpâna. Alegerea între interesul stãpânei şi întâlnirea de care fusesem anunţat de o sãptãmânã—întâlnirea cu mine. Interesul stãpânei a avut întâietate; asta mi—a arãtat cât de important sunt.
Complexat.
Ieri (marţi)—tinereţea nãruitã.
Brentano& o istorie bisericeascã, de momente bisericeşti.
De ce a cãpãtat Pãtimirea o asemenea importanţã? Fiindcã e impresionantã. Fiindcã a impresionat. Fiindcã a produs o impresie adâncã, atât în sine—cât şi prin faptul cã a fost situatã într—o nouã luminã de cãtre Înviere.
Farmer Îl defineşte pe Dumnezeu ca ‘însuşi temeiul fiinţei şi vieţii cuiva’. Vinovãţia nu e pocãinţã.
Lubac—exegezã, religiologie/ budism, politicã şi ideologii, teologie istoricã, ecleziologie.
Ieri, îndemnul de a mai zãbovi, de a mai rãmâne.
Dacã prioritatea istoricã va fi revenind celibatului preoţesc, atunci clerul cãsãtorit e un progres doctrinar, un avans. Roma face mare caz de vechimea unui obicei bisericesc—nu, însã, şi când ar trebui sã explice destituirea Episcopatului. Episcopatul apusean e administrativ şi ancilar.
Iar identificarea vieţii sexuale cu ‘necurãţia’ e o marotã enervantã; tot atâta necurãţie existã şi în celibat. Sau: celibatul nu ocazioneazã mai puţinã necurãţie. Virtutea ca abţinere e o miopie. Virtutea înseamnã lucrare, nu abţinere. Virtuos nu eşti nefãcând—ci fãcând bine.
Preoţia nu e ‘murdãritã’ de sexualitate, sexualitatea nu întineazã, nu maculeazã. Sau: celibatul prost trãit pãteazã tot atât.
Duhul şi crisparea, crusta, zvâcnirea.
A dispreţuit sângele, cuvântul şi tinereţea mea.
Mutismul, secretomania, conspirativitatea. Jocurile cu mintea şi cu viaţa mea. Nu sunt animal, sunt om. Pasul III. Dispreţul arãtat. Rãbdarea.
Grija pentru fiinţã—realizarea persoanei—gnoseologia intuitivã—nu conformarea la Magisteriu.
O cârpã, toantã orgolioasã şi
Nu ştiu dacã teologii eliberãrii priveau acţiunea emancipatoare ca pe unul din fronturile, ca pe una din laturile activitãţii Bisericii—sau ca pe misiunea ei prin excelenţã. Emanciparea sãracilor e una din misiunile Bisericii.
Compromisul—pramatiile între ele—târâturã ordinarã (pasul IV, pasul V).
Dezamãgirea impulsivã, scârbitã, şi nu resemnatã, ar fi ajutat mai mult.
Nu s—a vrut sã se vorbeascã cu mine; s—a vrut sã fiu manipulat, ‘împins’.
Satisfacţia amarã datã de gândul decretului Lui Dumnezeu: ca, de 3 ½ l., nici mãcar sã nu ajungem sã ne vedem.
Listei de teologi catolici citiţi de baptistul Gordon: Balthasar şi Kűng (şi Rahner, amintit ocazional), Merton şi Maica Chittister, trebuie sã îi adaug pe Lash şi Dna. Lacugna; Lash e un alt rãspopit, ca şi alţi teologi progresişti.
Climatul firesc al existenţei mele.
Limbajul literar, nu acela social.
Cum ar putea mânia dumnezeiascã sã mai fie dreaptã, dacã Dumnezeu deja a ales? Cãci se vorbeşte nu de preştiinţa, ci de alegerea Lui Dumnezeu.
Înţelegerea anselmianã a ispãşirii, la reformaţi.
Numai pentru catolicii apuseni, Biserica a putut ajunge sã însemne clerul.
Comentariul obiectiv—şi acela care preia sugestii şi prelungeşte, care reface, pretextând numai cã descrie, şi mai degrabã preia inspiraţia, se slujeşte de inspiraţie; nu e vorba numai de Gaetan, Heidegger, Noica—ci şi de Chartier şi alţii care fac o scriere sã spunã ceea ce vor ei.
Mã gândeam la pâine, nu la panicã.
Fostul vicar—umorul—indigest, nesãrat—lipsa de însufleţire—crisparea& adulta şatenã, farmecul, atingerea fugarã, uşoarã. Marţi dim., în drum cãtre clinicã, am întâlnit mai întâi pe fostul vicar, biblistul agramat, încercând zadarnic sã însufleţeascã un grup de mofluzi mohorâţi, posaci—apoi o adultã şatenã.
Firescul vs. artificialul. Paradoxul pramatiei.
Vulnerabilizat.
Am simţit tresãrirea iubirii în sânul ei.
Creştinismul nereligios. Nu decreştinarea.
Climatul dicteazã comportamentul.
Trollope, apreciat de modernistul jamesian Ford, îl gusta mult pe Thackeray.
Îmi place bonomia naratorului ironic, locvace şi pãrtinitor, de la Fielding la Trollope—vechea tradiţie, prejamesianã, a romanului englez. Literatura discutatã fãrã crispare militantã, cu simpatie hazlittianã, cu largheţe. Nu cred cã naratorul neutru şi imparţial, ‘realist’, a fost un progres—sau o îmbunãtãţire a ‘tehnicii narative’. Reţin cã lui Gracq îi displãceau aceste ‘interpuneri’ ale naratorului, pe care poate cã Beyle le învãţase de la englezii sc. XVIII, de la vechiul roman englez de sc. XVIII.
Un scriitor e interesant pentru ceea ce a creat, nu pentru ce a crezut.
Dreiser—Mencken, evreul scandinav, evreul.
Scriitorii americani cei mai apreciaţi dincoace de ocean, maeştrii prozei americane—Poe, London, Dreiser, Faulkner, Hemingway, Salinger, Updike, Pynchon şi Barth—sunt cei mai desconsideraţi de cãtre americanii care pretind cã se pricep.
Irving, Parkman, Cooper, Longfellow, Howells, Dreiser, H. Crane, S. Crane; cei patru prozatori antologaţi [NH, Twain, HJ].
Thackeray era un sensibil, de aceea scria romane cinice, sardonice, picareşti; Dickens era un dur şi un coţcar, de aceea scria romane sentimentale.
Enigma Richardson. Richardson şi Rousseau—ca romancieri. Iluminiştii francezi—şi romanul englez.
Scott, Thackeray şi Dickens continuã linia vechiului roman englez, cãreia i se raliazã şi Trollope—prin naratorul indiscret şi pãrtinitor. Trollope aparţine acestei linii—cu toate cã o şi neagã—prin naraţiunea rarefiatã şi neepisodicã; însã ţinuta sa e aceea a vechilor romancieri englezi inegalabili.
Latura licenţioasã, libertinã, şi aceea de vechi roman englez, a existenţei. Mişcarea uşoarã, mozartianã—libertinajul victorian—articole—trei filme italiene [‘Aşa fac toate’& ‘Pielea …’& ‘Decameronul’—ecranizat]. Inspiraţia de vin.—articole—chiar despre genul ca atare.
Bruneta delicioasã (M.)—azi (marţi)& cf. ieri—ras—afabil—
Invitaţii la bucurie. Bucuria prezenţei. Italiana, poate mai direct decât franceza, asociazã orgasmul cu bucuria (în francezã, verbul are un înţeles mai instrumental—‘a se bucura de’).
Butor& MP. ‘Eneida’. AF (Pãstorel, arhaizant)—NS: A.—‘Quijote’—Blaga—Vianu—moş Vrânceanu —Marcu şi GC: ca italienişti—ME de M--
Mai ales AG [MP& ‘Eneida’] şi AP [AF; A.; ‘Faust’; ME de M]. NM.
Ulici şi cheia. Sovieticul—retradus?
Butor, ‘Quijote’, MP, ‘Eneida’, A., ‘Faust’, AF\ Pãstorel, Vianu, ME de M.
Hazlitt era un cititor de romane—însã era, mai ales, un iscusit recititor de romane—Richardson, Rousseau, Smollett, Fielding, Sterne, Scott.
Pentru unii, centrul literaturii americane sunt alde Barth, Pynchon, Carver, etc.—sau Foster, etc.—pentru alţii, Bellow, Roth—pentru niciunii, Faulkner, Hemingway, Salinger, Updike—ca sã nu mai vorbim de Poe, Dreiser, London (la care, poate din cauza naraţiunilor arctice, mã gândesc ca la un canadez).
Hegel, când scrie despre literaturã sau istorie, despre ‘realizãri umane’, nu face neapãrat—şi cu ifos—‘filozofie’; e o discuţie destul de liberã.
Trollope era un pic mai tânãr decât Thackeray; Meredith era cu peste un deceniu mai tânãr decât amândoi.
Richardson se nãscuse în sc. XVII, e cel mai vârstnic dintre vechii romancieri englezi (--de fapt, Defoe era cu aproape trei decenii mai vârstnic).
Defoe—1660.
Swift—1667.
Richardson—1689.
Fielding—1707.
Sterne—1713.
Smollett—1721.
Goldsmith—1728.
Scott—1771.
Dra. Austen—1775.
Marryat—1792.
Dra. Gaskell—1810.
Thackeray—1811.
Trollope—1815.
Dna. Eliot—1819.
Meredith—1828.
Howells—1837.
Conrad—1857.
Gissing—1857.
Kipling—1865.
Galsworthy—1867.
Bennett—1867.
De la strãbunul Defoe, la Gissing şi Bennett—sunt douã veacuri de literaturã englezã—şi de extraordinar roman englez.
Rãstãlmãciri—CN—lista de cãrţi—Pruteanu—Gide, Galsworthy, LNT—gustul—întortocheri—SK—vârsta—AG şi AP. Scientismul.
Scrisul ca îndemânare, abilitate, prestidigitaţie—Maugham. Talent real, şi tot atâta mãrginire. Nu e deajuns sã scrii bine—însã e necesar.
Ticãloşia, josnicia, rãutatea, dezmãţul nu mã încântã—de aceea, nu gust romanul numit picaresc. Nici nu cred în flatarea acestui tipar comportamental. Sexualitatea, chiar adulterul şi libertinajul, privite cu umor, pot fi reprezentate şi altfel, decât în complacerea în ticãloşie.
Lui Thackeray îi sunt mai mult sau mai puţin reproşate atât moralismul victorian, cât şi simpatia pentru Barry Lindon şi Becky Sharp. Acest neasemuit romancier a fost egalul lui Fielding, ca şi al umoriştilor pe care îi aprecia atât.
Fiecare femeie, fiinţã altruistã şi deschisã, are dreptul de a cere sã fie consideratã ca un miracol—fiindcã şi este unul.
Nu mai ştiu unde am citit cã Burke era un patriot irlandez. Relaţia lui cu metafizica.
Pe rãcoare, la 12 ½, iubindu—ne.
‘Citiţi—pe Fielding, Thackeray, Trollope, Meredith, Howells, Gissing, Scott!’.
Dinastiile engleze (alde Butler, Darwin).
Cãlugãrul Bacon—Lordul Bacon—Hobbes—Newton—deiştii—Locke—Hume şi Berkeley—Bentham—Mill—Spencer.
Spaniolul—HB—Brãtescu—GI, cf. lui AP.
Idealismul nu poate sã treacã de enunţul cã lumea e reprezentare, adicã de spinozism—cã reprezentarea e ceva calitativ distinct de materie, cã datã e numai reprezentarea; nimic nu autorizeazã solipsismul şi alte terori adolescentine. Din idealism rãmâne valabil numai caracterul distinct al reprezentãrii—lumea nu e datã ca materie, ci ca reprezentare. Sau, cu alte cuvinte, gânditul nu are întindere, gânditul e neîntins; ceea ce zãdãrniceşte orice fel de localizaţionism. Aceastã axiomã spinozistã aratã greşeala metaforei lui Bergson, care compara gândirea şi creierul, cu haina şi cuiul—însã acestea douã sunt obiecte ambele, sunt realitãţi de acelaşi ordin, vin material în contact, e de la sine înţeles cã pot sã aibã un contact—greşeala metaforei lui Bergson, metaforã care nu explicã nimic, îl aratã pe acesta rãmas la aporiile cartezianismului, şi neatingând nivelul spinozist. Bergson rãmâne un inconştient materialist cartezian; abia spinozismul deschisese calea cãtre idealism. Gândirea şi material sunt douã aspecte ale aceleiaşi realitãţi—sau ale realitãţii. Haina şi cuiul sunt douã obiecte, aparţinând aceluiaşi ordin de realitãţi. HB rãmâne un localizaţionist de tip cartezian, convins cã duhul poate sã întreţinã raporturi localizate, desemnabile spaţial, situabile în spaţiu, cu materia. Pentru el, sistemul nervos e punctual de incidenţã, locul sau zona de contact a duhului cu materia.
Romanul lui De Quincey—nu e nici faimos, nici nemenţionat.
Roxana, De Quincey, Dana, vechea rev. fr., rebegirea, drumul.
Evreul argentinian (eseul, ca scurt tratat)& culegerea de scrieri teologice. Cã a scris şi teologie.
Vârsta—16 ½ l., vs. 2 s..
Vicistudinile biologice, sociale, de mediu duc la deformãri, la diformitãţi. Omul ar trebui sã conştientizeze mai întâi diformitãţile, malformaţiile; abia în acest fel, Spovada e o terapie, şi nu un moralism, nu o moralizare.
Iubirea, dorinţa, încântarea, plãcerea, miracolul, orgasmul, extazul.
Dupã articolele culese în urmã cu 28 de l. (Greville, Richardson, Burke, Fuller), vãd cã citisem cu luare—aminte eseurile hazlittiene.
Un om şi scriitor pe potriva lui Greville, Fuller, Rochester şi Beckford—ca originalitate, înfrigurare şi înaripare.
Soţia idealã—care îţi oferã mâncare, sex, şi te ţine acasã—adicã, îţi aduce pontajele semnate.
Referitor la autorii biblici, dacã admitem cã oamenii acelor timpuri n—aveau de unde sã ştie ce e ştiinţa, ei n—aveau de unde sã ştie nici ce e ‘istoria’ în sensul modern; erau la fel de incompetenţi ca istorici, pe cât erau şi ca paleontologi. Nu se pricepeau la istorie, mai mult decât la paleontologie; ca probã stau şi cronicarii francezi medievali.
E adevãrat cã, înafara iubirii, nu ştiu niciun alt subiect care sã merite.
Romane—nesaţul romanelor—Hazlitt şi baptistul Gordon.
Cred cã ‘Quijote’ nu trebuie citit altfel decât Fielding, Sterne, Smollett, Thackeray, Dickens, Scott—nici marii dramaturgi, altfel decât Shakespeare, elizabetanii, Schiller, Ibsen şi Shaw.
Neîncrederea.
Debarasarea de reprezentãrile religioase. Ceea ce e resimţit ca balast, şi nu ca gândire vie.
Binele e abrupt, neînchipuit, şi finit. Acest neînchipuit care e dat e un prag de sus.
Protestanţii sunt mai lipsiţi de iluzii, mai puţin înclinaţi sã—şi facã iluzii, mai conştienţi de deficienţele umane; asta se vede şi din tonul clericilor lor—nu existã, în general, nesuferita condescendenţã monasticã, ifosele asceţilor din Bisericile apostolice. Asta îi face pe protestanţi mai puţin dispuşi sã pledeze. Nu sunt gata sã pledeze pentru ‘eroismul virtuţii’.
Patria omului e nu Raiul, ci Împãrãţia—iar aceasta e prezentã. Patria omului nu e ‘cealaltã lume’—ci Împãrãţia. Omul trebuie sã tindã cãtre Împãrãţie, pace, limpezime. Elementul sufletului uman e mila.
Am, înregistrate, vocile lui Ware, Borges, Moltmann, Arhim. Teofil, R. Noica, Taft.
Împotriva lui Barth (şi Gordon), nu cred cã rostul teologului e sã indice Împãrãţia, ci sã intre în ea. Cu Iisus, Împãrãţia a început. Nu mai e anunţarea, ci chiar Împãrãţia.
Subiecte de eseuri—Hamann—Lacugna—cãrţi semnificative.
Sf. Toma, DB, chipul, tenul, teologii scoţieni.
Istoria naivã nu e mai reuşitã decât ştiinţa naivã; dacã autorii biblici aveau ‘intenţia de a povesti lucruri adevãrate’, o aveau şi pe aceea de ‘a vorbi despre naturã’. Încât pe calea ‘ştiinţei biblice’—un anacronism, spun Jaki, Coyne, Barron—trebuie sã o ia şi ‘istoria biblicã’, şi ‘geografia biblicã’, topografiile, etc.; relatarea de întâmplãri adevãrate din trecut nu cere o metodologie mai puţin evoluatã şi criticã, decât ‘vorbirea despre naturã’. Ca intenţie generalã, autorii biblici vroiau sã ‘vorbeascã despre lumea creatã şi fazele apariţiei ei’, ca şi despre evenimente petrecute; pentru ambele le lipseau instrumentele, iar istoria nu e mai uşor de fãcut decât paleontologia. Geocentrismul nu e o greşealã mai plauzibilã decât credulitatea. Cine a putut greşi într—o privinţã, a putut greşi şi în alta. ‘Istoria biblicã’—şi cronologiile—nu—s mai recomandabile decât anacronica ‘ştiinţã biblicã’; dacã autorii biblici n—au vrut sã facã ştiinţã, adevãrul e cã nici istorie, în sensul modern, renascentist, n—au vrut sã facã. Pânã la Valla şi criticii renascentişti, nu existã ‘istorie’—mai ales a ‘lucrurilor trecute’; istoria naivã înseamnã Voragine. Europenii medievali luau legendele drept istorie. Au existat, în Antichitate, în vremea Imperiului, câţiva latini—care erau un fel de cronicari. Dacã descurcãreţii ne spun cã e anacronic sã vorbim despre o ‘ştiinţã biblicã’—şi o intenţie ştiinţificã—la fel de anacronic e şi sã vorbim despre ‘istorie biblicã’ şi sã numãrãm generaţiile. Autorii biblici povesteau ‘lucruri trecute’, povesteau trecutul—ca şi Voragine, ca şi autorii medievali. Istoria naivã nu e istorie valabilã. Culegerile de anecdote nu trec drept biografie. Baladele nu sunt istorie. Folclorul nu e istorie. Noţiunea de istorie obiectivã şi dezinteresatã a apãrut târziu; popoarele nu au noţiunea unei istorii obiective. ‘Mãnãstirea Argeş’ e ideea lor de istorie; intereseazã mai ales semnificativul potenţat. Autorii biblici nu gândeau despre istorie ca Ranke; nu scriau istoria ca Taine. Colectivitãţile nu sunt interesate de istoria obiectivã; epopeile homerice nu sunt istorie. ‘Ieşirea’ nu e istorie obiectivã mai mult decât ‘Eneida’. Barron, mi se pare, comparã, tendenţios, ‘ştiinţa biblicã’ cu ‘istoria homericã’—însã ar trebui sã compare ‘istoria biblicã’ cu ‘istoria homericã’. Nu e mai multã istorie în Biblie, decât în epopeile antice sau în poemele asiatice. NT relateazã fapte contemporane şi atestate—aceasta e deosebirea. Foloseşte martori oculari şi chiar participanţi la cele povestite.
Realismul cronicarilor români—moldovenii şi muntenii. Nu existã fabulos în cronicile lor. Nu seamãnã cu cronicarii medievali. Seamãnã cu cronicarii italieni—Guicciardini şi Machiavelli. Nu flirtau cu supranaturalul legendar. Italienii au emancipat cronica de fantastic şi de implauzibil. În acest sens, cronicarii români erau, în linii mari, racordaţi la vârsta europeanã. Discreditarea credulitãţii a început la italieni, în Renaştere.
Ortodoxul—Hristos, Deipara, Sf. Ap. Andrei, Sf. Ioan Zlataust, Sf. Isaac, doi sfinţi ruşi şi douã sfinte, trei teologi ruşi şi douã sfinte apusene.
Între douã contoare, concordã numai întâiele douã locuri. Italianca şi Mitropolitul.
Lacugna& subiecte—Hamann& Brentano, Daniel şi Petrescu, Sorge, Antonie şi iezuitul, Foarţã, Sf. Ignatie, Dna. Hill, Walser. Nearb.. Subiecte. Ziarele—ed.& nearb.. Subiecte vrednice.
Meyendorff spune cã Botezul nu e un Sacrament de pocãinţã. Într—adevãr, e un Sacrament de încorporare, de dare de viaţã—care se face prin har primit. Botezul e acordarea unui har. Mai mult, Botezul e, spune Meyendorff, un Sacrament al Învierii, un Sacrament resurecţional. ‘Taina Botezului e lumina însãşi’, scrie Meyendorff.
Botezul, spunea prelatul belgian, e o lucrare a Lui Dumnezeu, nu o decizie, o angajare a omului. Interpretarea Sacramentelor. Celebrarea lor frecventã inspirã. Reflecţia asupra Sacramentelor—simbolistica şi dinamica lor—romanciera americanã (şi LF), prelatul belgian, Schillebeeckxs, Meyendorff.
Rose despre postul rãsãritean, rusesc, şi Behr despre eshatologie.
E adevãrat cã ortodoxul îi citeazã des pe Rose şi Sf. Ioan Maximovici—însã pe Sf. Fotie îl face sã spunã cã obiceiurile locale sunt respectabile (dintr—o scrisoare cãtre Sf. Nicolae cel Mare).
Simţul eshatologic şi sacramental. Pacea, mila, limpezimea, caritatea.
‘Cinstitor al …’.
Eu cred cã teologia e raţionalã, nu antinomicã. Antinomiile sunt aparente, sau retorice, pentru a sublinia ceva. Nu existã, în teologie, antinomii autentice.
De la Sf. Duh ne vin pacea, mila şi limpezimea sau claritatea. Cruzimea dezechilibreazã ceva, stricã o balanţã.
Abia în anii ’80 ai sc. XIX a devenit Dna. Austen un autor popular, a devenit cunoscutã publicului.
Rawls citeazã un teolog ecologist—Edwards. Rawls, un extravagant bãtrâior, are deprinderea de a cita autori interesanţi—ca Ep. Taylor, Ramsey, Wright, McColman, Sellner, Chryssavgis, Spretnak, Pitre—şi, mai ales, citeazã cãrţi, cãrţi tipãrite—nu postãri ale altora. Foloseşte tot formatul de antologie—ca şi ortodoxul, ca şi Jeter—ca şi, mai nou, chiar baptistul, cu grupajul de scrieri care nu au nevoie de comentariu (însã nevoia de comentariu trebuie sã fie a cititorului—nu a scrierii).
Ortodoxul, baptistul, preotul, Rawls, ortodoxul Hart, Jeter. WB& ortodoxul Hart& Barron.
WB: baptistul [şi Jeter]; ortodoxul Hart: Jeter; Barron: ortodoxul [şi Jeter].
Numai Jeter îi întruneşte pe toţi trei: ortodoxul Hart, WB şi Barron.
Alţi trei catolici (maica, biblistul dizident—rãspopitul, şi ecologistul).
Ceea ce e cam indigest.
Jaki n—are dreptate sã atace concordismul în numele perimãrii ştiinţei, fiindcã întreg concordismul patristic e un fals concordism—e punerea în acord a ‘Facerii’ cu teorii filozofice antice. E interesant cã tocmai un autor ca Jaki, care defineşte ştiinţa aşa cum o face şi apreciazã cã ştiinţa începe odatã cu Buridan şi Oresme, sã afirme cã orice concordism e sortit sã cadã odatã cu ştiinţa vremii aceleia. Pânã de foarte curând, nu a existat o adevãratã ştiinţã a Cosmosului. Ştiinţa la care apelau Pãrinţii şi medievalii era o fantasmagorie. Vorbim despre faza preştiinţificã a cosmologiei. Pãrinţii recurgeau la reprezentãri preştiinţifice despre Cosmos. Eroarea lui Jaki e de a rãstãlmãci concordismul, de a lua concordismul filozofic, al anticilor şi medievalilor, invalidat, drept concordism ştiinţific—care nu avea cum sã preceadã cosmologia modernã. Nu existã concordism adevãrat pânã la cosmologia modernã. ‘Facerea’ nu a putut fi corelatã cu ştiinţa, înainte ca aceastã ştiinţã sã şi existe. Pãrinţii şi exegeţii ulteriori ai ‘Facerii’ nu corelau Biblia cu ‘ştiinţa vremii lor’, ci cu teoriile vremii lor. Pãrinţii nu aveau o ştiinţã cu care sã coreleze ‘Facerea’—cosmologia nu exista.
Critica adusã de McCarthy lui Jaki e boantã şi calpã—însã subliniazã, întrucâtva, ceea ce e enervant în sucelile şi piruetele acestui autor cu o gândire extravagantã, cusurgiu şi pe care mai totul îl nemulţumea.
‘Creaţia’ ca prelucrare, aranjare, ordonare. ‘Cu uşurinţã suveranã’.
Iisus e ‘mai mântuitor’ decât ceea ce se întâmplã cu El; Iisus mântuieşte prin ceea ce e, nu prin ceea ce se întâmplã cu El. Ideea centralitãţii jertfei e falsã, fiindcã numai animalele de jertfã sunt importante doar întrucât, şi dacã, sunt jertfite; cu Iisus nu e aşa. Iisus era Mântuitor şi fãrã jertfã; necesitatea jertfei corespunde unei interpretãri adopţioniste. Iisus nu e ‘înãlţat prin jertfã’.
Ruptura de Bisericã şi deriva filozoficã; deriva filozoficã, la originea acestei înstrãinãri care i—a scos din Bisericã.
De trei ori certat de slugi [M., C., D.]—şi certat numai de slugi.
Arhipelagul. Muştruluiala, azi& ironia& orã—vestiarul.
Stãpâna. Alegerea între interesul stãpânei şi întâlnirea de care fusesem anunţat de o sãptãmânã—întâlnirea cu mine. Interesul stãpânei a avut întâietate; asta mi—a arãtat cât de important sunt.
Complexat.
Ieri (marţi)—tinereţea nãruitã.
Brentano& o istorie bisericeascã, de momente bisericeşti.
De ce a cãpãtat Pãtimirea o asemenea importanţã? Fiindcã e impresionantã. Fiindcã a impresionat. Fiindcã a produs o impresie adâncã, atât în sine—cât şi prin faptul cã a fost situatã într—o nouã luminã de cãtre Înviere.
Farmer Îl defineşte pe Dumnezeu ca ‘însuşi temeiul fiinţei şi vieţii cuiva’. Vinovãţia nu e pocãinţã.
Lubac—exegezã, religiologie/ budism, politicã şi ideologii, teologie istoricã, ecleziologie.
Ieri, îndemnul de a mai zãbovi, de a mai rãmâne.
Dacã prioritatea istoricã va fi revenind celibatului preoţesc, atunci clerul cãsãtorit e un progres doctrinar, un avans. Roma face mare caz de vechimea unui obicei bisericesc—nu, însã, şi când ar trebui sã explice destituirea Episcopatului. Episcopatul apusean e administrativ şi ancilar.
Iar identificarea vieţii sexuale cu ‘necurãţia’ e o marotã enervantã; tot atâta necurãţie existã şi în celibat. Sau: celibatul nu ocazioneazã mai puţinã necurãţie. Virtutea ca abţinere e o miopie. Virtutea înseamnã lucrare, nu abţinere. Virtuos nu eşti nefãcând—ci fãcând bine.
Preoţia nu e ‘murdãritã’ de sexualitate, sexualitatea nu întineazã, nu maculeazã. Sau: celibatul prost trãit pãteazã tot atât.
Duhul şi crisparea, crusta, zvâcnirea.
A dispreţuit sângele, cuvântul şi tinereţea mea.
Mutismul, secretomania, conspirativitatea. Jocurile cu mintea şi cu viaţa mea. Nu sunt animal, sunt om. Pasul III. Dispreţul arãtat. Rãbdarea.
Grija pentru fiinţã—realizarea persoanei—gnoseologia intuitivã—nu conformarea la Magisteriu.
O cârpã, toantã orgolioasã şi
Nu ştiu dacã teologii eliberãrii priveau acţiunea emancipatoare ca pe unul din fronturile, ca pe una din laturile activitãţii Bisericii—sau ca pe misiunea ei prin excelenţã. Emanciparea sãracilor e una din misiunile Bisericii.
Compromisul—pramatiile între ele—târâturã ordinarã (pasul IV, pasul V).
Dezamãgirea impulsivã, scârbitã, şi nu resemnatã, ar fi ajutat mai mult.
Nu s—a vrut sã se vorbeascã cu mine; s—a vrut sã fiu manipulat, ‘împins’.
Satisfacţia amarã datã de gândul decretului Lui Dumnezeu: ca, de 3 ½ l., nici mãcar sã nu ajungem sã ne vedem.
Listei de teologi catolici citiţi de baptistul Gordon: Balthasar şi Kűng (şi Rahner, amintit ocazional), Merton şi Maica Chittister, trebuie sã îi adaug pe Lash şi Dna. Lacugna; Lash e un alt rãspopit, ca şi alţi teologi progresişti.
Climatul firesc al existenţei mele.
Limbajul literar, nu acela social.
Cum ar putea mânia dumnezeiascã sã mai fie dreaptã, dacã Dumnezeu deja a ales? Cãci se vorbeşte nu de preştiinţa, ci de alegerea Lui Dumnezeu.
Înţelegerea anselmianã a ispãşirii, la reformaţi.
Numai pentru catolicii apuseni, Biserica a putut ajunge sã însemne clerul.
Comentariul obiectiv—şi acela care preia sugestii şi prelungeşte, care reface, pretextând numai cã descrie, şi mai degrabã preia inspiraţia, se slujeşte de inspiraţie; nu e vorba numai de Gaetan, Heidegger, Noica—ci şi de Chartier şi alţii care fac o scriere sã spunã ceea ce vor ei.
Mã gândeam la pâine, nu la panicã.
Fostul vicar—umorul—indigest, nesãrat—lipsa de însufleţire—crisparea& adulta şatenã, farmecul, atingerea fugarã, uşoarã. Marţi dim., în drum cãtre clinicã, am întâlnit mai întâi pe fostul vicar, biblistul agramat, încercând zadarnic sã însufleţeascã un grup de mofluzi mohorâţi, posaci—apoi o adultã şatenã.
Firescul vs. artificialul. Paradoxul pramatiei.
Vulnerabilizat.
Am simţit tresãrirea iubirii în sânul ei.
Creştinismul nereligios. Nu decreştinarea.
Climatul dicteazã comportamentul.
Trollope, apreciat de modernistul jamesian Ford, îl gusta mult pe Thackeray.
Îmi place bonomia naratorului ironic, locvace şi pãrtinitor, de la Fielding la Trollope—vechea tradiţie, prejamesianã, a romanului englez. Literatura discutatã fãrã crispare militantã, cu simpatie hazlittianã, cu largheţe. Nu cred cã naratorul neutru şi imparţial, ‘realist’, a fost un progres—sau o îmbunãtãţire a ‘tehnicii narative’. Reţin cã lui Gracq îi displãceau aceste ‘interpuneri’ ale naratorului, pe care poate cã Beyle le învãţase de la englezii sc. XVIII, de la vechiul roman englez de sc. XVIII.
Un scriitor e interesant pentru ceea ce a creat, nu pentru ce a crezut.
Dreiser—Mencken, evreul scandinav, evreul.
Scriitorii americani cei mai apreciaţi dincoace de ocean, maeştrii prozei americane—Poe, London, Dreiser, Faulkner, Hemingway, Salinger, Updike, Pynchon şi Barth—sunt cei mai desconsideraţi de cãtre americanii care pretind cã se pricep.
Irving, Parkman, Cooper, Longfellow, Howells, Dreiser, H. Crane, S. Crane; cei patru prozatori antologaţi [NH, Twain, HJ].
Thackeray era un sensibil, de aceea scria romane cinice, sardonice, picareşti; Dickens era un dur şi un coţcar, de aceea scria romane sentimentale.
Enigma Richardson. Richardson şi Rousseau—ca romancieri. Iluminiştii francezi—şi romanul englez.
Scott, Thackeray şi Dickens continuã linia vechiului roman englez, cãreia i se raliazã şi Trollope—prin naratorul indiscret şi pãrtinitor. Trollope aparţine acestei linii—cu toate cã o şi neagã—prin naraţiunea rarefiatã şi neepisodicã; însã ţinuta sa e aceea a vechilor romancieri englezi inegalabili.
Latura licenţioasã, libertinã, şi aceea de vechi roman englez, a existenţei. Mişcarea uşoarã, mozartianã—libertinajul victorian—articole—trei filme italiene [‘Aşa fac toate’& ‘Pielea …’& ‘Decameronul’—ecranizat]. Inspiraţia de vin.—articole—chiar despre genul ca atare.
Bruneta delicioasã (M.)—azi (marţi)& cf. ieri—ras—afabil—
Invitaţii la bucurie. Bucuria prezenţei. Italiana, poate mai direct decât franceza, asociazã orgasmul cu bucuria (în francezã, verbul are un înţeles mai instrumental—‘a se bucura de’).
Butor& MP. ‘Eneida’. AF (Pãstorel, arhaizant)—NS: A.—‘Quijote’—Blaga—Vianu—moş Vrânceanu —Marcu şi GC: ca italienişti—ME de M--
Mai ales AG [MP& ‘Eneida’] şi AP [AF; A.; ‘Faust’; ME de M]. NM.
Ulici şi cheia. Sovieticul—retradus?
Butor, ‘Quijote’, MP, ‘Eneida’, A., ‘Faust’, AF\ Pãstorel, Vianu, ME de M.
Hazlitt era un cititor de romane—însã era, mai ales, un iscusit recititor de romane—Richardson, Rousseau, Smollett, Fielding, Sterne, Scott.
Pentru unii, centrul literaturii americane sunt alde Barth, Pynchon, Carver, etc.—sau Foster, etc.—pentru alţii, Bellow, Roth—pentru niciunii, Faulkner, Hemingway, Salinger, Updike—ca sã nu mai vorbim de Poe, Dreiser, London (la care, poate din cauza naraţiunilor arctice, mã gândesc ca la un canadez).
Hegel, când scrie despre literaturã sau istorie, despre ‘realizãri umane’, nu face neapãrat—şi cu ifos—‘filozofie’; e o discuţie destul de liberã.
Trollope era un pic mai tânãr decât Thackeray; Meredith era cu peste un deceniu mai tânãr decât amândoi.
Richardson se nãscuse în sc. XVII, e cel mai vârstnic dintre vechii romancieri englezi (--de fapt, Defoe era cu aproape trei decenii mai vârstnic).
Defoe—1660.
Swift—1667.
Richardson—1689.
Fielding—1707.
Sterne—1713.
Smollett—1721.
Goldsmith—1728.
Scott—1771.
Dra. Austen—1775.
Marryat—1792.
Dra. Gaskell—1810.
Thackeray—1811.
Trollope—1815.
Dna. Eliot—1819.
Meredith—1828.
Howells—1837.
Conrad—1857.
Gissing—1857.
Kipling—1865.
Galsworthy—1867.
Bennett—1867.
De la strãbunul Defoe, la Gissing şi Bennett—sunt douã veacuri de literaturã englezã—şi de extraordinar roman englez.
Rãstãlmãciri—CN—lista de cãrţi—Pruteanu—Gide, Galsworthy, LNT—gustul—întortocheri—SK—vârsta—AG şi AP. Scientismul.
Scrisul ca îndemânare, abilitate, prestidigitaţie—Maugham. Talent real, şi tot atâta mãrginire. Nu e deajuns sã scrii bine—însã e necesar.
Ticãloşia, josnicia, rãutatea, dezmãţul nu mã încântã—de aceea, nu gust romanul numit picaresc. Nici nu cred în flatarea acestui tipar comportamental. Sexualitatea, chiar adulterul şi libertinajul, privite cu umor, pot fi reprezentate şi altfel, decât în complacerea în ticãloşie.
Lui Thackeray îi sunt mai mult sau mai puţin reproşate atât moralismul victorian, cât şi simpatia pentru Barry Lindon şi Becky Sharp. Acest neasemuit romancier a fost egalul lui Fielding, ca şi al umoriştilor pe care îi aprecia atât.
Fiecare femeie, fiinţã altruistã şi deschisã, are dreptul de a cere sã fie consideratã ca un miracol—fiindcã şi este unul.
Nu mai ştiu unde am citit cã Burke era un patriot irlandez. Relaţia lui cu metafizica.
Pe rãcoare, la 12 ½, iubindu—ne.
‘Citiţi—pe Fielding, Thackeray, Trollope, Meredith, Howells, Gissing, Scott!’.
Dinastiile engleze (alde Butler, Darwin).
Cãlugãrul Bacon—Lordul Bacon—Hobbes—Newton—deiştii—Locke—Hume şi Berkeley—Bentham—Mill—Spencer.
Spaniolul—HB—Brãtescu—GI, cf. lui AP.
Idealismul nu poate sã treacã de enunţul cã lumea e reprezentare, adicã de spinozism—cã reprezentarea e ceva calitativ distinct de materie, cã datã e numai reprezentarea; nimic nu autorizeazã solipsismul şi alte terori adolescentine. Din idealism rãmâne valabil numai caracterul distinct al reprezentãrii—lumea nu e datã ca materie, ci ca reprezentare. Sau, cu alte cuvinte, gânditul nu are întindere, gânditul e neîntins; ceea ce zãdãrniceşte orice fel de localizaţionism. Aceastã axiomã spinozistã aratã greşeala metaforei lui Bergson, care compara gândirea şi creierul, cu haina şi cuiul—însã acestea douã sunt obiecte ambele, sunt realitãţi de acelaşi ordin, vin material în contact, e de la sine înţeles cã pot sã aibã un contact—greşeala metaforei lui Bergson, metaforã care nu explicã nimic, îl aratã pe acesta rãmas la aporiile cartezianismului, şi neatingând nivelul spinozist. Bergson rãmâne un inconştient materialist cartezian; abia spinozismul deschisese calea cãtre idealism. Gândirea şi material sunt douã aspecte ale aceleiaşi realitãţi—sau ale realitãţii. Haina şi cuiul sunt douã obiecte, aparţinând aceluiaşi ordin de realitãţi. HB rãmâne un localizaţionist de tip cartezian, convins cã duhul poate sã întreţinã raporturi localizate, desemnabile spaţial, situabile în spaţiu, cu materia. Pentru el, sistemul nervos e punctual de incidenţã, locul sau zona de contact a duhului cu materia.
Romanul lui De Quincey—nu e nici faimos, nici nemenţionat.
Roxana, De Quincey, Dana, vechea rev. fr., rebegirea, drumul.
Evreul argentinian (eseul, ca scurt tratat)& culegerea de scrieri teologice. Cã a scris şi teologie.
Vârsta—16 ½ l., vs. 2 s..
Vicistudinile biologice, sociale, de mediu duc la deformãri, la diformitãţi. Omul ar trebui sã conştientizeze mai întâi diformitãţile, malformaţiile; abia în acest fel, Spovada e o terapie, şi nu un moralism, nu o moralizare.
Iubirea, dorinţa, încântarea, plãcerea, miracolul, orgasmul, extazul.
Dupã articolele culese în urmã cu 28 de l. (Greville, Richardson, Burke, Fuller), vãd cã citisem cu luare—aminte eseurile hazlittiene.
Un om şi scriitor pe potriva lui Greville, Fuller, Rochester şi Beckford—ca originalitate, înfrigurare şi înaripare.
Soţia idealã—care îţi oferã mâncare, sex, şi te ţine acasã—adicã, îţi aduce pontajele semnate.
Referitor la autorii biblici, dacã admitem cã oamenii acelor timpuri n—aveau de unde sã ştie ce e ştiinţa, ei n—aveau de unde sã ştie nici ce e ‘istoria’ în sensul modern; erau la fel de incompetenţi ca istorici, pe cât erau şi ca paleontologi. Nu se pricepeau la istorie, mai mult decât la paleontologie; ca probã stau şi cronicarii francezi medievali.
E adevãrat cã, înafara iubirii, nu ştiu niciun alt subiect care sã merite.
Romane—nesaţul romanelor—Hazlitt şi baptistul Gordon.
Cred cã ‘Quijote’ nu trebuie citit altfel decât Fielding, Sterne, Smollett, Thackeray, Dickens, Scott—nici marii dramaturgi, altfel decât Shakespeare, elizabetanii, Schiller, Ibsen şi Shaw.
Neîncrederea.
Debarasarea de reprezentãrile religioase. Ceea ce e resimţit ca balast, şi nu ca gândire vie.
Binele e abrupt, neînchipuit, şi finit. Acest neînchipuit care e dat e un prag de sus.
E pãcat cã Dumnezeu iroseşte femeile pe bãrbaţi.
Femeile vor sã le ridici în slãvi—însã şi sã li te uiţi sub fustã.
Bãrbatul pe care ele îl viseazã de copile.
Azi, joi, mã gândeam la trei nuvelişti italieni—şi la aceia francezi.
Cred cã numai taxonomia englezã subliniazã disjuncţia care existã în ceea ce noi numim, generic, ‘roman’.
Confuzia şi vagul, delãsarea, nu fac niciun bine socialismului şi progresismului. Nu trebuie ca entuziasmele sã treacã drept idei. Confuzionismul nu e un program politic.
În istorie nu trebuie vãzutã numai lucrarea Providenţei Lui Dumnezeu, ci şi a libertãţii oamenilor; e şi acesta unul din înţelesurile parabolei neghinei şi a secerişului.
Biblioteca unui om nu înseamnã lecturile lui; cãrţile adnotate, da. Voi mai citi 1 ½ mii de cãrţi.
‘Despre numele munţilor, pãdurilor, izvoarelor, lacurilor, fluviilor, smârcurilor sau mlaştinilor, şi ale mãrilor’.
Prelegerile danteşti de la 60 de ani, cu doi ani înaintea morţii. Ca biograf şi exeget dantesc—prelegerile prestigioase, şi micul tratat. Visul relatat.
Rubens, Bloy, Dante, Chesterton, Claudel, Boccaccio—prejudecãţi, barbarie şi umanism.
Vise—Brumaru, eu, manuscrisul gãsit.
Opincarul—CN despre SK—‘Raiul’.
Vârsta lui NI când a apãrut trad. trilogiei; începutul veacului.
Azi, Biblia şi patristica pot fi substratul unui nou umanism, ca acela al sc. XIV; e ceea ce se vede la romanciera americanã. Curãţia acelui emoţionant umanism timpuriu, ilustrat de autori ca Boccaccio.
E bine sã se vorbeascã despre ‘povestire’ şi ‘povestitor’, aşa cum fac francezii (‘conte’ şi ‘conteur’) şi englezii. Termenul italienilor şi al spaniolilor e înşelãtor.
Naraţiunea, descrierea, analiza, caracterizarea. Stevenson era exponentul vechii înţelegeri, ca naraţiune, ca povestire, împotriva noii tendinţe realiste, pe care o gãsea împovãrãtoare cu balast. E mai bine sã vedem cum îşi înţelegeau autorii arta—nu profesorii de literaturã.
De la Chesterton (ca istoric literar şi eseist), Stevenson, Lang, Orwell, Quiller, Lamb, Hazlitt, am învãţat sã nu dispreţuiesc bucuriile literare ale altor generaţii. Existã o întreagã literaturã, azi uitatã, care meritã cunoscutã.
Peiorativ—romanciera; prohabul—EW, ortodoxul—Maugham. Bedefilul francez.
Mi se mai întâmplã sã mã gândesc la Wood ca la un critic care a şi scris despre cãrţile care îi plac; apoi, însã, îmi amintesc cã are reputaţia de a nu fi scris, de fapt, decât rar despre cãrţile care afirmã cã îi plac; îmi amintesc şi de asiaticul admirat de el, şi de polonezul, autor de literaturã colonialã.
Baptistul Gordon. A scrie la prima citire—sau la recitire—sau în racursi.
Canonul lui Bloom—Greville şi centrarea, axarea.
O lume de încântare—pe care Hazlitt o afla la Richardson, Smollett, Fielding, Sterne, Rousseau, Goldsmith, Chaucer, Boccaccio, Milton, în scrierile lui Burke.
Cu care sã se poatã discuta scene, personaje, pagini, cap.. Altceva decât numai faptul de a fi citit cartea—şi o apreciere de aprozar, sau de coafezã.
Rangul—Lamb, Hazlitt, Nicoll, Wood (cu toate cã are faima de a nu scrie despre ceea ce îi place); cred cã evreica e de pãrerea contrarie, şi crede cã acest om care reciteşte mult scrie mai ales despre ceea ce ştie, analizeazã.
Gracq îl rãstãlmãceşte pe Beyle; nu îl pricepe ca aparţinând tradiţiei lui Fielding, pe care acest anglofil l—a moştenit—schimbând ceva, ajustând. Dealtfel, jamesienii le—au adus aceleaşi obiecţii lui Thackeray şi Trollope—care au în comun tocmai trãsãtura obiectatã de Gracq lui Beyle. Amprenta lui Fielding e distinctã—nu numai în romanul picaresc schiţat de Beyle—ci şi în stilul şi chiar natura lui ‘Roşu şi negru’—nu numai naratorul locvace, comunicativ şi ironic, ci şi ideea, un ‘Tom Jones’ caustic şi sulfuros—ideea unei ascensiuni ratate; Gracq e de partea jamesienilor.
Ca romancier, Beyle vine din tradiţia englezã.
Cãrţile necitite, neglijate, şi deteriorate—mãrturia delãsãrii, a dezlânãrii şi a risipei.
Cititul (belgianul, baptistul, T de Q, Lamb şi Hazlitt), recititul, bibliofilia (T de Q, baptistul).
Nicoll.
Macaulay—desãvârşirea lui.
Desãvârşirea lui Macaulay.
Studiile literare—Hazlitt, Thackeray, Trollope, Meredith.
Mencken scria bine—însã îi plãceau romanele lui Dreiser; Wilson probabil cã nu scrie prost altfel decât Dreiser. Iar Teachout îi admirã pe ambii autori—Wilson şi Mencken, efigii ale dreptei, embleme ale conservatorismului.
Nu ştiu ce gândea Wilson, care era critic literar, despre Dreiser; însã Mencken, (gazetarul) care scria aşa de bine, îl aprecia pe Dreiser, cu tot antagonismul politic. Cred cã americanii au tendinţa de a—şi subaprecia unii scriitori (de la Longfellow şi Poe, la unii transcendentalişti, la cei doi ‘cocori’—Crane, la Jewett, Ingalls, Cather, —în special vechile autoare, la Dreiser, Faulkner, Hemingway, Salinger şi Updike).
Prejudecãţile vin din douã direcţii—de la admiratorii lui Roth şi Liebling (‘conservatori’ ca evreul, Teachout şi cusurgiul, ‘demodaţii’—‘pãi nu se mai scrie ca odinioarã’—‘nici literatura nu mai e ce—a fost’--paseiştii)—şi de la aceia ai lui Barthelme, McCarthy, Foster, etc.. Existã paseiştii—vag eurofili, şi avangardiştii—mai pronunţat eurofili—adicã, regãsesc categoriile enunţate de bunicã—mea acum 15 ani—‘eseişti’ şi ‘gavardişti’. Marii clasici americani cad la mijloc, delãsaţi de ambele tabere.
Smollett n—a atins niciodatã nivelul de respectabilitate literarã al lui Defoe, Swift, Fielding, Sterne, Thackeray—s—a demodat repede—Hazlitt şi Lamb îl apreciau mult, probabil cã şi Lang—care era scoţian—însã nu ştiu dacã Stevenson mãcar îl aminteşte undeva (ca pe unul dintre scoţienii notabili) —se spune şi cã Dickens a pornit de la Smollett; ‘literaturã pentru lichele’, a fost impresia mea, pentru pramatii—iar când citesc cã ‘Random’ e o pastişã dupã Lesage (ceea ce probabil cã ştiusem la un moment dat), înţeleg de ce reacţia mea la nişte pagini dintr—un roman smollettian (probabil chiar ‘Random’) a fost aceeaşi cu a lui A. faţã de ‘Gil Blas’—aceeaşi repulsie, aversiune instinctivã, şi indiferenţã. Vãd cã are numai cinci romane—eu crezusem cã sunt şase.
‘Amadis’ şi medicul scoţian.
Vechi ecranizãri TV franceze—bedefilul—PF, etc.. De fapt, Dumas—confuzia.
Repulsia fireascã. Literaturã şi moralã—la A., EL, GI, NI. Aprecierile lui ÉF. Mai multe culegeri —şi antologia. Obiecţii de ordin uman, moral, lãuntric, neestetic.
Literatura dialectalã.
Reprezentarea e neconvingãtoare, fiindcã nu e clinicã sau bonomã, ci dezabuzatã, complezentã şi josnicã. Ticãloşiile acelea nu amuzã.
Şi eu cred cã voia bunã, când e seninã şi nu dezabuzatã, e un rãspuns mai bun decât crisparea ostilã. (Ortodoxul Hart are, în aceastã privinţã, ceva din pornirea causticã a lui Waugh—Flaubert, etc..) O atitudine mai afirmativã e preferabilã—acea ‘nefrustrare’, a iubitei mele. Mã gândesc la Fuller, şi la unii lakişti—la eseiştii lakişti. O simpatie fãrã iluzii. Dealtfel, asta e şi atitudinea, aşa de stenicã, a Roxanei, cãreia îi plãcuse versetul ‘meu’, şi care vede o cale, e capabilã sã vadã o cale. De aceea, îmi displac pustnicii, zãvorâţii, clauzura.
Femeile judecã ontologic, dupã fiinţã, neabsolutist, dupã participarea la fiinţã (femeile sunt orientate cãtre fiinţã, şi fiinţial)—iar bãrbaţii, moralist, cu o stricteţe artificialã.
E semnificativ cã Pelikan privea cartea despre Maria a dominicanului Schillebeeckx ca pe una din puţinele scrieri contemporane remarcabile, de reţinut. Adicã, a dat o mariologie reuşitã. Ceva izbutit. În aprecierea (încã) luteranului Pelikan, aşa se scrie bine despre Maria—sau pe potriva veacurilor patristice.
Interviul, muzica—P.—Sf. Atanasie—paradoxul—filozofia.
Îmi displac ‘procurorii de profesie’, inchizitorii, porniţii, cenzorii, necruţãtorii—aceia ca ortodoxul Hart şi istoricul englez pe care îl apreciazã, ca EW şi GF.
Americanitatea ortodoxului Hart—strepezirea—şi englezul recenzat.
Efecte. Critica efectelor. Literatura pesimistã (jegul minţii—Monda, Bonciu, Maurois—depravarea minţii), mohorâtã, deprimantã, descurajantã—şi ceea ce fãgãduieşte sã fie o lecturã plãcutã, reconfortantã, îmbietoare, de încântare—‘odihnitoare’, ar spune Arhim. Teofil (Cecil, Holmes, Mencken, Birrell, Nicoll—v. şi listele americanilor). Stângãcia şi delãsarea.
Optimismul neconvingãtor nu face niciun bine.
Iubirile religioase—iubirea emoţionantã, pioasã, cucernicã şi cinstitoare a unor mistici cãtre sfintele ‘lor’—infinitul simţit, perceput, întrevãzut, infinitul feminin, adâncul, profunzimea lor afectivã —nevoia de afecţiune femininã a acelor mistici care se dedicau câte unei sfinte—cãci au şi asceţii iubirea lor, inima lor, simţirea lor—sau gingãşia intenţiei acelor ‘cununii’ austere care apropiau surori ca Sf. Thérèse de misionarii preoţi în colonii; nici n—ar merita spus cã nu e vorba despre ‘înclinaţii deplasate’. Şi nici nu e vreo legãturã cu nedelicateţea sceleraţilor ca Vuarnet, care fac din misticã un harem religios, un lupanar religios. La mine a început cu Ionela—apoi evreica—şi romancierele. Gândul cã nu las femeile indiferente.
Rusul& tratate teologice franceze. Delãsarea—stocarea (& catalogarea).
Nu—mi închipuiam cã aş putea sã interesez femeile, sau vreo femeie; la mine n—a fost ‘mecanismul absolvirii’—nu interesam otrepele (Liz, Raluca L., bârlãdeanca)—ci femei de clasa ….
Minţile care chiar conteazã—Hasdeu, Iorga—sau Hume, Samuel Johnson, Fuller, Coleridge, câţiva eseişti din sc. XVII—însã nu cusurgiii, isteţii—nici minţile deraiate—nici apucaţii—ci numai ceea ce nutreşte, minţile scânteietoare—nu îngãlaţii.
Vapereau enumera, la 1876, şase trad. franceze ale lui ‘Tom Jones’—douã din sc. XVIII.
Numai Hume şi Berkeley le plac latinilor—Hume: GM, evreul argentinian, sibianul—Berkeley: Papini, evreul argentinian. Tandemul englez.
Ideea însãşi de tratat studiabil, aprofundabil, care meritã rãscitit.
Un cusurgiu ca EW, ortodoxul Hart şi istoricul englez recenzat.
Acriturile care numai bodogãnesc şi bombãne.
Naturaleţea, seninãtatea şi inteligenţa în bucurie—Fuller, moderaţia.
‘Grecoaica’ (abatele).
Dramaturgia e o formã de literaturã—nu o formã de spectacol.
Esenţa textului clasic e aceea cã e apt de citiri nenumãrate, poate fãrã entuziasm, însã şi fãrã dezgust, cu o încântare domoalã şi neplictisitã. Aceasta e marca scrierilor clasice; s—ar putea sã nu încânte, nici sã nu entuziasmeze, dar sã dea o satisfacţie domoalã şi o convingere plãcutã. Scrierea clasicã nu forţeazã—însã convinge. Îmbierea ei e domoalã, însã realã.
Cele patru ‘sãlaşuri dumnezeieşti’.
Existã secte asiatice care sunt pe atât de budiste, pe cât e francmasoneria de creştinã; nu îi putem atribui budismului poziţiile şi atitudinile respective, nici decadenţa aceea, mai mult decât îi putem atribui creştinismului rãtãcirile adventiştilor, penticostalilor, mormonilor sau iehoviştilor. Nu îi sunt imputabile religiei principale derapajele sectelor. Pozitivitatea—Ep. Sigrist, malaezianul (analogul pãgânilor clasici), PC.
Înclinaţia mea vie cãtre psihologia filozoficã, la fel ca şi aceea analiticã (scolastici, ES, IK, AS) explicã interesul pentru analitica budistã, resimţitã ca incomparabil de exactã şi de netã. Cu toate acestea, nu îmi scapã cã ceea ce e similar în creştinism (clasificãrile ‘gândurilor’, tehnicile de rugãciune, diviziunile umanului, ‘Patericul’, învãţãtura despre raţiune şi suflet, etc.) sunt o îndepãrtare de creştinismul biblic şi primar—‘Zen creştin’. E interesant cât îi sunt de strãine Noului Testament ‘tehnicile de rugãciune’, latura asiaticã a religiei, recursul la reţete de vreun fel. NT nu învaţã astfel de strategii. Nu acesta e rugãc. despre care se vorbeşte în NT. (La apuseni, convertirile la schisma rãsãriteanã sunt o subclasã a convertirilor la religii asiatice—în acest caz, la ‘Zenul creştin’—religii tipicare şi codificate. De aceea, convertirile nu sunt surprinzãtoare sau spectaculoase, ‘succesul ortodoxiei’ în ultimele decenii e explicabil prin voga generalã a religiilor asiatice şi prin valul, destul de impresionant, de convertiri apusene la diferite religii şi culte asiatice. Convertirile la ortodoxie nu au altã semnificaţie. Sunt tot convertiri la o religie asiaticã, în tendinţa vremii. Voga schismei rãsãritene e explicabilã.)
Yeago despre ‘catolicul Luther’.
Din şase culegeri\ antologii de vechi nuvele (patru italiene—şi douã franceze)—a tria, a alege, a testa; nuveliştii italieni i—au inspirat pe englezi. De la Chaucer la Hazlitt, Boccaccio a fost iubit de englezi.
Distinctivitatea sau marca clasicului, a clasicilor—nesaţul domol şi nearb.. Ceea ce caracterizeazã cel mai bine—şi invariabil—textul clasic, e faptul de a fi convingãtor, încântarea domoalã, nesaţietatea. Nu e neapãrat excitant sau descumpãnitor, însã totul e testabil, adicã face faţã, rezistã—‘nu pot nimic împotriva …’. Nu survine monotonia.
Comparaţia coleridgianã—‘trecerea la un gazon deschis …’.
Sb.—fumat, de la 10 ¼. Deşteptarea, la 1 ¼; pânã la 3—tarabe. 5 ¼--tel.& 7 ¼--vremea& 9. 10 ¼.
Sprinteneala virgilianã, agerimea; ceva nu e lãudat fãrã motiv.
Satisfacţia calmã, convingerea pe care o dau scrierile clasice. Nu subscriu deloc ‘iconoclasmului’ rãsuflat al lui Zarifopol. Chiar la 18 ani, interesante nu mi se pãreau ‘adevãrurile’ şi stridenţele lui Zarifopol—ci trãirile lui Radu P..
Ambiguitatea progresiştilor nu e strategicã, parşivã, calculatã, ci provine din caracterul nuanţat al filozofiilor şi al gândirii lor. Enunţurile lor nu pot fi evaluate prin juxtapunerea cu acelea ale catehismului.
Ca romancieri, îmi plac Saint—Pierre, Prévost, Rousseau, vechii autori greci, scriitorii analizaţi de Sainte—Beuve în foiletoanele lui. Romancierii francezi ai sc. XVIII, vechii greci. Reprezentãrile idilice, sentimentale şi idealizate—sentimentalitatea inteligentã, fineţea şi romanele idilice.
Nevoia, setea de idealitate. Nu idilicul ca atare, abstract, e interesant—ci arta idilicului. De la romanele greceşti, la romanele sentimentale ale sc. XVIII, şi la Dna. Sand. Thibaudet a arãtat valabilitatea unei mari pãrţi din vechea literaturã consideratã, azi, abolitã, revolutã, perimatã. Valoarea ei literarã—dincolo de dezabuzare şi valul cinismului la modã.
Îmi displac cei care dispreţuiesc idilicul, literatura idealizantã şi aceea sentimentalã—fiindcã acestea sunt elementul meu.
Literatura lui Maurois, Maugham, Zweig şi Feuchtwanger.
Abatele& Kuprin.
Maurois nu descrie înfrigurarea, altruismul, dãruirea şi vraja iubirii—ci (numai) egoismul şi dezmãţul.
A şi citi de banii ãştia.
Hazlitt iubea literatura umoristicã, pe aceea sentimentalã (Rousseau, Richardson) şi idilicã, şi pe aceea concomitent sentimentalã şi umoristicã, hazlie (Sterne).
Cervantes îi are de partea sa, ca romancier, pe Fielding, Smollett, Hazlitt, Cãlinescu—aceştia îl gireazã.
‘Rãmas bun armelor’, sau ‘Adio armelor’, sau ‘Despãrţirea de arme’.
Ceea ce e normal pentru cineva care citeşte mult, pentru un mare cititor.
Geologul rus& tratate teologice franceze.
Admiratorii literaturii lui Gide—Noica, Tournier, Boisdeffre, ‘Morgan’—împotriva neconvinşilor. Naraţiuni experimentale. Demodarea. Înfrigurarea, Barrès, Gide, naţionalismul şi cosmopolitismul, barrèsienii, existenţialiştii. Naraţiunile gidiene, demodate, sunt ceva aparte—el însuşi le declara a fi experimente, literaturã experimentalã. Nu, însã, toate. Câteva sunt naraţiuni clasice.
A gândi, nu a cita. Nivelul unei conversaţii.
Roxana—taxiul, ciupitul, ‘conversaţiile de la simulatoare’, inexpresivitatea mea, tel., testele, pretextul cu testele, dansul, indiscreţia, compasiunea; rev. fr. veche, minciuna. Scuarul II. Ultima oarã am vãzut—o la doi ani dupã ce îmi telefonase. Fetele de la bibl., vraful, aprecierea lui D. Toma, asprimea.
A şi citi de banii ãştia.
Îmi place sã umilesc, subliniind defectele, capitulând, nestrãduindu—mã. Chiar în critica literarã, una e a fi necomplice şi neconcesiv—alta, a umili.
Mudrā neînfricãrii, a lipsei de teamã.
Smollett a publicat al cincilea roman la 23 de ani dupã primul; primele trei au fost publicate în secvenţã rapidã, în cinci ani—al patrulea, la şapte ani dupã al treilea—iar al cincilea, la 11 ani dupã al patrulea.
Liturgica apuseanului e aceea apuseanã: Hristos e subiectul, aşadar, cristocentrism liturgic—şi distanţarea de teatralitate, de impresionarea prin butaforia liturgicã.
Treptele inacţiunii şi ale delãsãrii—ale dezlânãrii—cititul, fumatul. Evreul Stahl şi cusurgiul.
Evreul Stahl, cusurgiul, bedefilul francez tomnatec, preotul, malaezianul, analize—hispanicul şi patrologul, baptistul, evreica.
Cusurgiul& preotul. Evreul Stahl. Evreul Myers. Patrologul& Ep.. Analize—hispanicul. Eseuri conversaţionale & analize (hispanicul& evreul Myers). Bedefilul francez bãtrâior. Baptistul. Malaezianul. Evreica. Ortodoxul—paleta.
Baptistul, preotul, catolicul& ortodoxul. Francezul. Paletã. Malezianul, Karl, anglicanul. Ortodoxul Hart.
Gage.
Eseuri conversaţionale (cusurgiul, evreul Stahl, Szirtes), eseuri (preotul), articole (evreul Myers), analize (hispanicul, patrologul, habotnica, Gage), scrieri ocazionale (baptistul). Biblistul protestant. Bedefilul francez tomnatec.
Ignorarea binelui prezent—viaţa mea e istoria ignorãrii repetate a binelui prezent, deja dat.
Trãsãtura belgianã, poezia, entomologul şi primatul. Flamandul catolic. Mâncãii. 9 ½ l.—batjocura. Rãstãlmãciri—sfruntarea.
Cei mai mulţi de—abia cu cuvintele şi cu vorba se înalţã spre rugãciune, ajung întrucâtva la rugãciune.
Însemnãri de bibliofilie.
Belgianul şi tânãrul Lovinescu (însã fãrã morbiditate, despovãrat de morbiditate şi de amar)—semnificaţia.
Creaţie şi document uman, semnificaţie umanã. Nu toatã literatura e creaţie—o parte e numai document uman, expresie umanã—ca, de ex., aprecierile, care nu—s ale creatorului, şi care, prea concise, nu spun, de fapt, nimic—ajung sã nu spunã nimic. Nu afli nimic din ele.
Mistic nu e numai genul ascetic, constipat şi abstinent. Geniul mistic înseamnã altceva. Iar creştinismul real nu e o religie a abţinerii, a frustrãrii—ci a curãţiei, a funcţiilor bine exercitate. Misticã nu înseamnã, n—ar trebui sã însemne crisparea negãrii. Creştinismul nu e religia abţinerii. E religia curãţiei. Danneels şi Teilhard (pe care mã întreb dacã, mãcar în voga anilor ’60, pe vremea modei, îl citise/ rãscitise) nu sunt mai puţin mistici decât era Scheeben—sau Juan şi Foucauld. Asceza zãvorârii e numai una din opţiuni.
Rãstãlmãcirea ascezei. Rãstãlmãcirea nu numai a misticii—însã şi a ascezei.
Stricteţea asceticii nu e o normã universalã—ci o harismã personalã. Ceva folositor pentru cineva.
Imixtiuni, intruziuni ale monasticului în secular duc la grozãvii şi necurãţii de felul ‘cãsãtoriei albe’ (rusul Ioan, Maritain)—pe drept dezaprobatã de Arhim. Teofil. Vocaţia monasticã exista la fel de viu şi la creştinii apuseni (Huysmans, Claudel, Maritain). E mai bine sã fii sfânt ca soţ, decât un cãlugãr şovãielnic. Vocaţiile nu trebuie nãscocite, scornite. Pe de altã parte, dupã chiar propriul meu cuvânt de acum 14 l., un bãrbat ca biblistul american care a fost benedictin şi a crescut copiii altuia e mai sfânt ca monahii de la Atos.
Gravitarea cãtre mãnãstire exista şi în apus (ne gândim şi la Morus); e o prejudecatã nocivã, o otravã.
Aroganţa subconştientã, impresia—farizeii—‘înţelegerea religiei’.
Tradiţionaliştii sunt respectabili? Şi adversarii ordinelor cerşetoare, ai Sf. Toma, ai Sf. Juan, erau respectabili. Şi adversarii reformei carmelite erau respectabili. Şi adversarii moderniştilor, şi aceia ai ‘Noilor teologi’ apuseni, erau respectabili întrucâtva.
Şi adversarii Sf. Grigore erau respectabili şi nederizorii.
Tot ceea ce e bun începe prin a avea adversari respectabili. Şi adversarii Calcedonului erau respectabili. Şi cei care s—au împotrivit proclamãrii infailibilitãţii Episcopului Romei erau în mare mãsurã respectabili. Şi janseniştii, şi moliniştii, şi quietiştii erau respectabili. Sã nu ne aşteptãm sã gãsim la potrivnici numai lucruri de râs.
Ortodoxia unei epoci (Apolinarie şi Niceea, Sf. Chiril şi Efesul) devine erezia aceleia urmãtoare. Uneori, transformarea e foarte rapidã, şocantã, aproape inacceptabilã.
Nu e eroare. E insuficienţã şi unilateralitate. Redus numai la ceea ce spune, Crezul niceean e monofizit, e platforma maonofizitismului.
Dacã e probabil cã Sf. Chiril nu ar fi acceptat radicalismele cristologice ale succesorilor lui miafiziţi, e de presupus şi cã nu ar fi subscris la Calcedon.
În mâinile unor teologi mai puţin abili, şi mai recalcitranţi, o doctrinã se deformeazã, se corupe. Într—un anume fel, se şi vlãguieşte—sãrãceşte, diminuã, descreşte, involueazã.
Împotriva reprezentãrii caricaturale, de scelerat, de apucat, de fanatic, Sf. Chiril era un om cu mult simţ al mãsurii; adevãrul istoric aratã cã ştia pânã unde sã meargã, şi cât sã cearã, şi cã putea fi rezonabil.
Marii Pãrinţi, chiar aceia temperamentali, aveau în vedere Trupul Lui Hristos, Biserica realã, a cãrei responsabilitate o simţeau şi o purtau, şi nu ţâfnele personale, nici ciorovãielile.
Un Sf. Epifanie e, poate, singular, chiar pentru istoriografia revizionistã, ca litigios şi procesoman.
Patristicii îi revine un rol consultativ, o funcţie consultativã, ca la vechii anglicani, ca la anglicanii de odinioarã.
Cei care interpreteazã prea ingenios Evangheliile ar trebui sã se gândeascã cã ele au fost scrise pentru a fi pe înţelesul tuturor, nu pentru a aştepta un tâlcuitor apãrut dupã douã milenii; Epistolele şi Apocalipsul sunt altceva. Dar Evangheliile—mai ales acelea sinoptice—nu sunt cifrate, nu sunt un rebus.
Tocmai datele de autentificare ale pseudoepigrafei ‘Petru II’, legitimarea prea subliniatã, prea apãsatã.
Gândul cã scriitorul decrepit, hârbuit, surpat, dintr—un roman de tinereţe al lui Nabokov, ar putea sã fie exilatul Kuprin, bãtrân.
Şapte Pãrinţi, un medieval, patru scrieri şi cinci moderni; şapte scriitori detestaţi (necordial).
Baptistul Gordon despre romane.
Hazlitt despre plãcerea inepuizabilã a literaturii—şi a câtorva romane (Rousseau, Sterne, Richardson).
Cusurgiul despre vraf.
Autorii—aprecieri şi discuţii amicale, nu verdicte. Chesterton se pronunţa aşa de rãspicat. Un eseist trebuie sã aibã un ton mai amical, mai elastic şi mai colocvial. Nu ca şi cum ar ţintui nişte verdicte—ca şi cum ar scrijeli verdicte—sau ar da lecţii. Acesta e întreg programul meu critic—un ton afabil şi moderat. Figura idealã a criticului e, pentru mine, aceea a lui Hazlitt—pentru simpatia, lipsa de severitate cu care scria; ceea ce e, din pãcate, foarte rar—şi mãrturiseşte o naturã curatã. Criticul nu e un procurer—ideea nu e sã punã sub acuzare literatura existentã—nici s—o normeze ca ‘de sus’.
Dna. Woolf& Gide& abatele—ed.—ieri.
Americanul JamWo este un autor care m—a interesat, fiindcã evreica, de la care am aflat despre el, îl admira, îi aprecia critica. Însã îmi displace şi acum, la el, blazarea, dezabuzarea, ifosele, aerul blazat şi ‘sofisticarea’ semidoctului isteţ, a isteţului—marca ortodoxului Hart, dealtfel—intelectualul blazat.
Nimeni nu mã împiedicã sã fiu un JamWo, şi sã scriu nişte analize şi articole de care sã nu—mi fie ruşine; tribuna existã, am platforma de discuţii.
JamWo şi autohtonii, câţiva autohtoni. Unii autohtoni.
Însã fãrã blazarea celor ‘de meserie’, a profesionalizãrii criticii.
Evreica—impulsul.
Baptistul Gordon scrie mai bine despre romane, decât JamWo. La fel şi evreul Myers, şi evreica. Cusurgiul, evreul Stahl, francezul, Ep. Sigrist scriu mai bine despre literaturã. Îmi displace blazarea isteaţã, isteţimea blazatã—care e o caracteristicã, o gãsesc şi la JamWo, şi la ortodoxul Hart.
Scriu mereu cu un standard literar în minte—Sebastian, Ralea, Gracq, JamWo—baptistul Gordon, cei trei englezi—niciodatã ‘sub impresia momentului’—nici cu intenţia de a stoarce sau istovi subiectul—şi fãrã a mã feri de laconism.
Ceea ce ştiu deocamdatã despre grila lui JamWo, e cã îi include pe Naipaul, Cehov, James, Dna. Spark, Dostoievski, Dna. Woolf, Mann, Melville, Hamsun, Momus\ Erasmus, Hrabal, Sebald. (O parte, culese din recenzia lui Beale.)
Cred cã evreica îl dãdea drept exemplu de analizã—criticã ce face analizã, analizeazã.
Diferenţele critice, şi divergenţele, ar trebui sã ne facã atenţi nu la defectele, presupuse, ale operelor pe care le iubim, ci la diferenţele dintre noi, oricum vor fi fiind explicabile, şi la esenţa cunoaşterii artistice şi a simţirii. Ideea e ca ceea ce simţim sã fie desluşit, şi argumentat cu autotransparenţã şi inteligenţã—nu o pledoarie ingenioasã.
Explicãri ale câte unei cãrţi—ca JamWo despre ‘Moby Dick’—recenziile lui. Scopul criticii e sã explice o carte, ca simţire—ceea ce e simţit—explicarea a ceea ce e simţit la citirea unei cãrţi.
Impresii la o primã citire—şi în racursi.
Trei recenzii ale lui JamWo—douã semnalate, remarcate de evreicã—şi una de ‘Ken’. Ifosele de eurofilie.
Evreica—4 x ….
‘Când eşti bãtrân, şi te dor toate’.
Un om al toamnei. Simţirea autumnalã, limpezimea, raza.
Din punctul de vedere al lui JG, JamWo rateazã toatã literatura importantã sau semnificativã.
Evreica—4 x ….
Simplitatea şi ‘banalitatea’ harului—gândul care cãlãuzeşte—geologul rus, tratatele teologice franceze, ziarele.
JamWo mi se pare interesant nu pentru critica pe care o face, ci pentru grila lui de cãrţi şi autori.
Femeile vor sã le ridici în slãvi—însã şi sã li te uiţi sub fustã.
Bãrbatul pe care ele îl viseazã de copile.
Azi, joi, mã gândeam la trei nuvelişti italieni—şi la aceia francezi.
Cred cã numai taxonomia englezã subliniazã disjuncţia care existã în ceea ce noi numim, generic, ‘roman’.
Confuzia şi vagul, delãsarea, nu fac niciun bine socialismului şi progresismului. Nu trebuie ca entuziasmele sã treacã drept idei. Confuzionismul nu e un program politic.
În istorie nu trebuie vãzutã numai lucrarea Providenţei Lui Dumnezeu, ci şi a libertãţii oamenilor; e şi acesta unul din înţelesurile parabolei neghinei şi a secerişului.
Biblioteca unui om nu înseamnã lecturile lui; cãrţile adnotate, da. Voi mai citi 1 ½ mii de cãrţi.
‘Despre numele munţilor, pãdurilor, izvoarelor, lacurilor, fluviilor, smârcurilor sau mlaştinilor, şi ale mãrilor’.
Prelegerile danteşti de la 60 de ani, cu doi ani înaintea morţii. Ca biograf şi exeget dantesc—prelegerile prestigioase, şi micul tratat. Visul relatat.
Rubens, Bloy, Dante, Chesterton, Claudel, Boccaccio—prejudecãţi, barbarie şi umanism.
Vise—Brumaru, eu, manuscrisul gãsit.
Opincarul—CN despre SK—‘Raiul’.
Vârsta lui NI când a apãrut trad. trilogiei; începutul veacului.
Azi, Biblia şi patristica pot fi substratul unui nou umanism, ca acela al sc. XIV; e ceea ce se vede la romanciera americanã. Curãţia acelui emoţionant umanism timpuriu, ilustrat de autori ca Boccaccio.
E bine sã se vorbeascã despre ‘povestire’ şi ‘povestitor’, aşa cum fac francezii (‘conte’ şi ‘conteur’) şi englezii. Termenul italienilor şi al spaniolilor e înşelãtor.
Naraţiunea, descrierea, analiza, caracterizarea. Stevenson era exponentul vechii înţelegeri, ca naraţiune, ca povestire, împotriva noii tendinţe realiste, pe care o gãsea împovãrãtoare cu balast. E mai bine sã vedem cum îşi înţelegeau autorii arta—nu profesorii de literaturã.
De la Chesterton (ca istoric literar şi eseist), Stevenson, Lang, Orwell, Quiller, Lamb, Hazlitt, am învãţat sã nu dispreţuiesc bucuriile literare ale altor generaţii. Existã o întreagã literaturã, azi uitatã, care meritã cunoscutã.
Peiorativ—romanciera; prohabul—EW, ortodoxul—Maugham. Bedefilul francez.
Mi se mai întâmplã sã mã gândesc la Wood ca la un critic care a şi scris despre cãrţile care îi plac; apoi, însã, îmi amintesc cã are reputaţia de a nu fi scris, de fapt, decât rar despre cãrţile care afirmã cã îi plac; îmi amintesc şi de asiaticul admirat de el, şi de polonezul, autor de literaturã colonialã.
Baptistul Gordon. A scrie la prima citire—sau la recitire—sau în racursi.
Canonul lui Bloom—Greville şi centrarea, axarea.
O lume de încântare—pe care Hazlitt o afla la Richardson, Smollett, Fielding, Sterne, Rousseau, Goldsmith, Chaucer, Boccaccio, Milton, în scrierile lui Burke.
Cu care sã se poatã discuta scene, personaje, pagini, cap.. Altceva decât numai faptul de a fi citit cartea—şi o apreciere de aprozar, sau de coafezã.
Rangul—Lamb, Hazlitt, Nicoll, Wood (cu toate cã are faima de a nu scrie despre ceea ce îi place); cred cã evreica e de pãrerea contrarie, şi crede cã acest om care reciteşte mult scrie mai ales despre ceea ce ştie, analizeazã.
Gracq îl rãstãlmãceşte pe Beyle; nu îl pricepe ca aparţinând tradiţiei lui Fielding, pe care acest anglofil l—a moştenit—schimbând ceva, ajustând. Dealtfel, jamesienii le—au adus aceleaşi obiecţii lui Thackeray şi Trollope—care au în comun tocmai trãsãtura obiectatã de Gracq lui Beyle. Amprenta lui Fielding e distinctã—nu numai în romanul picaresc schiţat de Beyle—ci şi în stilul şi chiar natura lui ‘Roşu şi negru’—nu numai naratorul locvace, comunicativ şi ironic, ci şi ideea, un ‘Tom Jones’ caustic şi sulfuros—ideea unei ascensiuni ratate; Gracq e de partea jamesienilor.
Ca romancier, Beyle vine din tradiţia englezã.
Cãrţile necitite, neglijate, şi deteriorate—mãrturia delãsãrii, a dezlânãrii şi a risipei.
Cititul (belgianul, baptistul, T de Q, Lamb şi Hazlitt), recititul, bibliofilia (T de Q, baptistul).
Nicoll.
Macaulay—desãvârşirea lui.
Desãvârşirea lui Macaulay.
Studiile literare—Hazlitt, Thackeray, Trollope, Meredith.
Mencken scria bine—însã îi plãceau romanele lui Dreiser; Wilson probabil cã nu scrie prost altfel decât Dreiser. Iar Teachout îi admirã pe ambii autori—Wilson şi Mencken, efigii ale dreptei, embleme ale conservatorismului.
Nu ştiu ce gândea Wilson, care era critic literar, despre Dreiser; însã Mencken, (gazetarul) care scria aşa de bine, îl aprecia pe Dreiser, cu tot antagonismul politic. Cred cã americanii au tendinţa de a—şi subaprecia unii scriitori (de la Longfellow şi Poe, la unii transcendentalişti, la cei doi ‘cocori’—Crane, la Jewett, Ingalls, Cather, —în special vechile autoare, la Dreiser, Faulkner, Hemingway, Salinger şi Updike).
Prejudecãţile vin din douã direcţii—de la admiratorii lui Roth şi Liebling (‘conservatori’ ca evreul, Teachout şi cusurgiul, ‘demodaţii’—‘pãi nu se mai scrie ca odinioarã’—‘nici literatura nu mai e ce—a fost’--paseiştii)—şi de la aceia ai lui Barthelme, McCarthy, Foster, etc.. Existã paseiştii—vag eurofili, şi avangardiştii—mai pronunţat eurofili—adicã, regãsesc categoriile enunţate de bunicã—mea acum 15 ani—‘eseişti’ şi ‘gavardişti’. Marii clasici americani cad la mijloc, delãsaţi de ambele tabere.
Smollett n—a atins niciodatã nivelul de respectabilitate literarã al lui Defoe, Swift, Fielding, Sterne, Thackeray—s—a demodat repede—Hazlitt şi Lamb îl apreciau mult, probabil cã şi Lang—care era scoţian—însã nu ştiu dacã Stevenson mãcar îl aminteşte undeva (ca pe unul dintre scoţienii notabili) —se spune şi cã Dickens a pornit de la Smollett; ‘literaturã pentru lichele’, a fost impresia mea, pentru pramatii—iar când citesc cã ‘Random’ e o pastişã dupã Lesage (ceea ce probabil cã ştiusem la un moment dat), înţeleg de ce reacţia mea la nişte pagini dintr—un roman smollettian (probabil chiar ‘Random’) a fost aceeaşi cu a lui A. faţã de ‘Gil Blas’—aceeaşi repulsie, aversiune instinctivã, şi indiferenţã. Vãd cã are numai cinci romane—eu crezusem cã sunt şase.
‘Amadis’ şi medicul scoţian.
Vechi ecranizãri TV franceze—bedefilul—PF, etc.. De fapt, Dumas—confuzia.
Repulsia fireascã. Literaturã şi moralã—la A., EL, GI, NI. Aprecierile lui ÉF. Mai multe culegeri —şi antologia. Obiecţii de ordin uman, moral, lãuntric, neestetic.
Literatura dialectalã.
Reprezentarea e neconvingãtoare, fiindcã nu e clinicã sau bonomã, ci dezabuzatã, complezentã şi josnicã. Ticãloşiile acelea nu amuzã.
Şi eu cred cã voia bunã, când e seninã şi nu dezabuzatã, e un rãspuns mai bun decât crisparea ostilã. (Ortodoxul Hart are, în aceastã privinţã, ceva din pornirea causticã a lui Waugh—Flaubert, etc..) O atitudine mai afirmativã e preferabilã—acea ‘nefrustrare’, a iubitei mele. Mã gândesc la Fuller, şi la unii lakişti—la eseiştii lakişti. O simpatie fãrã iluzii. Dealtfel, asta e şi atitudinea, aşa de stenicã, a Roxanei, cãreia îi plãcuse versetul ‘meu’, şi care vede o cale, e capabilã sã vadã o cale. De aceea, îmi displac pustnicii, zãvorâţii, clauzura.
Femeile judecã ontologic, dupã fiinţã, neabsolutist, dupã participarea la fiinţã (femeile sunt orientate cãtre fiinţã, şi fiinţial)—iar bãrbaţii, moralist, cu o stricteţe artificialã.
E semnificativ cã Pelikan privea cartea despre Maria a dominicanului Schillebeeckx ca pe una din puţinele scrieri contemporane remarcabile, de reţinut. Adicã, a dat o mariologie reuşitã. Ceva izbutit. În aprecierea (încã) luteranului Pelikan, aşa se scrie bine despre Maria—sau pe potriva veacurilor patristice.
Interviul, muzica—P.—Sf. Atanasie—paradoxul—filozofia.
Îmi displac ‘procurorii de profesie’, inchizitorii, porniţii, cenzorii, necruţãtorii—aceia ca ortodoxul Hart şi istoricul englez pe care îl apreciazã, ca EW şi GF.
Americanitatea ortodoxului Hart—strepezirea—şi englezul recenzat.
Efecte. Critica efectelor. Literatura pesimistã (jegul minţii—Monda, Bonciu, Maurois—depravarea minţii), mohorâtã, deprimantã, descurajantã—şi ceea ce fãgãduieşte sã fie o lecturã plãcutã, reconfortantã, îmbietoare, de încântare—‘odihnitoare’, ar spune Arhim. Teofil (Cecil, Holmes, Mencken, Birrell, Nicoll—v. şi listele americanilor). Stângãcia şi delãsarea.
Optimismul neconvingãtor nu face niciun bine.
Iubirile religioase—iubirea emoţionantã, pioasã, cucernicã şi cinstitoare a unor mistici cãtre sfintele ‘lor’—infinitul simţit, perceput, întrevãzut, infinitul feminin, adâncul, profunzimea lor afectivã —nevoia de afecţiune femininã a acelor mistici care se dedicau câte unei sfinte—cãci au şi asceţii iubirea lor, inima lor, simţirea lor—sau gingãşia intenţiei acelor ‘cununii’ austere care apropiau surori ca Sf. Thérèse de misionarii preoţi în colonii; nici n—ar merita spus cã nu e vorba despre ‘înclinaţii deplasate’. Şi nici nu e vreo legãturã cu nedelicateţea sceleraţilor ca Vuarnet, care fac din misticã un harem religios, un lupanar religios. La mine a început cu Ionela—apoi evreica—şi romancierele. Gândul cã nu las femeile indiferente.
Rusul& tratate teologice franceze. Delãsarea—stocarea (& catalogarea).
Nu—mi închipuiam cã aş putea sã interesez femeile, sau vreo femeie; la mine n—a fost ‘mecanismul absolvirii’—nu interesam otrepele (Liz, Raluca L., bârlãdeanca)—ci femei de clasa ….
Minţile care chiar conteazã—Hasdeu, Iorga—sau Hume, Samuel Johnson, Fuller, Coleridge, câţiva eseişti din sc. XVII—însã nu cusurgiii, isteţii—nici minţile deraiate—nici apucaţii—ci numai ceea ce nutreşte, minţile scânteietoare—nu îngãlaţii.
Vapereau enumera, la 1876, şase trad. franceze ale lui ‘Tom Jones’—douã din sc. XVIII.
Numai Hume şi Berkeley le plac latinilor—Hume: GM, evreul argentinian, sibianul—Berkeley: Papini, evreul argentinian. Tandemul englez.
Ideea însãşi de tratat studiabil, aprofundabil, care meritã rãscitit.
Un cusurgiu ca EW, ortodoxul Hart şi istoricul englez recenzat.
Acriturile care numai bodogãnesc şi bombãne.
Naturaleţea, seninãtatea şi inteligenţa în bucurie—Fuller, moderaţia.
‘Grecoaica’ (abatele).
Dramaturgia e o formã de literaturã—nu o formã de spectacol.
Esenţa textului clasic e aceea cã e apt de citiri nenumãrate, poate fãrã entuziasm, însã şi fãrã dezgust, cu o încântare domoalã şi neplictisitã. Aceasta e marca scrierilor clasice; s—ar putea sã nu încânte, nici sã nu entuziasmeze, dar sã dea o satisfacţie domoalã şi o convingere plãcutã. Scrierea clasicã nu forţeazã—însã convinge. Îmbierea ei e domoalã, însã realã.
Cele patru ‘sãlaşuri dumnezeieşti’.
Existã secte asiatice care sunt pe atât de budiste, pe cât e francmasoneria de creştinã; nu îi putem atribui budismului poziţiile şi atitudinile respective, nici decadenţa aceea, mai mult decât îi putem atribui creştinismului rãtãcirile adventiştilor, penticostalilor, mormonilor sau iehoviştilor. Nu îi sunt imputabile religiei principale derapajele sectelor. Pozitivitatea—Ep. Sigrist, malaezianul (analogul pãgânilor clasici), PC.
Înclinaţia mea vie cãtre psihologia filozoficã, la fel ca şi aceea analiticã (scolastici, ES, IK, AS) explicã interesul pentru analitica budistã, resimţitã ca incomparabil de exactã şi de netã. Cu toate acestea, nu îmi scapã cã ceea ce e similar în creştinism (clasificãrile ‘gândurilor’, tehnicile de rugãciune, diviziunile umanului, ‘Patericul’, învãţãtura despre raţiune şi suflet, etc.) sunt o îndepãrtare de creştinismul biblic şi primar—‘Zen creştin’. E interesant cât îi sunt de strãine Noului Testament ‘tehnicile de rugãciune’, latura asiaticã a religiei, recursul la reţete de vreun fel. NT nu învaţã astfel de strategii. Nu acesta e rugãc. despre care se vorbeşte în NT. (La apuseni, convertirile la schisma rãsãriteanã sunt o subclasã a convertirilor la religii asiatice—în acest caz, la ‘Zenul creştin’—religii tipicare şi codificate. De aceea, convertirile nu sunt surprinzãtoare sau spectaculoase, ‘succesul ortodoxiei’ în ultimele decenii e explicabil prin voga generalã a religiilor asiatice şi prin valul, destul de impresionant, de convertiri apusene la diferite religii şi culte asiatice. Convertirile la ortodoxie nu au altã semnificaţie. Sunt tot convertiri la o religie asiaticã, în tendinţa vremii. Voga schismei rãsãritene e explicabilã.)
Yeago despre ‘catolicul Luther’.
Din şase culegeri\ antologii de vechi nuvele (patru italiene—şi douã franceze)—a tria, a alege, a testa; nuveliştii italieni i—au inspirat pe englezi. De la Chaucer la Hazlitt, Boccaccio a fost iubit de englezi.
Distinctivitatea sau marca clasicului, a clasicilor—nesaţul domol şi nearb.. Ceea ce caracterizeazã cel mai bine—şi invariabil—textul clasic, e faptul de a fi convingãtor, încântarea domoalã, nesaţietatea. Nu e neapãrat excitant sau descumpãnitor, însã totul e testabil, adicã face faţã, rezistã—‘nu pot nimic împotriva …’. Nu survine monotonia.
Comparaţia coleridgianã—‘trecerea la un gazon deschis …’.
Sb.—fumat, de la 10 ¼. Deşteptarea, la 1 ¼; pânã la 3—tarabe. 5 ¼--tel.& 7 ¼--vremea& 9. 10 ¼.
Sprinteneala virgilianã, agerimea; ceva nu e lãudat fãrã motiv.
Satisfacţia calmã, convingerea pe care o dau scrierile clasice. Nu subscriu deloc ‘iconoclasmului’ rãsuflat al lui Zarifopol. Chiar la 18 ani, interesante nu mi se pãreau ‘adevãrurile’ şi stridenţele lui Zarifopol—ci trãirile lui Radu P..
Ambiguitatea progresiştilor nu e strategicã, parşivã, calculatã, ci provine din caracterul nuanţat al filozofiilor şi al gândirii lor. Enunţurile lor nu pot fi evaluate prin juxtapunerea cu acelea ale catehismului.
Ca romancieri, îmi plac Saint—Pierre, Prévost, Rousseau, vechii autori greci, scriitorii analizaţi de Sainte—Beuve în foiletoanele lui. Romancierii francezi ai sc. XVIII, vechii greci. Reprezentãrile idilice, sentimentale şi idealizate—sentimentalitatea inteligentã, fineţea şi romanele idilice.
Nevoia, setea de idealitate. Nu idilicul ca atare, abstract, e interesant—ci arta idilicului. De la romanele greceşti, la romanele sentimentale ale sc. XVIII, şi la Dna. Sand. Thibaudet a arãtat valabilitatea unei mari pãrţi din vechea literaturã consideratã, azi, abolitã, revolutã, perimatã. Valoarea ei literarã—dincolo de dezabuzare şi valul cinismului la modã.
Îmi displac cei care dispreţuiesc idilicul, literatura idealizantã şi aceea sentimentalã—fiindcã acestea sunt elementul meu.
Literatura lui Maurois, Maugham, Zweig şi Feuchtwanger.
Abatele& Kuprin.
Maurois nu descrie înfrigurarea, altruismul, dãruirea şi vraja iubirii—ci (numai) egoismul şi dezmãţul.
A şi citi de banii ãştia.
Hazlitt iubea literatura umoristicã, pe aceea sentimentalã (Rousseau, Richardson) şi idilicã, şi pe aceea concomitent sentimentalã şi umoristicã, hazlie (Sterne).
Cervantes îi are de partea sa, ca romancier, pe Fielding, Smollett, Hazlitt, Cãlinescu—aceştia îl gireazã.
‘Rãmas bun armelor’, sau ‘Adio armelor’, sau ‘Despãrţirea de arme’.
Ceea ce e normal pentru cineva care citeşte mult, pentru un mare cititor.
Geologul rus& tratate teologice franceze.
Admiratorii literaturii lui Gide—Noica, Tournier, Boisdeffre, ‘Morgan’—împotriva neconvinşilor. Naraţiuni experimentale. Demodarea. Înfrigurarea, Barrès, Gide, naţionalismul şi cosmopolitismul, barrèsienii, existenţialiştii. Naraţiunile gidiene, demodate, sunt ceva aparte—el însuşi le declara a fi experimente, literaturã experimentalã. Nu, însã, toate. Câteva sunt naraţiuni clasice.
A gândi, nu a cita. Nivelul unei conversaţii.
Roxana—taxiul, ciupitul, ‘conversaţiile de la simulatoare’, inexpresivitatea mea, tel., testele, pretextul cu testele, dansul, indiscreţia, compasiunea; rev. fr. veche, minciuna. Scuarul II. Ultima oarã am vãzut—o la doi ani dupã ce îmi telefonase. Fetele de la bibl., vraful, aprecierea lui D. Toma, asprimea.
A şi citi de banii ãştia.
Îmi place sã umilesc, subliniind defectele, capitulând, nestrãduindu—mã. Chiar în critica literarã, una e a fi necomplice şi neconcesiv—alta, a umili.
Mudrā neînfricãrii, a lipsei de teamã.
Smollett a publicat al cincilea roman la 23 de ani dupã primul; primele trei au fost publicate în secvenţã rapidã, în cinci ani—al patrulea, la şapte ani dupã al treilea—iar al cincilea, la 11 ani dupã al patrulea.
Liturgica apuseanului e aceea apuseanã: Hristos e subiectul, aşadar, cristocentrism liturgic—şi distanţarea de teatralitate, de impresionarea prin butaforia liturgicã.
Treptele inacţiunii şi ale delãsãrii—ale dezlânãrii—cititul, fumatul. Evreul Stahl şi cusurgiul.
Evreul Stahl, cusurgiul, bedefilul francez tomnatec, preotul, malaezianul, analize—hispanicul şi patrologul, baptistul, evreica.
Cusurgiul& preotul. Evreul Stahl. Evreul Myers. Patrologul& Ep.. Analize—hispanicul. Eseuri conversaţionale & analize (hispanicul& evreul Myers). Bedefilul francez bãtrâior. Baptistul. Malaezianul. Evreica. Ortodoxul—paleta.
Baptistul, preotul, catolicul& ortodoxul. Francezul. Paletã. Malezianul, Karl, anglicanul. Ortodoxul Hart.
Gage.
Eseuri conversaţionale (cusurgiul, evreul Stahl, Szirtes), eseuri (preotul), articole (evreul Myers), analize (hispanicul, patrologul, habotnica, Gage), scrieri ocazionale (baptistul). Biblistul protestant. Bedefilul francez tomnatec.
Ignorarea binelui prezent—viaţa mea e istoria ignorãrii repetate a binelui prezent, deja dat.
Trãsãtura belgianã, poezia, entomologul şi primatul. Flamandul catolic. Mâncãii. 9 ½ l.—batjocura. Rãstãlmãciri—sfruntarea.
Cei mai mulţi de—abia cu cuvintele şi cu vorba se înalţã spre rugãciune, ajung întrucâtva la rugãciune.
Însemnãri de bibliofilie.
Belgianul şi tânãrul Lovinescu (însã fãrã morbiditate, despovãrat de morbiditate şi de amar)—semnificaţia.
Creaţie şi document uman, semnificaţie umanã. Nu toatã literatura e creaţie—o parte e numai document uman, expresie umanã—ca, de ex., aprecierile, care nu—s ale creatorului, şi care, prea concise, nu spun, de fapt, nimic—ajung sã nu spunã nimic. Nu afli nimic din ele.
Mistic nu e numai genul ascetic, constipat şi abstinent. Geniul mistic înseamnã altceva. Iar creştinismul real nu e o religie a abţinerii, a frustrãrii—ci a curãţiei, a funcţiilor bine exercitate. Misticã nu înseamnã, n—ar trebui sã însemne crisparea negãrii. Creştinismul nu e religia abţinerii. E religia curãţiei. Danneels şi Teilhard (pe care mã întreb dacã, mãcar în voga anilor ’60, pe vremea modei, îl citise/ rãscitise) nu sunt mai puţin mistici decât era Scheeben—sau Juan şi Foucauld. Asceza zãvorârii e numai una din opţiuni.
Rãstãlmãcirea ascezei. Rãstãlmãcirea nu numai a misticii—însã şi a ascezei.
Stricteţea asceticii nu e o normã universalã—ci o harismã personalã. Ceva folositor pentru cineva.
Imixtiuni, intruziuni ale monasticului în secular duc la grozãvii şi necurãţii de felul ‘cãsãtoriei albe’ (rusul Ioan, Maritain)—pe drept dezaprobatã de Arhim. Teofil. Vocaţia monasticã exista la fel de viu şi la creştinii apuseni (Huysmans, Claudel, Maritain). E mai bine sã fii sfânt ca soţ, decât un cãlugãr şovãielnic. Vocaţiile nu trebuie nãscocite, scornite. Pe de altã parte, dupã chiar propriul meu cuvânt de acum 14 l., un bãrbat ca biblistul american care a fost benedictin şi a crescut copiii altuia e mai sfânt ca monahii de la Atos.
Gravitarea cãtre mãnãstire exista şi în apus (ne gândim şi la Morus); e o prejudecatã nocivã, o otravã.
Aroganţa subconştientã, impresia—farizeii—‘înţelegerea religiei’.
Tradiţionaliştii sunt respectabili? Şi adversarii ordinelor cerşetoare, ai Sf. Toma, ai Sf. Juan, erau respectabili. Şi adversarii reformei carmelite erau respectabili. Şi adversarii moderniştilor, şi aceia ai ‘Noilor teologi’ apuseni, erau respectabili întrucâtva.
Şi adversarii Sf. Grigore erau respectabili şi nederizorii.
Tot ceea ce e bun începe prin a avea adversari respectabili. Şi adversarii Calcedonului erau respectabili. Şi cei care s—au împotrivit proclamãrii infailibilitãţii Episcopului Romei erau în mare mãsurã respectabili. Şi janseniştii, şi moliniştii, şi quietiştii erau respectabili. Sã nu ne aşteptãm sã gãsim la potrivnici numai lucruri de râs.
Ortodoxia unei epoci (Apolinarie şi Niceea, Sf. Chiril şi Efesul) devine erezia aceleia urmãtoare. Uneori, transformarea e foarte rapidã, şocantã, aproape inacceptabilã.
Nu e eroare. E insuficienţã şi unilateralitate. Redus numai la ceea ce spune, Crezul niceean e monofizit, e platforma maonofizitismului.
Dacã e probabil cã Sf. Chiril nu ar fi acceptat radicalismele cristologice ale succesorilor lui miafiziţi, e de presupus şi cã nu ar fi subscris la Calcedon.
În mâinile unor teologi mai puţin abili, şi mai recalcitranţi, o doctrinã se deformeazã, se corupe. Într—un anume fel, se şi vlãguieşte—sãrãceşte, diminuã, descreşte, involueazã.
Împotriva reprezentãrii caricaturale, de scelerat, de apucat, de fanatic, Sf. Chiril era un om cu mult simţ al mãsurii; adevãrul istoric aratã cã ştia pânã unde sã meargã, şi cât sã cearã, şi cã putea fi rezonabil.
Marii Pãrinţi, chiar aceia temperamentali, aveau în vedere Trupul Lui Hristos, Biserica realã, a cãrei responsabilitate o simţeau şi o purtau, şi nu ţâfnele personale, nici ciorovãielile.
Un Sf. Epifanie e, poate, singular, chiar pentru istoriografia revizionistã, ca litigios şi procesoman.
Patristicii îi revine un rol consultativ, o funcţie consultativã, ca la vechii anglicani, ca la anglicanii de odinioarã.
Cei care interpreteazã prea ingenios Evangheliile ar trebui sã se gândeascã cã ele au fost scrise pentru a fi pe înţelesul tuturor, nu pentru a aştepta un tâlcuitor apãrut dupã douã milenii; Epistolele şi Apocalipsul sunt altceva. Dar Evangheliile—mai ales acelea sinoptice—nu sunt cifrate, nu sunt un rebus.
Tocmai datele de autentificare ale pseudoepigrafei ‘Petru II’, legitimarea prea subliniatã, prea apãsatã.
Gândul cã scriitorul decrepit, hârbuit, surpat, dintr—un roman de tinereţe al lui Nabokov, ar putea sã fie exilatul Kuprin, bãtrân.
Şapte Pãrinţi, un medieval, patru scrieri şi cinci moderni; şapte scriitori detestaţi (necordial).
Baptistul Gordon despre romane.
Hazlitt despre plãcerea inepuizabilã a literaturii—şi a câtorva romane (Rousseau, Sterne, Richardson).
Cusurgiul despre vraf.
Autorii—aprecieri şi discuţii amicale, nu verdicte. Chesterton se pronunţa aşa de rãspicat. Un eseist trebuie sã aibã un ton mai amical, mai elastic şi mai colocvial. Nu ca şi cum ar ţintui nişte verdicte—ca şi cum ar scrijeli verdicte—sau ar da lecţii. Acesta e întreg programul meu critic—un ton afabil şi moderat. Figura idealã a criticului e, pentru mine, aceea a lui Hazlitt—pentru simpatia, lipsa de severitate cu care scria; ceea ce e, din pãcate, foarte rar—şi mãrturiseşte o naturã curatã. Criticul nu e un procurer—ideea nu e sã punã sub acuzare literatura existentã—nici s—o normeze ca ‘de sus’.
Dna. Woolf& Gide& abatele—ed.—ieri.
Americanul JamWo este un autor care m—a interesat, fiindcã evreica, de la care am aflat despre el, îl admira, îi aprecia critica. Însã îmi displace şi acum, la el, blazarea, dezabuzarea, ifosele, aerul blazat şi ‘sofisticarea’ semidoctului isteţ, a isteţului—marca ortodoxului Hart, dealtfel—intelectualul blazat.
Nimeni nu mã împiedicã sã fiu un JamWo, şi sã scriu nişte analize şi articole de care sã nu—mi fie ruşine; tribuna existã, am platforma de discuţii.
JamWo şi autohtonii, câţiva autohtoni. Unii autohtoni.
Însã fãrã blazarea celor ‘de meserie’, a profesionalizãrii criticii.
Evreica—impulsul.
Baptistul Gordon scrie mai bine despre romane, decât JamWo. La fel şi evreul Myers, şi evreica. Cusurgiul, evreul Stahl, francezul, Ep. Sigrist scriu mai bine despre literaturã. Îmi displace blazarea isteaţã, isteţimea blazatã—care e o caracteristicã, o gãsesc şi la JamWo, şi la ortodoxul Hart.
Scriu mereu cu un standard literar în minte—Sebastian, Ralea, Gracq, JamWo—baptistul Gordon, cei trei englezi—niciodatã ‘sub impresia momentului’—nici cu intenţia de a stoarce sau istovi subiectul—şi fãrã a mã feri de laconism.
Ceea ce ştiu deocamdatã despre grila lui JamWo, e cã îi include pe Naipaul, Cehov, James, Dna. Spark, Dostoievski, Dna. Woolf, Mann, Melville, Hamsun, Momus\ Erasmus, Hrabal, Sebald. (O parte, culese din recenzia lui Beale.)
Cred cã evreica îl dãdea drept exemplu de analizã—criticã ce face analizã, analizeazã.
Diferenţele critice, şi divergenţele, ar trebui sã ne facã atenţi nu la defectele, presupuse, ale operelor pe care le iubim, ci la diferenţele dintre noi, oricum vor fi fiind explicabile, şi la esenţa cunoaşterii artistice şi a simţirii. Ideea e ca ceea ce simţim sã fie desluşit, şi argumentat cu autotransparenţã şi inteligenţã—nu o pledoarie ingenioasã.
Explicãri ale câte unei cãrţi—ca JamWo despre ‘Moby Dick’—recenziile lui. Scopul criticii e sã explice o carte, ca simţire—ceea ce e simţit—explicarea a ceea ce e simţit la citirea unei cãrţi.
Impresii la o primã citire—şi în racursi.
Trei recenzii ale lui JamWo—douã semnalate, remarcate de evreicã—şi una de ‘Ken’. Ifosele de eurofilie.
Evreica—4 x ….
‘Când eşti bãtrân, şi te dor toate’.
Un om al toamnei. Simţirea autumnalã, limpezimea, raza.
Din punctul de vedere al lui JG, JamWo rateazã toatã literatura importantã sau semnificativã.
Evreica—4 x ….
Simplitatea şi ‘banalitatea’ harului—gândul care cãlãuzeşte—geologul rus, tratatele teologice franceze, ziarele.
JamWo mi se pare interesant nu pentru critica pe care o face, ci pentru grila lui de cãrţi şi autori.
Zizioulas e un caz mixt şi paradoxal. El ilustreazã modernitatea în straie patristice. În mod paradoxal, Zizioulas, a cãrui interpretare nepatristicã a persoanei e secretul lui Polichinelle, e considerat de alţii ca ilustrativ pentru atitudinea neopatristicã. Intenţia Mitr. Zizioulas, cel puţin, e una pur neopatristicã. Un modernist în veşminte neopatristice.
Sexualitatea nu e scopul—ci motorul apropierii dintre bãrbat şi femeie, ‘forţarea complementaritãţii’.
Nu am pic de simpatie pentru paseismul patristic. Sinoadele cristologice sunt o interpretare, condiţionatã istoric şi tributarã vremii, a datelor neotestamentare; cei care revendicã un statut aparte pentru climatul elen al acelor sinoade trebuie sã fie gata sã accepte cã acelaşi lucru poate sã fie spus şi despre epoca modernã, a ‘maturizãrii’.
Criteriul autenticitãţii. Gesturi inautentice, formale. Ceea ce înşealã.
Dispersia doctrinarã a protestantismelor. Însã strãdania lor e aşa de autenticã; ei n—au avut niciun Sf. Grigore al Tesalonicului, Nicolae, Simeon al Tesalonicului—ei n—au isihasm.
Dreptatea tradiţiilor şi a obiceiurilor e ‘dreptatea farizeilor’—dreptatea celor care redescoperã tradiţiile uitate ale Rãsãritului şi restaureazã obiceiuri pãrãsite, uitate—‘dreptatea colivarilor’. Zelul lor nu e zelul politic al sicarilor, ci acela religios al farizeilor. Iisus a spus cã toate acestea sunt pleavã; nu conţinutul atitudinii farizeilor îl bagateliza Iisus—ci însãşi atitudinea, paseismul şi formalismul. Iisus le—a cerut ucenicilor sã nu ia cu ei astfel de bagaje; sã se despovãreze, sã nu ducã cu ei desagii tradiţiilor vechi.
Ideea însãşi de roman—Beyle, Balzac, Gracq.
‘Mannering’, ‘Durward’, ‘Rob Roy’, ‘Ivanhoe’, ‘Nigel’, ‘Montrose’, ‘Talismanul’, ‘Lamermoor’, ‘Perth’.
Nu existã motive pentru a citi mai puţin de 8—10 ore pe zi—având 4—6 ore pentru restul. Vremea cât au fost deajuns fumatul, i., necititul şi halitul, îmbuibarea. Surogatul, viaţa diminuatã şi lingavã. Falimentul unei atitudini, al unei abordãri—şi al unei iluzii.
Când vorbesc despre citit (şi bibliofilie), mã gândesc la De Quincey şi la baptistul Gordon; cititul e cuantificabil—ore, no. de pag.. E o formã de realizare a autenticitãţii. Şi citind poţi fi autentic. A face din citit cea mai bunã şi mai interesantã parte a existenţei—a miza pe citit.
Dramaturgia de citit—Shakespeare, Ibsen, Sofocle, Claudel, alţi câţiva francezi (Racine, Marivaux, ultimul Hugo …), Shaw; restul e numai maculaturã pentru scenã, libret.
Nuvele, scrieri excitante, lecturi de vacanţã.
Paradoxul romantismului englez:--autorii întâiului romantism (Wordsworth, wordsworthianul De Quincey, Coleridge) sunt definiţi prin sobrietatea limbii şi puritatea limbajului;--dintre ai celui de—al doilea romantism, Byron e un clasic cu recuzitã, un autor de stil clasic, ca satiricii sc. XVIII—iar Keats şi Shelley sunt sublim, ţin de sublimul somptuos—tocmai la antipodul retorismului bombastic şi superflu, al declamaţiei asociate cu romantismul romanic. Aşadar, ca şi la nemţi, nimic din balastul romantismul romanic, latin—francez, hispanic, etc.. De regulã, cei cãrora le place romantismul (Gracq, Eliade, Eminescu, Cãlinescu, Borges, Cioran) îl aleg pe acela nemţesc şi englez—germanic; iar Hugo e singura excepţie, francezã, admisã (v. Stevenson, Borges, Cãlinescu). Ziguratul; metaforele arhitectonice (Chesterton despre De Quincey; arhitectonicul, la VH). E interesant cã Chesterton s—a ilustrat tocmai printr—o metaforã arhitectonicã despre stilul lui De Quincey—iar evreul argentinian remarca, drept emblemã sau efigie, o imagine arhitectonicã în chiar scrisul lui Chesterton. Satrapia şi asiaticul.
Ideea romantismului ar fi sã fie sapid, savuros, delicios, îmbietor—aşa cum îl gusta, de ex., Flaubert. Acela retoric, declamator, e insipid.
Lui Landry îi plac Holmes, Cecil, Mencken.
Lizibilitatea ca şi criteriu al autenticitãţii literare.
Deodor.:--sept. (când o citeam pe romanciera americanã);--dec.;--martie;--iun.;--iul..
Ieri, sb.: tel., orã—cola—fumat—ploaia—vremea—cinã.
Pentru citit—belgianul, baptistul, De Quincey, Hazlitt şi Lamb. Pentru recitit—Gracq, Hazlitt şi Lamb. Bibliofilia—baptistul, De Quincey, Southey [numai Wordsworth era hârlav; avea puţine cãrţi, le folosea rar, şi era hârlav].
Argumentul lui Luther împotriva indulgenţelor se potriveşte şi împotriva canoanelor de la Spovadã; e, de fapt, un argument împotriva Spovezii—‘dacã Biserica are puterea de a dezlega pãcatele, de ce n—o face pur şi simplu, de ce condiţioneazã de efectuarea canonului?’.
La Missã, parabola neghinei şi a secerişului. Parabolã durã, pe care vicarul a încercat s—o rãstãlmãceascã; însã lãsarea neghinei, îngãduirea neghinei, nu e semnul rãbdãrii Lui Dumnezeu, Dumnezeu nu aşteaptã ‘convertirea’ neghinei.
Reţine luarea—aminte şi Epistola—‘Romanii’, despre rugãciunea Sf. Spirit, care aratã cã înţelegerea Sf. Pavel era altceva decât triteismul curent.
La Missa de searã, vicarul a predicat despre concertul lui Bon Jovi.
Soţiile lui Thackeray, Southey au înnebunit.
Faţã de ceea ce citeau Hazlitt (nu mai puţin filozof decât Coleridge şi De Quincey!) şi Lamb, au mai apãrut şi Dickens, Thackeray, victorienii, etc..
Realiştii (Bennett, Gissing, Howells, ca şi atâţia dintre cei discutaţi de Chesterton—care arbitra mai îngãduitor decât modernistul Ford …), umoriştii (Crane, Courteline, Leacock, Haliburton—nepretenţioşii autori de divertismente—fãrã a urca pânã la nivelul Saki, Henry, Bierce) se demodeazã.
Hazlitt şi Thackeray—amândoi au scris despre umoriştii englezi—iar al doilea a scris şi felul de romane care i—ar fi plãcut întâiului. Pe care le—ar fi citit cu nesaţ întâiul.
Însãilãrile extravagante, bombastice şi neconvingãtoare, foarte artificiale, ale lui Paleologu despre Caragiale.
Hazlitt—romanele ample (Richardson, Smollett, Fielding, Sterne) şi nuvelele (Boccaccio). Romanele care îi plãcuserã lui Hazlitt—Richardson, Rousseau, Smollett, Fielding, Sterne, Cervantes.
Hazlitt—ca promotor al unei critici agere, vioaie, comunicative—hedonice—însã cred cã nu descopãr nimic cu asta—belgianul Poulet îl enumerase deja ca precursor al ‘Noii critici’.
Puţinul rezultat din experienţã e oricând preferabil celor culese din compendii, etc.. Altfel, ar însemna sã ne înşelãm cu totul asupra scopului.
Cei care, ca Mitr. Marcu, erau zeloşi pentru evlavie şi Lege, pentru dreapta cinstire, se numeau ‘farizei’, nu ‘zeloţi’; ‘zeloţii’ schismatici, cu talmudismul lor, sunt urmaşii farizeilor, nu ai zeloţilor. Zelul religios se numeşte farizeism.
Lamb era cu zece ani mai vârstnic decât De Quincey, şi cu trei decât Hazlitt.
Wordsworth, Southey, Coleridge, De Quincey, Hazlitt, Lamb, Byron, Keats, Shelley, Tennyson. Aprecierile victorienilor, ale lui Stevenson, Coleridge, ale moderniştilor. Douã antologii engleze de poezie.
Scrierile lui Southey (cf. sem. VII), Lamb, Hunt.
Coleridge, Stevenson (eseurile), cusurgiul.
Ca şi juristul, am gustul acestei lumi literare engleze de la începutul sc. XIX.
Umoriştii& Macaulay—desãvârşirea lui& meritele scrierilor neliterare în intenţie.
Desãvârşirea lui Macaulay.
Nicoll—şi romanele.
Lamb, cogniţia şi realitatea.
Desãvârşirea lui Macaulay. Desãvârşirea de care era capabil.
Sexualitatea nu e scopul—ci motorul apropierii dintre bãrbat şi femeie, ‘forţarea complementaritãţii’.
Nu am pic de simpatie pentru paseismul patristic. Sinoadele cristologice sunt o interpretare, condiţionatã istoric şi tributarã vremii, a datelor neotestamentare; cei care revendicã un statut aparte pentru climatul elen al acelor sinoade trebuie sã fie gata sã accepte cã acelaşi lucru poate sã fie spus şi despre epoca modernã, a ‘maturizãrii’.
Criteriul autenticitãţii. Gesturi inautentice, formale. Ceea ce înşealã.
Dispersia doctrinarã a protestantismelor. Însã strãdania lor e aşa de autenticã; ei n—au avut niciun Sf. Grigore al Tesalonicului, Nicolae, Simeon al Tesalonicului—ei n—au isihasm.
Dreptatea tradiţiilor şi a obiceiurilor e ‘dreptatea farizeilor’—dreptatea celor care redescoperã tradiţiile uitate ale Rãsãritului şi restaureazã obiceiuri pãrãsite, uitate—‘dreptatea colivarilor’. Zelul lor nu e zelul politic al sicarilor, ci acela religios al farizeilor. Iisus a spus cã toate acestea sunt pleavã; nu conţinutul atitudinii farizeilor îl bagateliza Iisus—ci însãşi atitudinea, paseismul şi formalismul. Iisus le—a cerut ucenicilor sã nu ia cu ei astfel de bagaje; sã se despovãreze, sã nu ducã cu ei desagii tradiţiilor vechi.
Ideea însãşi de roman—Beyle, Balzac, Gracq.
‘Mannering’, ‘Durward’, ‘Rob Roy’, ‘Ivanhoe’, ‘Nigel’, ‘Montrose’, ‘Talismanul’, ‘Lamermoor’, ‘Perth’.
Nu existã motive pentru a citi mai puţin de 8—10 ore pe zi—având 4—6 ore pentru restul. Vremea cât au fost deajuns fumatul, i., necititul şi halitul, îmbuibarea. Surogatul, viaţa diminuatã şi lingavã. Falimentul unei atitudini, al unei abordãri—şi al unei iluzii.
Când vorbesc despre citit (şi bibliofilie), mã gândesc la De Quincey şi la baptistul Gordon; cititul e cuantificabil—ore, no. de pag.. E o formã de realizare a autenticitãţii. Şi citind poţi fi autentic. A face din citit cea mai bunã şi mai interesantã parte a existenţei—a miza pe citit.
Dramaturgia de citit—Shakespeare, Ibsen, Sofocle, Claudel, alţi câţiva francezi (Racine, Marivaux, ultimul Hugo …), Shaw; restul e numai maculaturã pentru scenã, libret.
Nuvele, scrieri excitante, lecturi de vacanţã.
Paradoxul romantismului englez:--autorii întâiului romantism (Wordsworth, wordsworthianul De Quincey, Coleridge) sunt definiţi prin sobrietatea limbii şi puritatea limbajului;--dintre ai celui de—al doilea romantism, Byron e un clasic cu recuzitã, un autor de stil clasic, ca satiricii sc. XVIII—iar Keats şi Shelley sunt sublim, ţin de sublimul somptuos—tocmai la antipodul retorismului bombastic şi superflu, al declamaţiei asociate cu romantismul romanic. Aşadar, ca şi la nemţi, nimic din balastul romantismul romanic, latin—francez, hispanic, etc.. De regulã, cei cãrora le place romantismul (Gracq, Eliade, Eminescu, Cãlinescu, Borges, Cioran) îl aleg pe acela nemţesc şi englez—germanic; iar Hugo e singura excepţie, francezã, admisã (v. Stevenson, Borges, Cãlinescu). Ziguratul; metaforele arhitectonice (Chesterton despre De Quincey; arhitectonicul, la VH). E interesant cã Chesterton s—a ilustrat tocmai printr—o metaforã arhitectonicã despre stilul lui De Quincey—iar evreul argentinian remarca, drept emblemã sau efigie, o imagine arhitectonicã în chiar scrisul lui Chesterton. Satrapia şi asiaticul.
Ideea romantismului ar fi sã fie sapid, savuros, delicios, îmbietor—aşa cum îl gusta, de ex., Flaubert. Acela retoric, declamator, e insipid.
Lui Landry îi plac Holmes, Cecil, Mencken.
Lizibilitatea ca şi criteriu al autenticitãţii literare.
Deodor.:--sept. (când o citeam pe romanciera americanã);--dec.;--martie;--iun.;--iul..
Ieri, sb.: tel., orã—cola—fumat—ploaia—vremea—cinã.
Pentru citit—belgianul, baptistul, De Quincey, Hazlitt şi Lamb. Pentru recitit—Gracq, Hazlitt şi Lamb. Bibliofilia—baptistul, De Quincey, Southey [numai Wordsworth era hârlav; avea puţine cãrţi, le folosea rar, şi era hârlav].
Argumentul lui Luther împotriva indulgenţelor se potriveşte şi împotriva canoanelor de la Spovadã; e, de fapt, un argument împotriva Spovezii—‘dacã Biserica are puterea de a dezlega pãcatele, de ce n—o face pur şi simplu, de ce condiţioneazã de efectuarea canonului?’.
La Missã, parabola neghinei şi a secerişului. Parabolã durã, pe care vicarul a încercat s—o rãstãlmãceascã; însã lãsarea neghinei, îngãduirea neghinei, nu e semnul rãbdãrii Lui Dumnezeu, Dumnezeu nu aşteaptã ‘convertirea’ neghinei.
Reţine luarea—aminte şi Epistola—‘Romanii’, despre rugãciunea Sf. Spirit, care aratã cã înţelegerea Sf. Pavel era altceva decât triteismul curent.
La Missa de searã, vicarul a predicat despre concertul lui Bon Jovi.
Soţiile lui Thackeray, Southey au înnebunit.
Faţã de ceea ce citeau Hazlitt (nu mai puţin filozof decât Coleridge şi De Quincey!) şi Lamb, au mai apãrut şi Dickens, Thackeray, victorienii, etc..
Realiştii (Bennett, Gissing, Howells, ca şi atâţia dintre cei discutaţi de Chesterton—care arbitra mai îngãduitor decât modernistul Ford …), umoriştii (Crane, Courteline, Leacock, Haliburton—nepretenţioşii autori de divertismente—fãrã a urca pânã la nivelul Saki, Henry, Bierce) se demodeazã.
Hazlitt şi Thackeray—amândoi au scris despre umoriştii englezi—iar al doilea a scris şi felul de romane care i—ar fi plãcut întâiului. Pe care le—ar fi citit cu nesaţ întâiul.
Însãilãrile extravagante, bombastice şi neconvingãtoare, foarte artificiale, ale lui Paleologu despre Caragiale.
Hazlitt—romanele ample (Richardson, Smollett, Fielding, Sterne) şi nuvelele (Boccaccio). Romanele care îi plãcuserã lui Hazlitt—Richardson, Rousseau, Smollett, Fielding, Sterne, Cervantes.
Hazlitt—ca promotor al unei critici agere, vioaie, comunicative—hedonice—însã cred cã nu descopãr nimic cu asta—belgianul Poulet îl enumerase deja ca precursor al ‘Noii critici’.
Puţinul rezultat din experienţã e oricând preferabil celor culese din compendii, etc.. Altfel, ar însemna sã ne înşelãm cu totul asupra scopului.
Cei care, ca Mitr. Marcu, erau zeloşi pentru evlavie şi Lege, pentru dreapta cinstire, se numeau ‘farizei’, nu ‘zeloţi’; ‘zeloţii’ schismatici, cu talmudismul lor, sunt urmaşii farizeilor, nu ai zeloţilor. Zelul religios se numeşte farizeism.
Lamb era cu zece ani mai vârstnic decât De Quincey, şi cu trei decât Hazlitt.
Wordsworth, Southey, Coleridge, De Quincey, Hazlitt, Lamb, Byron, Keats, Shelley, Tennyson. Aprecierile victorienilor, ale lui Stevenson, Coleridge, ale moderniştilor. Douã antologii engleze de poezie.
Scrierile lui Southey (cf. sem. VII), Lamb, Hunt.
Coleridge, Stevenson (eseurile), cusurgiul.
Ca şi juristul, am gustul acestei lumi literare engleze de la începutul sc. XIX.
Umoriştii& Macaulay—desãvârşirea lui& meritele scrierilor neliterare în intenţie.
Desãvârşirea lui Macaulay.
Nicoll—şi romanele.
Lamb, cogniţia şi realitatea.
Desãvârşirea lui Macaulay. Desãvârşirea de care era capabil.
Acasã
Acasã
E vremea sã redevin carmelit. Concluzia a 16 l., şi a trei vise spulberate. Norma obiectivã, curãţitoare.
Marţi, de la 6 ½, 15 ţigãri. Trei paşi: algebra şi surogatul& ritmul (ieri, luni)& berea, ieri. 6 s..
Cusurgiul Kurp şi Dna. Maitzen scriu ca oameni cu deprinderea de a citi.
Pãr. Freeman e important ca teolog al comuniunii, şi ca om care se gândeşte la comuniune—nu aceea abstractã, ci aceea microsocialã.
Cred cã pregãtirea nu e lipsitã de frumuseţea ei. Chiar dacã e discretã.
A trişa cu Dumnezeu—e, mai întâi, neautotr., duplicitate faţã de sine.
Oameni care vorbesc despre ceea ce nu au testat.
Eu am clacat, am capitulat, am demobilizat cu ½ l. înainte de final.
Ieri (luni)—ideea: Dylan, Cash şi Springsteen.
Intenţii de cititor.
Cititul e mai bun decât nimic.
Doctrinã religioasã, filozofie, psihologie, istorie, literaturã.
Ar fi fost o fatã pentru divertisment—nu cineva pentru care nici sã nu mai citesc ….
Crãiţa—epitete.
Joi—fumat şi grizare pânã la 1 ¾.
Ziarele—vin.—20 de z.—tabelul—nesaţ.
Pâinea virtuţii. Când sunt lovit, ştiu cã Dumnezeu mã curãţã, adicã îmi primeşte, îmi acceptã pocãinţa.
A nu mai trişa. A nu mai vorbi pe negândite. Cititul, postul, rugãc.. Simbolicul. Raza. Lucrarea Sf. Spirit. Ipoteza ‘târâturii care trebuie sã se umileascã’. Necesitatea obiectivã, nu pornirea.
Cele 10 cãrţi—cf. ieri (joi). Cele 5+ 2 romane SF (în 6 l.)—apoi, dum., tarabe—apoi, geologul. BW, azi (vin.), despre argumentaţii, Hume& BW—azi& ca BW despre JV& ca JV la BW ….
De la 3 la 11, fumat.
Mai aveam 14 ţigãri de ieri. Fumat: 11 ½--4.
E vremea sã redevin carmelit. Concluzia a 16 l., şi a trei vise spulberate. Norma obiectivã, curãţitoare.
Marţi, de la 6 ½, 15 ţigãri. Trei paşi: algebra şi surogatul& ritmul (ieri, luni)& berea, ieri. 6 s..
Cusurgiul Kurp şi Dna. Maitzen scriu ca oameni cu deprinderea de a citi.
Pãr. Freeman e important ca teolog al comuniunii, şi ca om care se gândeşte la comuniune—nu aceea abstractã, ci aceea microsocialã.
Cred cã pregãtirea nu e lipsitã de frumuseţea ei. Chiar dacã e discretã.
A trişa cu Dumnezeu—e, mai întâi, neautotr., duplicitate faţã de sine.
Oameni care vorbesc despre ceea ce nu au testat.
Eu am clacat, am capitulat, am demobilizat cu ½ l. înainte de final.
Ieri (luni)—ideea: Dylan, Cash şi Springsteen.
Intenţii de cititor.
Cititul e mai bun decât nimic.
Doctrinã religioasã, filozofie, psihologie, istorie, literaturã.
Ar fi fost o fatã pentru divertisment—nu cineva pentru care nici sã nu mai citesc ….
Crãiţa—epitete.
Joi—fumat şi grizare pânã la 1 ¾.
Ziarele—vin.—20 de z.—tabelul—nesaţ.
Pâinea virtuţii. Când sunt lovit, ştiu cã Dumnezeu mã curãţã, adicã îmi primeşte, îmi acceptã pocãinţa.
A nu mai trişa. A nu mai vorbi pe negândite. Cititul, postul, rugãc.. Simbolicul. Raza. Lucrarea Sf. Spirit. Ipoteza ‘târâturii care trebuie sã se umileascã’. Necesitatea obiectivã, nu pornirea.
Cele 10 cãrţi—cf. ieri (joi). Cele 5+ 2 romane SF (în 6 l.)—apoi, dum., tarabe—apoi, geologul. BW, azi (vin.), despre argumentaţii, Hume& BW—azi& ca BW despre JV& ca JV la BW ….
De la 3 la 11, fumat.
Mai aveam 14 ţigãri de ieri. Fumat: 11 ½--4.
Insurmontabilul celui mai simplu gest—de 16 l.. Ceea ce trebuise sã fie cea mai simplã soluţie.
Mecanismul de blocãri şi restricţionãri succesive.
Stephen Freeman, Kalomiros, Rose şi Puhalo. Ceea ce nu îl aşeazã pe Pãr. Freeman la dreapta faţã de Rose, fiindcã preferã eshatologia unui schismatic calendarist; asta nu—l face pe Freeman mai de dreapta decât Rose (care e, pentru Clément şi Ep. Sigrist, extrema dreaptã a ortodoxiei). Eshatologia Pãr. Rose a avut doi critici semnificativi—pe Kalomiros şi Puhalo—un grec şi un slav; am mai scris despre subiect. Ambii critici au rãspuns cu câte o eshatologie de uz propriu—grecul, cu o eshatologie care mi—a amintit de ceea ce citisem la Alfeiev, iar slavul, cu teologia ‘somnului morţii’, cu teologia luteranã şi veterotestamentarã a ‘somnului morţii’.
În eseul ‘Sfinţi printre noi’, Pãr. Freeman discutã mult despre Sf. Nicolae Velimirovici, îl citeazã, etc..
Perverirea constã în a ajunge sã preţuiesc mai mult felul cum e spus ceva, desãvârşirea modului de a spune, decât mesajul, ceea ce e spus. Ce vrea sã spunã cu ceea ce face. Stâlcirea empatiei. Stângãcia expresiilor, imperfecţiunea comunicãrii.
Reflectam ieri searã (vin.) cã, dintre cei unsprezece prozatori ai ‘lui’ Hazlitt (ieri avusesem şi incertitudinea ortografierii acestui nume, vroiam sã dublez z—ul, mi se pãrea cã aşa e corect), patru ilustreazã sentimentalismul (Richardson, Rousseau, Sterne şi Mackenzie), patru, bãşcãlia cinicã (Smollett, Fielding şi modelele lor—Cervantes şi Lesage), unul e ilustrativ pentru ambele (Scott), iar Boccaccio şi Burke nu aparţin acestei grile. Însã din nouã romancieri, patru sunt sentimentali, şi patru—dezabuzaţi, cinici, sarcastici.
Deosebirea de ton între a fi sentimental, şi a fi duios. Duioşia, afectarea, prefãcãtoria, inautenticul şi supralicitarea.
Drama burghezã—Lessing, Diderot, Ottway.
Ca şi din orice, şi din sentimentalism rezistã doar izbânzile, ceea ce e reuşit.
Abia ieri searã (vin.), mi—a venit acest gând: cã jumãtate dintre romancierii citiţi cu nesaţ de Hazlitt erau sentimentali.
Richardson, Hazlitt, Coleridge, Stevenson, Macaulay, Thackeray.
Excesele sentimentalitãţii, afectarea, etc., nu pot discredita ceea ce e autentic.
Îmi amintesc cã şi Beyle fusese, trebuie sã fi fost, un cititor al lui Rousseau. Hazlitt, Schopenhauer, Tolstoi, Beyle, Starobinski, Radu P., A. şi JG.
Ea ştia de pe atunci cã ãsta e rolul ei—sã se lase pipãitã la … de bãieţi.
‘A se forţa sã confere’.
Nu necreştinii—ci anti—creştinii nu au acces la cultura europeanã majorã. Ei îşi interzic cultura europeanã. Nu e nevoie sã fii creştin—însã e necesar sã nu fii anti—creştin.
Ortografia numelui.
Existã romane pe nedrept uitate—acelea ale lui Mackenzie, Godwin, De Quincey. La Chesterton, la Thibaudet sunt indicate câteva astfel de romane care meritã cunoscute.
Sentimentalismul şi posteritatea lui. Autenticitatea.
Autenticitatea& defazarea& continuatorii& romanul zis domestic& victorienii& romanul banalitãţii, al obişnuitului& cinema. Parodierea.
Imperfecţiunea ţine de condiţia de realizãri.
Cititul e mai puţin monoton şi costisitor decât fumatul şi bãutul.
Romane ca ‘Vicarul …’ sunt scrise pentru adulţi, neimpresionabili. Însã pentru copii, efectul acumulãrii de grozãvii e copleşitor.
Literatura sentimentalã, ‘domesticã, idealizantã, idilicã, ‘cãrţile pentru fete’. Categorii, ‘Jones’ —întâietatea, aprecieri, Thibaudet (sc. XVII şi XIX), zorii romanului, evreica.
Sentimentul e un vehicol mai larg şi mai real decât intelectul. E o înţelegere mai cuprinzãtoare.
Ev. Ioan face diintr—un personaj real, protagonistul unor întâmplãri neobişnuite şi simbolice, semnificative; nu e ceva neamivãzut în Antichitate. Relatarea lui e mai mult simbolicã, ‘teologicã’ în sensul cã nu e un studiu biografic, o consemnare pozitivã.
Rãbdarea, blazarea şi realismul femeilor.
Iisus al Evangheliilor dupã Ioan şi Luca. Luca—eu. Câtecelul pacientei, la ½ lui nov.. Ioan—englezul şi anglicanul. Matei—Bloy. Marcu—Sf. Domingo. Luca—Arhim. Teofil.
2 x lipsa de respect. Jocul. Jucatul. Iresponsabilitatea dublã.
O minte dezgustãtor de suficientã, de obtuzã şi de apaticã, de
Romanul sentimental, acela realist, şi aparteurile naratorului (Fielding, Thackeray, Trollope); nu e o întâmplare cã lui JG nu îi place vechiul roman englez.
Despre ‘Shandy’.
Despre ‘Tom Jones’.
Curãţia.
Despre Richardson (Hazlitt, Stevenson, Macaulay, mãrturia lui Thackeray).
Beyle şi vechiul roman englez, tradiţia englezã, naratorul locvace.
Comentariile sunt aproximative, sunt ‘mobilizabile’. Nu conteazã cu adevãrat.
Surzenia afectivã. Surâsul.
Romanul realist a fost precedat de acela sentimental; mai întâi a existat romanul sentimental, e primul care şi—a fãcut intrarea.
Nu ‘convingerea’, care e o funcţie a dicţiei, conteazã, ci logica. ‘Convins’ nu înseamnã şi convingãtor.
Prescurtând, abreviind, rãstãlmãcesc. Amalgamarea.
Gândul cã, pentru mine, Schillebeeckx, Kűng înseamnã catolicism real, existent. Catolicismul principal nu înseamnã catolicismul oficial, roman, curial. Mai degrabã direcţia romanã e una perifericã, marginalã, în catolicismul real.
Iisus îl alesese pe Iuda sã Îi fie ucenic şi apostol. Iscarioteanul fusese ales, selectat.
Un schismatic calendarist e teologul Pãr. Freeman; vãd cã îi promoveazã nu numai eshatologia, ci şi teologia Facerii—aşadar, ansamblul gândirii.
Fiinţa umanã e mai degrabã minte—în sensul psihologiei, sau suflet, decât ‘spirit’ în sensul idealismului nemţesc abstractizant sau al lui Valéry.
Romane şi eseuri ale bonomiei şi sensibilitãţii.
Ceea ce aşeazã poveri, în loc sã înalţe; mimetismul mozaic al creştinismului. Legalism, talmudism, etc.. Neîndurarea şi abstractul.
Atâta din creştinism, începând cu sinistrele canoane antice, aşazã poveri—în loc sã înalţe.
Frumuseţea e neabstractul, e ordinea existenţei—o spun şi ‘Facerea’, şi Iiisus—când laudã fapta frumoasã, gestul frumos—e ordinea istoricului, a singularului.
Hawthorne şi Yeats la Milliner—Tolstoi la baptistul Gordon.
‘M—am gândit mult/ am reflectat mult, zilele acestea, la o carte/ pag. a lui …’.
Frumosul e ceea ce bucurã; Keats are dreptate. O idee frumoasã e aceea care DĂ BUCURIE.
La Missa de searã, Lecţionarul cinei miraculoase (‘spre searã’), şi proorocia ospãţului, la Isaia.
Aproximativul comentariilor—mai ales al acelora de rutinã, ‘la normã’—sau neexcepţionale.
Missele acestea de dum. seara îmi fac atât de bine.
Keats avea dreptate sã defineascã frumuseţea ca bucurie, nu ca plãcere. Frumosul e ceea ce bucurã, încântã şi vrãjeşte; la Iisus, existã schiţatã o esteticã a frumuseţii sociale—în lauda faptei frumoase a penitentei—am întâlnit şi eu aceastã trãire—rebusul, cafeaua cu lapte, obrajii şi surâsul, acei ‘biscuiţi bunuţi’, jocul de marţi, invitaţia la o îngheţatã seara, culesul de muşeţel. Viaţa trãitã ca frumuseţe e viaţa trãitã ca bucurie—nu ca plãcere—cãci existã plãcere fãrã bucurie, plãcere moartã şi necroticã. Frumuseţea încântã, vrãjeşte, înalţã, e personalã şi a momentului, neabstractã, singularã. Updike scria cã Împãrãţia Lui Dumnezeu se compune din momente.
Opt paşi—azi şi ieri—monotonia costisitoare (v. şi Isaia, azi)& Beyle şi tradiţia englezã a romanului, naratorul volubil; realismul& catolicismul real, al progresiştilor& mimetismul mozaic; piaţã& NH la protestant; orã& formularea; preotul şi grecul (schismatic calendarist), gândirea& Missã, douã mame blonde, blonda de dum., blonda în rochie albã—momentul scurt& Isaia, azi& frumuseţea relaţiei.
Oamenii trebuie sã caute frumuseţea nu în obiecte (exponate, etc.), ci în trãiri, gesturi, în simţire.
Nu cred cã bãrbatului îi place femeia ‘cu biologia’, nu cred cã e încântat de femeie ‘prin biologie’—ci cu umanitatea, cu simţirea.
Deschiderea cãtre bucurie. Estetizarea; reificarea. Preotul, emisarii ruşii, zorzoanele; protestantul, sacramentalismul, baptistul şi arta. Femeile—azi. Ideile, ‘gândul frumos’. Douã Evanghelii. Viziunea unei frumuseţi.
Estetica socialã. Bucuria; alegerea bucuriei. Femeile—azi. Gesturi frumoase. ’96. Estetizarea& confuzia (împodobirea, ornarea); girarea; preotul, protestantul, baptistul& femeile—azi& ideile.
Tiparul. Afabil. Strãdania. Aspiraţii.
Preotul nu trebuie sã fie între credincioşi ceea ce i se reproşeazã Papei cã e între Episcopi (şi preoţi)—monarhul, suveranul. De aceea, sunt de acord cu limbajul anilor ’60—preotul prezideazã adunarea euharisticã—nu e monarhul ei, nu o confiscã. Poate cã aici e şi ‘gena husitã’—moşneagul huşean (‘Ba ai sã pleci sf. ta.’).
Preferarea ‘spectacolului liturgic’ e un semn de degenerare şi de decadenţã.
Tânãrul Lovinescu: Ibsen, France, Leopardi, Horaţiu& simboliştii; muzica& anticii; arheologul neamţ; critica literarã francezã, criticii literari francezi; istoria literarã româneascã.
A nu blufa.
Lovinescu a tradus epopeile în prozã, ca pe romane; el spune cã a învãţat sã scrie, repudiind, abjurând scrisul tinereţii. Însã a pãstrat mãrginirea unui modernist, sau a unui burghez. Altfel, a scris criticã literarã, cronicã, istorie literarã (modernã şi contemporanã), sociologie, romane, portretisticã şi memorialisticã, atâtea traduceri (trei epopei şi un istoric latin), chiar teatru. Se considerã cã s—a maturizat ca scriitor; însã, contemporan al lui Iorga şi Cãlinescu, adversar al mai tuturor, n—a pãrut nimãnui impozant—ci tot un modernist (cumpãtat, moderat) cu educaţie de clasicist, cu formaţie de clasicist. Unii l—au privit chiar ca pe un modernist contradictoriu; un ambiţios apatic şi placid—iar impozant n—a pãrut nimãnui.
Sexualitatea—şi sexualizarea—e o determinare ontologicã, nu biologicã. Sexualizarea e o transformare sau desãvârşire fiinţialã, nu biologicã.
‘Crusoe’, ideal autist de puritan. Quijote e mai interesant. Quijote, nesupãrãciosul, neîmbufnatul.
Cititul e mai puţin monoton şi costisitor decât fumatul şi bãutul. 5 ore de fumat şi bãut înseamnã 177 mii—100 de pag.. Iar mintea e numai surpatã.
Cu ‘Şun’, Cãlinescu se înscria între Claudel, Giraudoux, Montherlant.
Femeile şi cititul.
E interesant, şi e o lecţie datã de protestanţi şi de catolicii vestici—în general, de creştinii apuseni—cã ceea ce înseamnã Biserica, semnificaţia creştinismului, învãţãtura, nu depind de Pãrinţi, sau de un trecut idealizat (‘Biserica patristicã’); Pãrinţii sunt numai una din laturi, un singur termen al ecuaţiei, care e mai cuprinzãtoare. Acestea sunt comunitãţi creştine netalmudiste. Creştinismul în ansamblu nu trebuie fãcut sã depindã de nişte Pãrinţi anume. Mentalitatea de legatari, de vasali, de moştenitori, e decadentã—mentalitatea dependenţei de înaintaşii legiuitori. Biserica patristicã a însemnat ceva; însã ceea ce conteazã cu adevãrat, şi stringent, dincolo de reverii paseiste, e Biserica de azi.
Altfel, anglicanii sunt patristici, şi unii luterani, chiar unii reformaţi; ştiu un baptist care îi citeşte pe Sf. Augustin, Sf. Bernard şi pe Maica Iuliana de Norwich. Ignoranţa e una—paseismul talmudist e alta.
Tradiţia neinterpretatã, preluatã necritic, e literã moartã.
Dependenţa patristicã, vasalitatea sunt un simptom de decadenţã. În Rãsãrit, jaloanele lui sunt Sf. Atanasie, Sf. Chiril, Sf. Maxim, Sf. Ioan Damaschinul.
Baptistul scrie despre ‘dependenţa de fricã şi anxietate’. Omul modern e mai degrabã becisnic, decât cutezãtor; pãcatele lui provin mai mult din becisnicie.
Fumatul unui pachet de ţigãri înseamnã cel puţin 100 de pag..
Florovsky şi mai ales Romanides rãmân idolii pramatiilor, pe când Sf. Pavel Florenski şi Pãr. Bulgakov, ai elitelor—direcţia sofiologicã, şi nu aceea neopatristicã. Însã la Pãr. Freeman, un (presupus) moderat, existã şi autori ca Florovsky şi Kalomiros.
E interesant cã Barth fulmina împotriva ‘analogiei fiinţei’, şi a mariologiei romane, însã nu îl scandalizau elucubraţiile lui Bultmann. Existã un resort anticatolic în atitudinile elveţianului.
Limbajul metaforelor sacrificiale ale NT, cu toate cã explicat de Prooroci—şi, de fapt, pregãtit de ei—a fost rãstãlmãcit. Ei arãtaserã cã jertfa e un tip al altruismului. Din metaforele sacrificiale, creştinismul, mai ales acela roman, n—a pãstrat decât primul termen, derapând înţelegerea.
Jertfa Lui Iisus nu e de ispãşire, şi nu are o funcţie anume, nu slujeşte unui scop anume; nu e aceea de pe Calvar—jertfa sângeroasã. Iisus aboleşte religia sacrificialã—nu numai de drept, ci şi de fapt. Omenirea intrã, cu El, într—o etapã nesacrificialã.
Femeia şi bãrbatul sunt fãcuţin din acelaşi lut.
Semiţii şi misoginia; babilonienii, persanii, libienii, fenicienii, etc.. Egiptul şi Roma.
Cele trei referinţe ale canadezului la Sf. Ioan Zlataust—icoana, antologia recomandatã, şi cuvintele despre cãsãtorie.
Luni, recitesc câteva eseuri ale protestantului Milliner—mai ales pe acela despre Horton, Calvin, Hart, Zubiri.
Edwards la romanciera americanã, Hazlitt şi Milliner.
Postãri de om care mai scrie şi în altã parte—mai mult o debara, un vraf de bruioane, un caiet de schiţe, o anexã literarã; principalul merge în altã parte, e altundeva.
Proprietãţile Logosului întrupat nu mai sunt (doar) cele ale Logosului, considerat distinct, cãci Se întrupeazã întreaga Dumnezeire.
Canadezul şi Sf. Ioan Zlataust—îi cinsteşte icoana, îi recomandã scrierile antologate, îl citeazã.
Azi, luni, confundasem citarea albanezei la Pãr. Freeman, cu portretul şi cartea recomandatã de canadez.
Complacerea în abrutizare, alibiul trudei, şi dãruirea de afecţiune.
Asocierea temei bunãtãţii şi a sfinţeniei anonime, obişnuite, ascunse, cu Sf. Nicolae Velimirovici, despre care chiar Pãr. Freeman spune cã era un fel de prooroc veterotestamentar, e neconvingãtoare şi forţatã, silitã; nu convinge, ca ilustrare—Sf. Nicolae, sârbul, personaj public, e la antipodul categoriei sfântului ascuns, neştiut, discret, ‘cunoscut numai Lui Dumnezeu’, şi al ‘sfinţeniei în obişnuit’, al bunãtãţii neîmpodobite. De aceea, eseul despre sfinţenia obişnuitã, ca bunãtate smeritã, aratã însãilat.
Singularitatea civilizaţiei europene constã în abolirea unor reprezentãri, ceea ce reprezintã o maturizare.
‘Numai în închipuire existãm separaţi de viaţa celorlalţi.’ (Pãr. Freeman) [De fapt:’ Numai în închipuirile noastre existãm separat …’.] Caracterul comunitar al vieţii; sociologia desemneazã numai mulajul, numai amprenta. S—ar putea sã fim mai adevãraţi în interacţiile, decât în închipuirile noastre—negarea solipsismului. De fapt, existã doi poli—persoana şi lumea—eul şi lumea—între care închipuirile, însã, nu—şi au locul.
Tradiţia şi inspiraţia, originalitatea, sunt cele douã aripi. Tradiţia are funcţie consultativã, nu normativã.
‘Ceea ce am reţinut, pe moment, din acţiunea romanului …; poate cã, în racursi, îmi voi reprezenta acţiunea lui mai bine, şi mai complet.’
Watson e un gânditor interesant, la care coexistau Sf. Toma, Sf. Grigore, Calvin şi feminismul. Chiar el mi—a servit ca imagine a revizionismului—palamism şi tomism, plus Calvin, plus feminism. Rezultate, însã, nu ştiu dacã existã. Ca intelectual, îi e preferabil lui Milliner, care e aşa de aproape de ortodoxul Hart.
Spre deosebire de catolicul Watson, la protestantul Milliner existã Edwards şi Pãr. Bulgakov; şi existã idei, gândire.
Watson îl citeşte, îl rãsciteşte pe Calvin în trad.—ca şi apologetul catolic care reproşa deformãrile tendenţioase, redãrile parţiale, omisiunile, omiterile.
Protestantul revizionist Milliner face mai multe, cu sinteza lui, decât catolicul revizionist Watson, care rãmâne la intenţii şi nu ajunge la rezultate. Anvergura e, de fapt, alta—Watson nu e Milliner, aşa cum nici Milliner nu e ortodoxul Hart. Toţi trei sunt nişte revizionişti (în interiorul propriilor tradiţii).
Mã gândeam, azi, cã neopalamismul sc. XX nu e un fenomen întrutotul analog ‘Noii teologii’ apusene. A fost o revoluţie, a survenit ca o revoluţie, nu ca o insurecţie. Nu a fost atât o rupturã, un divorţ, o negare vehementã.
Esteticile sãlcii, pentru care frumuseţea naturalã nu existã, fiindcã nu e intenţionatã; estetici care n—au nevoie de ‘ipoteza Lui Dumnezeu’. Care cred cã numai omul creazã şi intenţioneazã. Cã restul e rezultatul hazardului.
Tocirea dorinţei—scâlcierea—şi dezintegrarea ei. Deraierea dorinţei, denaturarea. Dorinţa îşi poate pierde firea, cursul.
Sau a crede cã apreciem frumuseţea unui roman cu altã facultate şi altã cogniţie decât aceea solicitatã de aprecierea obrazului unei fete …. Ceea ce vorbeşte ‘prin’ frumuseţe vorbeşte, de fapt, ‘în’ frumuseţe (fizicã, socialã, etc.), fiindcã metafizicul nu trebuie postulat ca un alt element al planului fenomenal.
Chipul, trupul, scrisul, cititul, armonia şi echilibrul. Barth şi Heidegger. Sluţii. Gânditorii sluţi—sau, mai rãu, diformi, etc..
Surogatul.
Urâţenia (realã) şi delãsarea, neglijarea.
Watson, romanciera americanã şi Calvin; Pãr. Congar şi Luther. Scrierea biblistului.
Ceea ce e mai împodobit nu e mai frumos; eroarea emisarilor ruşi.
Cheia, standardul de atins& singularitatea, nedispersarea, coerenţa mãcar.
Teologii cu gust—sau cititorii cu gustul pronunţat al teologiei—îl preferã pe Calvin. Cârpãceala lui Luther.
Ceea ce, aparent paradoxal, nu se degradeazã, e ‘momentul de frumuseţe’ (gestul pocãitei); altfel, relaţia e discontinuã, mai şi oboseşte, fluctueazã, e dependentã. Frumuseţea nu e adevãrul—care e abstractul şi generalul—ci trãirea, personalul. Frumuseţea nu e un obiect—ci un moment, o trãire—o dezvãluire, o revelare. E adevãrat cã o cunoaştere obiectivã descoperã frumuseţea a cãrei percepere e reiterabilã, nearbitrarã, nefugarã. Frumuseţea realã e reiterabilã; altfel, numai momentul ca atare e frumos, de o frumuseţe netransferabilã. Existã o cunoaştere obiectivã a frumuseţii lucrurilor—a capacitãţii lor, adicã, de a ne bucura şi însufleţi, încânta.
Relaţia continuã cu ceea ce bucurã se întâmplã sã mai oboseascã—aceasta e pleava, neghina de ars, neghina combustibilã, zaţul. Pleava.
Reformatorul meu, reformatorul care corespunde cel mai bine înclinaţiilor şi gândirii mele, e Zwingli. Acela al lui Watson, al romancierei americane, al lui Milliner, e Calvin; iar ortodoxul Hart îi apreciazã inteligenţa. E drept, însã, cã eu sunt neinteresat de sacramentalism, etc.. Acela al Pãr. Congar e Luther—ceea ce e interesant, dat fiind cã nu ştiu sã existe luterani francezi—aşadar, Pãr. Congar nu se adresa în primul rând protestantismului francez, autohton. Ironia sorţii face ca tocmai Calvin sã fie, la revizionişti, exponentul unui oarecare soi de sacramentalism—el, şi nu ‘catolicul Luther’, cu toatã insistenţa iniţialã a acestuia pe rolul exclusiv al Sacramentelor distribuite de Biserica vizibilã.
Cu alte cuvinte, nepoţii lui Calvin, urmaşii lui îndepãrtaţi, sunt ‘mai sacramentalişti’ decât aceia ai lui Luther—poate prin contraloviturã, prin ‘efectul de privare’, prin sevraj.
IV (azi): separarea& Watson, sinteza& frumuseţea; orã& sacramentalismul calviniştilor de azi—şi nu numai de azi (v. sc. XVIII).
A duce în activitate, în viaţa activã, în lucrare, gândirea vie a lui Edwards, Bulgakov, Lubac şi a ‘Noilor teologi’, a lui Milliner, Hart, Watson, Freeman, Gordon, a canadezului; rolul meu e sã ilustrez, sã reprezint. Discreţia, laconismul şi locvacitatea. A face, nu a vorbi. Nu a perora.
Bunul simţ e subtil, nu bont.
Frumuseţea e a chipului însufleţit, nu a mãştii mortuare sau a efigiei.
Aud, la ei, conversaţiile sinistre ale ‘Învãţãtorilor Legii’.
Bunãtatea voluntarã, vrutã, conştientã, intenţionatã.
Singurãtatea e abstractul—şi, vai, abstractul realizat—comuniunea e realul. Omul e creat ca neam, adicã specie, comunitate, nu ca individ.
Desemnarea geograficã, recursul la desemnarea geograficã.
Nu ca o victimã, ci ca o parte a acelei atmosfere bolnave.
Azi (marţi), am reînceput sã—l citesc pe catolicul Watson, şi am vãzut cã şi el îi citeşte pe protestantul Milliner şi pe ortodoxul Hart; deasemeni, pe Edwards, nu şi pe Lubac şi Bulgakov. Comparat cu Milliner, catolicul Watson mi s—a pãrut parohial şi semidoct, fãrã anvergurã.
Afabilitate, citit, ras zilnic—autonomie.
Watson e specialist mai degrabã într—o perioadã istoricã—într—o epocã a filozofiei—decât într—un autor (ceea ce, de altfel, e ‘mai mult’, nu ‘mai puţin’).
Dealtfel, vãd cã pe ortodoxul Hart îl citeazã ca sã—l contrazicã şi corecteze.
Mi se pare cã Iisus nu vorbeşte despre anihilare, ci despre ‘moartea din viaţã’, despre moartea celor vii.
Ca şi baptistului Gordon şi Ep. Sigrist, lui Watson îi place ‘Micul prinţ’—însã şi Dna. Rand!
De pe a doua listã discutatã de Watson, am citit 7 (incluzând ‘Gargantua’ şi ‘Jekyll’); din întâia listã, patru (incluzând şi ‘Labirinturi’, iar o altã carte e şi în lista cealaltã); ca şi Watson, altele numai le—am început—sau chiar le—am citit aproape în întregime, pânã aproape de capãt.
Cusurgiul Hart.
Preferinţele atipice ale lui Coleridge aratã mintea lui obiectivã, criticã şi independentã, neaservitã, autonomã.
Nu e decât o otreapã care face ceea ce i se cere, care executã fãrã sã crâcneascã.
De 16 l., toate otrepele şi secãturile hotãrãsc în viaţa mea.
Nu fiindcã atât sunt de întortocheate şi alambicate, ci fiindcã aşa sunt de subtile şi de dumnezeieşti.
Ca activitate conştientã, rugãciunea se cade sã fie, ca şi mâncatul, numai din când în când, alternatã cu activitatea.
Mi—a plãcut sã descopãr în canadez pe un cinstitor şi cititor al Sf. Ioan Zlataust.
Deseille, Florovski, canadezul—îmi plac cei care cinstesc, în Sf. Ioan Zlataust, teologul—nu numai exegetul. Sau: mai întâi teologul de prim ordin. S—a scris insuficient despre teologia Sf. Ioan Zlataust, a fost studiatã prea puţin. Cred cã Arhim. Teofil ar fi un al patrulea proponent rãsãritean al acestei teologii.
Canadezul recomandã o antologie.
CEI ŞAPTE METAFIZICIENI MODERNI AI LUI HAZLITT: Coleridge credea cã Ioan Duns Scotus a fost singura minte metafizicã a englezilor. Literaţii anglofili, ca Schopenhauer şi evreul sudamerican, îi preferau pe Berkeley şi Hume; Papini, pe Berkeley, iar Marcel şi rãşinãreanul, pe Hume. Într—un eseu conversaţional, Hazlitt, avid sã consemneze aprecieri, ale lui sau ale altora, scrie cã existã şapte metafizicieni moderni—unul e neamţul Leibniz, altul e americanul Edwards—iar ceilalţi cinci sunt englezi. Existã Hobbes, Berkeley şi Hume—existã Ep. Butler, şi, mai necaracteristic, existã şi psihologul Hartley, pãrintele sau precursorul (însã sã nu fim modeşti cu meritele altuia!) asociaţionismului. Cum se vede, lista lui Hazlitt e mixtã—existã metafizicienii adevãraţi (Leibniz, Berkeley, Hume), teologii (americanul Edwards şi Ep. Butler), şi scriitorii prozaici, ca Hobbes şi Hartley (autor care ar fi putut sã îi intereseze deopotrivã pe un Schopenhauer şi un Beyle), însã sã admitem cã Hobbes e un autor original şi ; ca om, autor şi gânditor, Hobbes era opusul lui Bentham, era la antipodul acestuia (şi, în plan mai larg, al lui Locke, Mill, Spencer, etc.).
În douã locuri, Hazlitt îşi exprimã aprecierea faţã de Hobbes, ca metafizician şi scriitor, şi dispreţul faţã de Locke (în eseul despre cititul cãrţilor vechi, şi în acela care consemneazã discuţia despre persoane pe care ai fi dorit sã le fi cunoscut).
Aşa încât, când se vorbeşte despre nulitatea metafizicã a englezilor, meritã amintiţi Duns Scotus, Hobbes, Berkeley, Hume, Ep. Butler şi americanul Edwards.
Niciun cititor cu gustul metafizicii (Coleridge, Hazlitt, Schopenhauer, Papini, Marcel, evreul sudamerican, rãşinãreanul) nu l—a plãcut pe Locke; Cardinalul Newman e prins în ofsaid, şi pe drept luat la refec de benedictinul Jaki.
Convingeri metafizice, Hume, Berkeley, Samuel Johnson, Goldmsith, portrete, Reynolds, Coleridge, Hazlitt.
Votul de necalomniere.
Însã cel mai mult mi—au plãcut, azi (marţi), rândurile lui Watson despre stilul lui Verne, stilul descrierilor lui Verne şi dinamica naraţiunilor lui.
Coleridge—evlavia euharisticã şi tonul de catolic rãsãritean, de rãsãritean.
Hume, Hartley, Hobbes—da, meritã citiţi, însã nu mai mult decât americanul Edwards şi filozofii nemţi. Rãstãlmãciri. Hazlitt îl gireazã pe Hartley şi spune cã înseamnã mai mult—sau altceva—decât psihologie depãşitã, perimatã. [În mod firesc, idealistul germanofil Coleridge, admiratorul metafizicii lui Duns Scotus, gusta filozofia lui Berkeley—însã nu vedea distincţia operatã de Schopenhauer, Marcel, evreul argentinian şi rãşinãrean, referitor la urmaşul scoţian al acestuia; vedea în ea numai empirismul. Dupã Locke, un irlandez şi un scoţian—acesta, un mare cititor.]
Franciscanul Bacon, Lordul Bacon, Hobbes, Locke, deiştii, Shaftesbury, Berkeley, Hume, Bentham, Mill, Spencer. Empirism, utilitarism, pragmatism.
Trup ‘fãrâmiţat’, îmbucãtãţit.
Cei care confundã credinţa cu Revelaţia. O dogmã, credinţã fiind, nu e Revelaţie, ci un rezultat cert al raţiunii; cum nu existã naturã purã, nu existã nici rezultat numai al raţiunii—ci al conlucrãrii. De aceea, demonstrabilitatea existenţei Lui Dumnezeu e şi raţionalã, şi o dogmã. Faptul cã e dogmã nu înseamnã cã e neraţionalã—ci cã e un rezultat cert al raţiunii, ceva certificat de Bisericã.
Ortodoxului Hart îi place sã arunce cu vorbe mari—şi aspre, cu etichetãri necruţãtoare. Exagereazã, formulãrile lui sunt adesea exagerate, disproprorţionate.
Watson a citit ‘Arcturus’, şi nu se pronunţã în niciun fel; Ep. Sigrist nu îi plãcuse romanul, iar ortodoxul Hart îi dispreţuieşte stilul, însã considerã captivantã cartea; în schimb, anuleazã un roman al lui H. Bloom (nu ştiu dacã acesta e tipicarul
Ep. Sigrist e nedumerit de reputaţia romanului ‘Arcturus’—Watson a citit acest roman, însã nu se pronunţã în niciun fel—iar ortodoxul Hart îi desfiinţeazã stilul şi gãseşte captivantã cartea, naraţiunea. Eu am auzit de ‘Acturus’ atunci când aveam 26 de ani, era unul din foarte puţinele romane SF în domeniul public.
Watson despre stilul lui Verne şi descrierile lui.
Cetitori de SF—Watson, Ep. Sigrist, chiar ortodoxul Hart—nu numai seminaristul.
Sanidopoulos publicã uneori eseuri ale biblistului Habermas; malaezianul, baptistul, canadezul, catolicul, ortodoxul Hart, protestantul nu se referã la acest autor.
O fatã obişnuitã sã facã ceea ce i se cere. Sã nu crâcneascã.
Fãrã a crâcni.
Opt cãrţi (Lubac, ‘Tãtarii’, japonezul, trei romane de GM, McEwan, Guignebert).
Rangul—lecturi—mintea, firea—familia—profesia, vârsta, situaţia—chipul, purtarea, etc..
Existã o lume în care/ o viaţã pe care îmi închipui cã aş vrea sã [o] trãiesc—şi existã o lume în care/ o viaţã pe care chiar [o] trãiesc.
La Hart, gnosticismul devine ceva aşa de vag (sentimentul alienãrii—ca devalorizare a existentului şi a empiricului, corelat cu nevoia de transcendenţã) şi de lipsit de orice legãturã cu fenomenul istoric, încât înseamnã orice; Hart e incapabil de altceva decât de scurte generalizãri apodictice.
Eu cred despre romanul lui H. Lee cã e prost, fiindcã ecranizarea mi s—a pãrut proastã; însã ce aş gândi, oare, despre atâtea alte cãrţi—inclusiv Evangheliile—judecându—le dupã ecranizãri?
Tocmai sufocarea, jugularea originalitãţii în criticã îmi face rãu. Naturaleţea cu care Watson îşi consemneazã impresiile despre stilul lui Verne—cu toate cã are şi el tendinţa de a—şi edicta concluziile. De a le face sã parã imuabile.
Sf. Irineu—la Tresmontant (despre Cãdere), la Maica Larin, în anii ’60, şi ca slogan al ‘cotiturii antropologice’.
Conştiinţa unui om nu e mai puţin realã decât interacţiile lui.
Sinodul din Gangra spune cã preotul ‘conduce Liturghia’, prezideazã.
Dacã religiosul e un domeniu, un obiect, un câmp—filozofia e o abordare, o analizã—nu existã ‘filozoficul’, juxtapus altor cognoscibile, juxtapozabil. Filozoficul e o analizã a realului şi a idealului.
IMPRESII LA CITIREA UNUI ARTICOL AL VASSEI LARIN: ideea ei e susţinutã de Didascalia sirianã, canoanele de la Gangra, Sf. Grigore I.
Maica discutã stoicismul, platonismul mijlociu, condiţia culturalã a scriitorilor creştini timpurii, montanismul, eustaţianismul. Concluzia nescrisã ar fi: creştinismul egiptean era mai dur şi mai misogin; consemnând ravagiile dualismului sirian, Maica subliniazã şi mãrturia raţionalã a atitudinilor Bisericii din aceastã parte. Fanatismul misogin egiptean era mai intransigent.
Apele creştinismului s—au amestecat cu acelea ale pãgânismelor, mai ales cu ale acelora crezute respectabile—stoicismul şi platonismul.
Remarca Vassei Larin despre menţionarea coitului de cãtre Hristos e interesantã. Hristos nu ilustreazã mentalitatea zootehnicã, ci pe aceea paulinã; chiar dacã norma procreativã provine nu din zootehnie, ci, se pare, de la stoici.
Atingerea leprosului—şi a femeii care sângera.
Sf. Grigore Dialogul nici nu dã o interpretare misticã, ci naturalã, medicalã.
Limpezimea remarcabilã a minţii Sf. Ioan Zlataust—triplu confirmatã.
Ucenicii trebuie sã-L imite pe Iisus, iar Iisus a subliniat cã trãia altfel decât vãrul Sãu, Sf. Ioan.
Nu ştiu ca lakiştilor sã le fi plãcut Lordul Bacon.
Alternativa lui ÉF—sau regula, sau axioma lui ÉF. Am şi avut de unde alege, la 32—33 de ani. Neruşinarea—2 x maşina; avionul; casã. Pasul IV.
Dacã îmi place ceva în chip deosebit, sunt postãrile literare ale lui Watson—aceea despre stilul şi descrierile lui Verne, dinamica narativã, etc.—aceea despre o povestire a Drei. O’Connor.
La metafizicianul scoţian se intersecteazã empirismul şi asociaţionismul.
Ceea ce contestau protestanţii nu era Prezenţa Realã, ci transsubstanţierea.
Aparenţa de adevãr a afirmaţiilor care oglindesc o prejudecatã, care nu fac decât sã oglindeascã o prejudecatã.
Un cârd de secãturi, otrepe şi proşti.
Iisus spunea cã Biblia nu se autointerpreteazã, ci are nevoie de interpretare (‘Cum citeşti?’). Însã pe de altã parte, într—o metaparabolã, dã o explicaţie destul de dezamãgitoare a nevoii de a predica învãluit, de a da discursurilor exoterice o formã învãluitã, echivocã.
Gândul binelui şi ingenuitatea rugãciunii.
Autorilor ca Murakami, McEwan, Ishiguro li se potriveşte ‘criteriul balzacian al lui Gracq’ (adicã 4 x …)—nu şi romancierei americane sau norvegianului—prozatori mai degrabã ca Puşkin, Novalis, etc.. Inegalitatea creaţiei, denivelarea.
Adnotãrile lui Coleridge. Critica lui Hazlitt, Thackeray, Trollope şi Meredith. Umoriştii. Ca Watson despre Verne& ca Verne la Watson (ceilalţi autori de SF; stilul)& H de B, CD, McE., KI, HM, Thackeray, GM.
Nici Lem nu e un autor de proze borgesiene, nici evreul sudamerican nu e autor de SF. Tendinţa SF—ului de a se legitima inventându—şi un pedigri principal (Butler, Huxley, Lewis, etc.).
Watson despre romane de Gardner şi Wells, plus adnotãri despre Berkeley şi ideile platonice (în ‘Siris’), un sonet de Byron, Horwitz şi o etimologie, Olier, Peirce, sau numai citate (Reid, Harte). Îl intereseazã referinţele literare, sau livreşti, din literaturã.
De fapt, şi ceea ce scrie catolicul Watson sunt tot adnotãri, cu accente de eseu conversaţional (Verne, Dra. O’Connor, Gardner); nu sunt analize, nici chiar microanalize. Nici de ansamblu, nici parcelare.
Watson vorbeşte despre ‘gustul lui pentru romantism’.
Imaginea podelei de sticlã canadeze.
Nu Goguel şi Loisy erau extrema—ci câţiva autori, adepţi ai ‘teoriei mitului’, care poate cã nu erau nici atei, nici anticreştini. Teza cu adevãrat extremã nu e aceea cã evenimentele evanghelice sunt legende—ci aceea cã sunt mituri, ca şi însãşi existenţa Lui Emanuel.
Se numea ‘Mântuire’, şi ‘Cel uns’ (Mesia, adicã Hristos), şi ‘Dumnezeu cu noi’ (adicã, Emanuel). Mântuire, redempţiune, salvare.
Literatura conferã o existenţã emoţionalã. Pe de altã parte, existenţa fizicã, inerţialã, nu e prototipul existenţei. Nu e termenul de referinţã. Rãspunsul emoţional al minţii nu conferã existenţã, ci o gãseşte, ia act de ea. Existã straturi ale realitãţii. Ceva nu e mai puţin real, fiindcã e imaterial. Existenţa emoţionalã e, însã, una difuzã. Precizarea e posibilã—aşadar, cunoaşterea. Citirile repetate adâncesc cunoaşterea. Existã o obiectivitate a cunoaşterii literare.
Sloganul inerţialist nu poate sã punã în cauzã realitatea celor nemateriale.
‘Ioaniţii’, de Schiller/ Bulwer.
Ideea lui Watson, de a ordona poeţii dupã … prenume, de a recurge la ordinea alfabeticã a … prenumelor. Altfel, bine ilustraţi sunt Tennyson, Byron, Herbert, Donne, Newman, Keble, Herrick, Southwell, Kipling, Coleridge—şi câteva autoare. Din pãcate, nu e poezie discutatã, analizatã.
2 s./ varã—10 vols..
Tocmai fiindcã Watson se intereseazã de structuri ale argumentãrii, de raţionamente, e firesc sã îi placã Hume, Sf. Toma, modernitatea timpurie a filozofiei—cu toate cã, probabil, medievalii i s—ar potrivi mai firesc—în orice caz, oameni care credau în argumentaţie. ‘Filozofia modernã timpurie’, spune catolicul Watson—de unde, Hobbes, Malebranche, Berkeley, Hume—însã şi logicã, psihologie cognitivã, filozofia ştiinţei—latura epistemologicã şi euristicã.
BW despre scrieri ale lui Verne, Dra. O’Connor, Gardner, Wells.
Dacã Fiul Îl dã pe Sf. Spirit, nu dupã firea omeneascã, ci dupã aceea dumnezeiascã, înseamnã cã Acesta purcede şi de la Ipostasul dumnezeiesc al Fiului. Firea omeneascã e unitã numai cu lucrarea şi fiinţa ipostasului dumnezeiesc al Fiului. Dacã Logosul nu îl dã pe Sf. Spirit, atunci nici Iisus nu Îl poate da. Însã aceastã suflare de Duh Sfânt nu înseamnã originare. Existã o relaţie iconomicã prin care Logosul, în iconomie, Îl dã pe Sf. Spirit. NT vorbeşte despre Duh ca fiind al Lui Hristos. Nu se spune cã Fiul dã Duhul Tatãlui. Ci cã dã propriul Lui Duh; abia aceasta ne îndreptãţeşte sã vorbim despre o relaţie de originare. Ceea ce dã Fiul, Cel dat de Fiul, nu e Duhul Tatãlui, ci Duhul Fiului şi Duhul Lui Dumnezeu, Duhul Fiului şi al Tatãlui. Într—adevãr, Logosul/ Fiul ar putea sã dea un Duh care sã nu fie al Lui, ci de la Tatãl. Însã NT ne spune cã acest Duh e (şi) al Fiului. Abia în acest fel, suflarea înseamnã şi originare—cãci Acela suflat, dãruit de Hristos—şi deasemeni trimis de Tatãl—e Duhul Lui Hristos—chemat când Duhul (ca trimis de Tatãl), când Duhul Lui Hristos. Iisus vorbeşte despre Duh trimis de Tatãl; Sf. Pavel, însã, ştie de Duhul Lui Hristos. Dacã e vorba despre douã entitãţi distincte, atunci Tradiţia le—a contopit repede. Tradiţia nu ştie despre un Duh al Tatãlui, trimis de Tatãl, şi un Duh al Fiului, la care se referã Apostolul; ştie de un singur Duh.
În rezumat, Fiul ar putea sã dea un Spirit care nu e al Sãu (‘Luaţi Spirit Sfânt!’); însã NT ne spune cã acest Spirit, dat de Tatãl, trimis de Tatãl, e chiar Spiritul Lui Iisus, aşadar al Fiului, al Logosului. Cel puţin, Tradiţia a crezut cã e vorba despre acelaşi Spirit, nu despre douã entitãţi.
Naivitatea şi semntimentalitatea Sf. Thérèse nu sunt deloc implauzibile, pentru un copil cuminte (care—l întâlnise pe Papã!); monahii (Arhim. Teofil, Gillet) o înţeleg cel mai bine.
Butler, Huxley, Orwell, Platonov (‘Cevengur’), Zamiatin. Unele dintre aceste distopii nu sunt anti—totalitare.
Logicã, euristicã, filozofia ştiinţei, feminism, psihologie cognitivã.
Pentru cã îmi lipseşte cititul.
Watson, cusurgiul, evreica.
SF—ul care îi place lui Watson: Stapledon, O’Brien, Miller, Dna. Perkins Gilman, cu simpatie pentru Miéville, Dna. Butler, Simmons.
Sterne la Eliade (nu şi la Pleologu!), şi O’Brien la Watson.
Trei liste de cãrţi—una, la conservatorii americani, douã la Watson. Cititul. Watson, cusurgiul, evreica.
Hazlitt credea cã Richardson, Rousseau, Mackenzie, Sterne, Smollett, Fielding, Lesage, Cervantes, Scott, Boccaccio, Burke, Hume, Gibbon, Junius sunt scriitori care pot sã fie recitiţi oricât.
Mecanismul de blocãri şi restricţionãri succesive.
Stephen Freeman, Kalomiros, Rose şi Puhalo. Ceea ce nu îl aşeazã pe Pãr. Freeman la dreapta faţã de Rose, fiindcã preferã eshatologia unui schismatic calendarist; asta nu—l face pe Freeman mai de dreapta decât Rose (care e, pentru Clément şi Ep. Sigrist, extrema dreaptã a ortodoxiei). Eshatologia Pãr. Rose a avut doi critici semnificativi—pe Kalomiros şi Puhalo—un grec şi un slav; am mai scris despre subiect. Ambii critici au rãspuns cu câte o eshatologie de uz propriu—grecul, cu o eshatologie care mi—a amintit de ceea ce citisem la Alfeiev, iar slavul, cu teologia ‘somnului morţii’, cu teologia luteranã şi veterotestamentarã a ‘somnului morţii’.
În eseul ‘Sfinţi printre noi’, Pãr. Freeman discutã mult despre Sf. Nicolae Velimirovici, îl citeazã, etc..
Perverirea constã în a ajunge sã preţuiesc mai mult felul cum e spus ceva, desãvârşirea modului de a spune, decât mesajul, ceea ce e spus. Ce vrea sã spunã cu ceea ce face. Stâlcirea empatiei. Stângãcia expresiilor, imperfecţiunea comunicãrii.
Reflectam ieri searã (vin.) cã, dintre cei unsprezece prozatori ai ‘lui’ Hazlitt (ieri avusesem şi incertitudinea ortografierii acestui nume, vroiam sã dublez z—ul, mi se pãrea cã aşa e corect), patru ilustreazã sentimentalismul (Richardson, Rousseau, Sterne şi Mackenzie), patru, bãşcãlia cinicã (Smollett, Fielding şi modelele lor—Cervantes şi Lesage), unul e ilustrativ pentru ambele (Scott), iar Boccaccio şi Burke nu aparţin acestei grile. Însã din nouã romancieri, patru sunt sentimentali, şi patru—dezabuzaţi, cinici, sarcastici.
Deosebirea de ton între a fi sentimental, şi a fi duios. Duioşia, afectarea, prefãcãtoria, inautenticul şi supralicitarea.
Drama burghezã—Lessing, Diderot, Ottway.
Ca şi din orice, şi din sentimentalism rezistã doar izbânzile, ceea ce e reuşit.
Abia ieri searã (vin.), mi—a venit acest gând: cã jumãtate dintre romancierii citiţi cu nesaţ de Hazlitt erau sentimentali.
Richardson, Hazlitt, Coleridge, Stevenson, Macaulay, Thackeray.
Excesele sentimentalitãţii, afectarea, etc., nu pot discredita ceea ce e autentic.
Îmi amintesc cã şi Beyle fusese, trebuie sã fi fost, un cititor al lui Rousseau. Hazlitt, Schopenhauer, Tolstoi, Beyle, Starobinski, Radu P., A. şi JG.
Ea ştia de pe atunci cã ãsta e rolul ei—sã se lase pipãitã la … de bãieţi.
‘A se forţa sã confere’.
Nu necreştinii—ci anti—creştinii nu au acces la cultura europeanã majorã. Ei îşi interzic cultura europeanã. Nu e nevoie sã fii creştin—însã e necesar sã nu fii anti—creştin.
Ortografia numelui.
Existã romane pe nedrept uitate—acelea ale lui Mackenzie, Godwin, De Quincey. La Chesterton, la Thibaudet sunt indicate câteva astfel de romane care meritã cunoscute.
Sentimentalismul şi posteritatea lui. Autenticitatea.
Autenticitatea& defazarea& continuatorii& romanul zis domestic& victorienii& romanul banalitãţii, al obişnuitului& cinema. Parodierea.
Imperfecţiunea ţine de condiţia de realizãri.
Cititul e mai puţin monoton şi costisitor decât fumatul şi bãutul.
Romane ca ‘Vicarul …’ sunt scrise pentru adulţi, neimpresionabili. Însã pentru copii, efectul acumulãrii de grozãvii e copleşitor.
Literatura sentimentalã, ‘domesticã, idealizantã, idilicã, ‘cãrţile pentru fete’. Categorii, ‘Jones’ —întâietatea, aprecieri, Thibaudet (sc. XVII şi XIX), zorii romanului, evreica.
Sentimentul e un vehicol mai larg şi mai real decât intelectul. E o înţelegere mai cuprinzãtoare.
Ev. Ioan face diintr—un personaj real, protagonistul unor întâmplãri neobişnuite şi simbolice, semnificative; nu e ceva neamivãzut în Antichitate. Relatarea lui e mai mult simbolicã, ‘teologicã’ în sensul cã nu e un studiu biografic, o consemnare pozitivã.
Rãbdarea, blazarea şi realismul femeilor.
Iisus al Evangheliilor dupã Ioan şi Luca. Luca—eu. Câtecelul pacientei, la ½ lui nov.. Ioan—englezul şi anglicanul. Matei—Bloy. Marcu—Sf. Domingo. Luca—Arhim. Teofil.
2 x lipsa de respect. Jocul. Jucatul. Iresponsabilitatea dublã.
O minte dezgustãtor de suficientã, de obtuzã şi de apaticã, de
Romanul sentimental, acela realist, şi aparteurile naratorului (Fielding, Thackeray, Trollope); nu e o întâmplare cã lui JG nu îi place vechiul roman englez.
Despre ‘Shandy’.
Despre ‘Tom Jones’.
Curãţia.
Despre Richardson (Hazlitt, Stevenson, Macaulay, mãrturia lui Thackeray).
Beyle şi vechiul roman englez, tradiţia englezã, naratorul locvace.
Comentariile sunt aproximative, sunt ‘mobilizabile’. Nu conteazã cu adevãrat.
Surzenia afectivã. Surâsul.
Romanul realist a fost precedat de acela sentimental; mai întâi a existat romanul sentimental, e primul care şi—a fãcut intrarea.
Nu ‘convingerea’, care e o funcţie a dicţiei, conteazã, ci logica. ‘Convins’ nu înseamnã şi convingãtor.
Prescurtând, abreviind, rãstãlmãcesc. Amalgamarea.
Gândul cã, pentru mine, Schillebeeckx, Kűng înseamnã catolicism real, existent. Catolicismul principal nu înseamnã catolicismul oficial, roman, curial. Mai degrabã direcţia romanã e una perifericã, marginalã, în catolicismul real.
Iisus îl alesese pe Iuda sã Îi fie ucenic şi apostol. Iscarioteanul fusese ales, selectat.
Un schismatic calendarist e teologul Pãr. Freeman; vãd cã îi promoveazã nu numai eshatologia, ci şi teologia Facerii—aşadar, ansamblul gândirii.
Fiinţa umanã e mai degrabã minte—în sensul psihologiei, sau suflet, decât ‘spirit’ în sensul idealismului nemţesc abstractizant sau al lui Valéry.
Romane şi eseuri ale bonomiei şi sensibilitãţii.
Ceea ce aşeazã poveri, în loc sã înalţe; mimetismul mozaic al creştinismului. Legalism, talmudism, etc.. Neîndurarea şi abstractul.
Atâta din creştinism, începând cu sinistrele canoane antice, aşazã poveri—în loc sã înalţe.
Frumuseţea e neabstractul, e ordinea existenţei—o spun şi ‘Facerea’, şi Iiisus—când laudã fapta frumoasã, gestul frumos—e ordinea istoricului, a singularului.
Hawthorne şi Yeats la Milliner—Tolstoi la baptistul Gordon.
‘M—am gândit mult/ am reflectat mult, zilele acestea, la o carte/ pag. a lui …’.
Frumosul e ceea ce bucurã; Keats are dreptate. O idee frumoasã e aceea care DĂ BUCURIE.
La Missa de searã, Lecţionarul cinei miraculoase (‘spre searã’), şi proorocia ospãţului, la Isaia.
Aproximativul comentariilor—mai ales al acelora de rutinã, ‘la normã’—sau neexcepţionale.
Missele acestea de dum. seara îmi fac atât de bine.
Keats avea dreptate sã defineascã frumuseţea ca bucurie, nu ca plãcere. Frumosul e ceea ce bucurã, încântã şi vrãjeşte; la Iisus, existã schiţatã o esteticã a frumuseţii sociale—în lauda faptei frumoase a penitentei—am întâlnit şi eu aceastã trãire—rebusul, cafeaua cu lapte, obrajii şi surâsul, acei ‘biscuiţi bunuţi’, jocul de marţi, invitaţia la o îngheţatã seara, culesul de muşeţel. Viaţa trãitã ca frumuseţe e viaţa trãitã ca bucurie—nu ca plãcere—cãci existã plãcere fãrã bucurie, plãcere moartã şi necroticã. Frumuseţea încântã, vrãjeşte, înalţã, e personalã şi a momentului, neabstractã, singularã. Updike scria cã Împãrãţia Lui Dumnezeu se compune din momente.
Opt paşi—azi şi ieri—monotonia costisitoare (v. şi Isaia, azi)& Beyle şi tradiţia englezã a romanului, naratorul volubil; realismul& catolicismul real, al progresiştilor& mimetismul mozaic; piaţã& NH la protestant; orã& formularea; preotul şi grecul (schismatic calendarist), gândirea& Missã, douã mame blonde, blonda de dum., blonda în rochie albã—momentul scurt& Isaia, azi& frumuseţea relaţiei.
Oamenii trebuie sã caute frumuseţea nu în obiecte (exponate, etc.), ci în trãiri, gesturi, în simţire.
Nu cred cã bãrbatului îi place femeia ‘cu biologia’, nu cred cã e încântat de femeie ‘prin biologie’—ci cu umanitatea, cu simţirea.
Deschiderea cãtre bucurie. Estetizarea; reificarea. Preotul, emisarii ruşii, zorzoanele; protestantul, sacramentalismul, baptistul şi arta. Femeile—azi. Ideile, ‘gândul frumos’. Douã Evanghelii. Viziunea unei frumuseţi.
Estetica socialã. Bucuria; alegerea bucuriei. Femeile—azi. Gesturi frumoase. ’96. Estetizarea& confuzia (împodobirea, ornarea); girarea; preotul, protestantul, baptistul& femeile—azi& ideile.
Tiparul. Afabil. Strãdania. Aspiraţii.
Preotul nu trebuie sã fie între credincioşi ceea ce i se reproşeazã Papei cã e între Episcopi (şi preoţi)—monarhul, suveranul. De aceea, sunt de acord cu limbajul anilor ’60—preotul prezideazã adunarea euharisticã—nu e monarhul ei, nu o confiscã. Poate cã aici e şi ‘gena husitã’—moşneagul huşean (‘Ba ai sã pleci sf. ta.’).
Preferarea ‘spectacolului liturgic’ e un semn de degenerare şi de decadenţã.
Tânãrul Lovinescu: Ibsen, France, Leopardi, Horaţiu& simboliştii; muzica& anticii; arheologul neamţ; critica literarã francezã, criticii literari francezi; istoria literarã româneascã.
A nu blufa.
Lovinescu a tradus epopeile în prozã, ca pe romane; el spune cã a învãţat sã scrie, repudiind, abjurând scrisul tinereţii. Însã a pãstrat mãrginirea unui modernist, sau a unui burghez. Altfel, a scris criticã literarã, cronicã, istorie literarã (modernã şi contemporanã), sociologie, romane, portretisticã şi memorialisticã, atâtea traduceri (trei epopei şi un istoric latin), chiar teatru. Se considerã cã s—a maturizat ca scriitor; însã, contemporan al lui Iorga şi Cãlinescu, adversar al mai tuturor, n—a pãrut nimãnui impozant—ci tot un modernist (cumpãtat, moderat) cu educaţie de clasicist, cu formaţie de clasicist. Unii l—au privit chiar ca pe un modernist contradictoriu; un ambiţios apatic şi placid—iar impozant n—a pãrut nimãnui.
Sexualitatea—şi sexualizarea—e o determinare ontologicã, nu biologicã. Sexualizarea e o transformare sau desãvârşire fiinţialã, nu biologicã.
‘Crusoe’, ideal autist de puritan. Quijote e mai interesant. Quijote, nesupãrãciosul, neîmbufnatul.
Cititul e mai puţin monoton şi costisitor decât fumatul şi bãutul. 5 ore de fumat şi bãut înseamnã 177 mii—100 de pag.. Iar mintea e numai surpatã.
Cu ‘Şun’, Cãlinescu se înscria între Claudel, Giraudoux, Montherlant.
Femeile şi cititul.
E interesant, şi e o lecţie datã de protestanţi şi de catolicii vestici—în general, de creştinii apuseni—cã ceea ce înseamnã Biserica, semnificaţia creştinismului, învãţãtura, nu depind de Pãrinţi, sau de un trecut idealizat (‘Biserica patristicã’); Pãrinţii sunt numai una din laturi, un singur termen al ecuaţiei, care e mai cuprinzãtoare. Acestea sunt comunitãţi creştine netalmudiste. Creştinismul în ansamblu nu trebuie fãcut sã depindã de nişte Pãrinţi anume. Mentalitatea de legatari, de vasali, de moştenitori, e decadentã—mentalitatea dependenţei de înaintaşii legiuitori. Biserica patristicã a însemnat ceva; însã ceea ce conteazã cu adevãrat, şi stringent, dincolo de reverii paseiste, e Biserica de azi.
Altfel, anglicanii sunt patristici, şi unii luterani, chiar unii reformaţi; ştiu un baptist care îi citeşte pe Sf. Augustin, Sf. Bernard şi pe Maica Iuliana de Norwich. Ignoranţa e una—paseismul talmudist e alta.
Tradiţia neinterpretatã, preluatã necritic, e literã moartã.
Dependenţa patristicã, vasalitatea sunt un simptom de decadenţã. În Rãsãrit, jaloanele lui sunt Sf. Atanasie, Sf. Chiril, Sf. Maxim, Sf. Ioan Damaschinul.
Baptistul scrie despre ‘dependenţa de fricã şi anxietate’. Omul modern e mai degrabã becisnic, decât cutezãtor; pãcatele lui provin mai mult din becisnicie.
Fumatul unui pachet de ţigãri înseamnã cel puţin 100 de pag..
Florovsky şi mai ales Romanides rãmân idolii pramatiilor, pe când Sf. Pavel Florenski şi Pãr. Bulgakov, ai elitelor—direcţia sofiologicã, şi nu aceea neopatristicã. Însã la Pãr. Freeman, un (presupus) moderat, existã şi autori ca Florovsky şi Kalomiros.
E interesant cã Barth fulmina împotriva ‘analogiei fiinţei’, şi a mariologiei romane, însã nu îl scandalizau elucubraţiile lui Bultmann. Existã un resort anticatolic în atitudinile elveţianului.
Limbajul metaforelor sacrificiale ale NT, cu toate cã explicat de Prooroci—şi, de fapt, pregãtit de ei—a fost rãstãlmãcit. Ei arãtaserã cã jertfa e un tip al altruismului. Din metaforele sacrificiale, creştinismul, mai ales acela roman, n—a pãstrat decât primul termen, derapând înţelegerea.
Jertfa Lui Iisus nu e de ispãşire, şi nu are o funcţie anume, nu slujeşte unui scop anume; nu e aceea de pe Calvar—jertfa sângeroasã. Iisus aboleşte religia sacrificialã—nu numai de drept, ci şi de fapt. Omenirea intrã, cu El, într—o etapã nesacrificialã.
Femeia şi bãrbatul sunt fãcuţin din acelaşi lut.
Semiţii şi misoginia; babilonienii, persanii, libienii, fenicienii, etc.. Egiptul şi Roma.
Cele trei referinţe ale canadezului la Sf. Ioan Zlataust—icoana, antologia recomandatã, şi cuvintele despre cãsãtorie.
Luni, recitesc câteva eseuri ale protestantului Milliner—mai ales pe acela despre Horton, Calvin, Hart, Zubiri.
Edwards la romanciera americanã, Hazlitt şi Milliner.
Postãri de om care mai scrie şi în altã parte—mai mult o debara, un vraf de bruioane, un caiet de schiţe, o anexã literarã; principalul merge în altã parte, e altundeva.
Proprietãţile Logosului întrupat nu mai sunt (doar) cele ale Logosului, considerat distinct, cãci Se întrupeazã întreaga Dumnezeire.
Canadezul şi Sf. Ioan Zlataust—îi cinsteşte icoana, îi recomandã scrierile antologate, îl citeazã.
Azi, luni, confundasem citarea albanezei la Pãr. Freeman, cu portretul şi cartea recomandatã de canadez.
Complacerea în abrutizare, alibiul trudei, şi dãruirea de afecţiune.
Asocierea temei bunãtãţii şi a sfinţeniei anonime, obişnuite, ascunse, cu Sf. Nicolae Velimirovici, despre care chiar Pãr. Freeman spune cã era un fel de prooroc veterotestamentar, e neconvingãtoare şi forţatã, silitã; nu convinge, ca ilustrare—Sf. Nicolae, sârbul, personaj public, e la antipodul categoriei sfântului ascuns, neştiut, discret, ‘cunoscut numai Lui Dumnezeu’, şi al ‘sfinţeniei în obişnuit’, al bunãtãţii neîmpodobite. De aceea, eseul despre sfinţenia obişnuitã, ca bunãtate smeritã, aratã însãilat.
Singularitatea civilizaţiei europene constã în abolirea unor reprezentãri, ceea ce reprezintã o maturizare.
‘Numai în închipuire existãm separaţi de viaţa celorlalţi.’ (Pãr. Freeman) [De fapt:’ Numai în închipuirile noastre existãm separat …’.] Caracterul comunitar al vieţii; sociologia desemneazã numai mulajul, numai amprenta. S—ar putea sã fim mai adevãraţi în interacţiile, decât în închipuirile noastre—negarea solipsismului. De fapt, existã doi poli—persoana şi lumea—eul şi lumea—între care închipuirile, însã, nu—şi au locul.
Tradiţia şi inspiraţia, originalitatea, sunt cele douã aripi. Tradiţia are funcţie consultativã, nu normativã.
‘Ceea ce am reţinut, pe moment, din acţiunea romanului …; poate cã, în racursi, îmi voi reprezenta acţiunea lui mai bine, şi mai complet.’
Watson e un gânditor interesant, la care coexistau Sf. Toma, Sf. Grigore, Calvin şi feminismul. Chiar el mi—a servit ca imagine a revizionismului—palamism şi tomism, plus Calvin, plus feminism. Rezultate, însã, nu ştiu dacã existã. Ca intelectual, îi e preferabil lui Milliner, care e aşa de aproape de ortodoxul Hart.
Spre deosebire de catolicul Watson, la protestantul Milliner existã Edwards şi Pãr. Bulgakov; şi existã idei, gândire.
Watson îl citeşte, îl rãsciteşte pe Calvin în trad.—ca şi apologetul catolic care reproşa deformãrile tendenţioase, redãrile parţiale, omisiunile, omiterile.
Protestantul revizionist Milliner face mai multe, cu sinteza lui, decât catolicul revizionist Watson, care rãmâne la intenţii şi nu ajunge la rezultate. Anvergura e, de fapt, alta—Watson nu e Milliner, aşa cum nici Milliner nu e ortodoxul Hart. Toţi trei sunt nişte revizionişti (în interiorul propriilor tradiţii).
Mã gândeam, azi, cã neopalamismul sc. XX nu e un fenomen întrutotul analog ‘Noii teologii’ apusene. A fost o revoluţie, a survenit ca o revoluţie, nu ca o insurecţie. Nu a fost atât o rupturã, un divorţ, o negare vehementã.
Esteticile sãlcii, pentru care frumuseţea naturalã nu existã, fiindcã nu e intenţionatã; estetici care n—au nevoie de ‘ipoteza Lui Dumnezeu’. Care cred cã numai omul creazã şi intenţioneazã. Cã restul e rezultatul hazardului.
Tocirea dorinţei—scâlcierea—şi dezintegrarea ei. Deraierea dorinţei, denaturarea. Dorinţa îşi poate pierde firea, cursul.
Sau a crede cã apreciem frumuseţea unui roman cu altã facultate şi altã cogniţie decât aceea solicitatã de aprecierea obrazului unei fete …. Ceea ce vorbeşte ‘prin’ frumuseţe vorbeşte, de fapt, ‘în’ frumuseţe (fizicã, socialã, etc.), fiindcã metafizicul nu trebuie postulat ca un alt element al planului fenomenal.
Chipul, trupul, scrisul, cititul, armonia şi echilibrul. Barth şi Heidegger. Sluţii. Gânditorii sluţi—sau, mai rãu, diformi, etc..
Surogatul.
Urâţenia (realã) şi delãsarea, neglijarea.
Watson, romanciera americanã şi Calvin; Pãr. Congar şi Luther. Scrierea biblistului.
Ceea ce e mai împodobit nu e mai frumos; eroarea emisarilor ruşi.
Cheia, standardul de atins& singularitatea, nedispersarea, coerenţa mãcar.
Teologii cu gust—sau cititorii cu gustul pronunţat al teologiei—îl preferã pe Calvin. Cârpãceala lui Luther.
Ceea ce, aparent paradoxal, nu se degradeazã, e ‘momentul de frumuseţe’ (gestul pocãitei); altfel, relaţia e discontinuã, mai şi oboseşte, fluctueazã, e dependentã. Frumuseţea nu e adevãrul—care e abstractul şi generalul—ci trãirea, personalul. Frumuseţea nu e un obiect—ci un moment, o trãire—o dezvãluire, o revelare. E adevãrat cã o cunoaştere obiectivã descoperã frumuseţea a cãrei percepere e reiterabilã, nearbitrarã, nefugarã. Frumuseţea realã e reiterabilã; altfel, numai momentul ca atare e frumos, de o frumuseţe netransferabilã. Existã o cunoaştere obiectivã a frumuseţii lucrurilor—a capacitãţii lor, adicã, de a ne bucura şi însufleţi, încânta.
Relaţia continuã cu ceea ce bucurã se întâmplã sã mai oboseascã—aceasta e pleava, neghina de ars, neghina combustibilã, zaţul. Pleava.
Reformatorul meu, reformatorul care corespunde cel mai bine înclinaţiilor şi gândirii mele, e Zwingli. Acela al lui Watson, al romancierei americane, al lui Milliner, e Calvin; iar ortodoxul Hart îi apreciazã inteligenţa. E drept, însã, cã eu sunt neinteresat de sacramentalism, etc.. Acela al Pãr. Congar e Luther—ceea ce e interesant, dat fiind cã nu ştiu sã existe luterani francezi—aşadar, Pãr. Congar nu se adresa în primul rând protestantismului francez, autohton. Ironia sorţii face ca tocmai Calvin sã fie, la revizionişti, exponentul unui oarecare soi de sacramentalism—el, şi nu ‘catolicul Luther’, cu toatã insistenţa iniţialã a acestuia pe rolul exclusiv al Sacramentelor distribuite de Biserica vizibilã.
Cu alte cuvinte, nepoţii lui Calvin, urmaşii lui îndepãrtaţi, sunt ‘mai sacramentalişti’ decât aceia ai lui Luther—poate prin contraloviturã, prin ‘efectul de privare’, prin sevraj.
IV (azi): separarea& Watson, sinteza& frumuseţea; orã& sacramentalismul calviniştilor de azi—şi nu numai de azi (v. sc. XVIII).
A duce în activitate, în viaţa activã, în lucrare, gândirea vie a lui Edwards, Bulgakov, Lubac şi a ‘Noilor teologi’, a lui Milliner, Hart, Watson, Freeman, Gordon, a canadezului; rolul meu e sã ilustrez, sã reprezint. Discreţia, laconismul şi locvacitatea. A face, nu a vorbi. Nu a perora.
Bunul simţ e subtil, nu bont.
Frumuseţea e a chipului însufleţit, nu a mãştii mortuare sau a efigiei.
Aud, la ei, conversaţiile sinistre ale ‘Învãţãtorilor Legii’.
Bunãtatea voluntarã, vrutã, conştientã, intenţionatã.
Singurãtatea e abstractul—şi, vai, abstractul realizat—comuniunea e realul. Omul e creat ca neam, adicã specie, comunitate, nu ca individ.
Desemnarea geograficã, recursul la desemnarea geograficã.
Nu ca o victimã, ci ca o parte a acelei atmosfere bolnave.
Azi (marţi), am reînceput sã—l citesc pe catolicul Watson, şi am vãzut cã şi el îi citeşte pe protestantul Milliner şi pe ortodoxul Hart; deasemeni, pe Edwards, nu şi pe Lubac şi Bulgakov. Comparat cu Milliner, catolicul Watson mi s—a pãrut parohial şi semidoct, fãrã anvergurã.
Afabilitate, citit, ras zilnic—autonomie.
Watson e specialist mai degrabã într—o perioadã istoricã—într—o epocã a filozofiei—decât într—un autor (ceea ce, de altfel, e ‘mai mult’, nu ‘mai puţin’).
Dealtfel, vãd cã pe ortodoxul Hart îl citeazã ca sã—l contrazicã şi corecteze.
Mi se pare cã Iisus nu vorbeşte despre anihilare, ci despre ‘moartea din viaţã’, despre moartea celor vii.
Ca şi baptistului Gordon şi Ep. Sigrist, lui Watson îi place ‘Micul prinţ’—însã şi Dna. Rand!
De pe a doua listã discutatã de Watson, am citit 7 (incluzând ‘Gargantua’ şi ‘Jekyll’); din întâia listã, patru (incluzând şi ‘Labirinturi’, iar o altã carte e şi în lista cealaltã); ca şi Watson, altele numai le—am început—sau chiar le—am citit aproape în întregime, pânã aproape de capãt.
Cusurgiul Hart.
Preferinţele atipice ale lui Coleridge aratã mintea lui obiectivã, criticã şi independentã, neaservitã, autonomã.
Nu e decât o otreapã care face ceea ce i se cere, care executã fãrã sã crâcneascã.
De 16 l., toate otrepele şi secãturile hotãrãsc în viaţa mea.
Nu fiindcã atât sunt de întortocheate şi alambicate, ci fiindcã aşa sunt de subtile şi de dumnezeieşti.
Ca activitate conştientã, rugãciunea se cade sã fie, ca şi mâncatul, numai din când în când, alternatã cu activitatea.
Mi—a plãcut sã descopãr în canadez pe un cinstitor şi cititor al Sf. Ioan Zlataust.
Deseille, Florovski, canadezul—îmi plac cei care cinstesc, în Sf. Ioan Zlataust, teologul—nu numai exegetul. Sau: mai întâi teologul de prim ordin. S—a scris insuficient despre teologia Sf. Ioan Zlataust, a fost studiatã prea puţin. Cred cã Arhim. Teofil ar fi un al patrulea proponent rãsãritean al acestei teologii.
Canadezul recomandã o antologie.
CEI ŞAPTE METAFIZICIENI MODERNI AI LUI HAZLITT: Coleridge credea cã Ioan Duns Scotus a fost singura minte metafizicã a englezilor. Literaţii anglofili, ca Schopenhauer şi evreul sudamerican, îi preferau pe Berkeley şi Hume; Papini, pe Berkeley, iar Marcel şi rãşinãreanul, pe Hume. Într—un eseu conversaţional, Hazlitt, avid sã consemneze aprecieri, ale lui sau ale altora, scrie cã existã şapte metafizicieni moderni—unul e neamţul Leibniz, altul e americanul Edwards—iar ceilalţi cinci sunt englezi. Existã Hobbes, Berkeley şi Hume—existã Ep. Butler, şi, mai necaracteristic, existã şi psihologul Hartley, pãrintele sau precursorul (însã sã nu fim modeşti cu meritele altuia!) asociaţionismului. Cum se vede, lista lui Hazlitt e mixtã—existã metafizicienii adevãraţi (Leibniz, Berkeley, Hume), teologii (americanul Edwards şi Ep. Butler), şi scriitorii prozaici, ca Hobbes şi Hartley (autor care ar fi putut sã îi intereseze deopotrivã pe un Schopenhauer şi un Beyle), însã sã admitem cã Hobbes e un autor original şi ; ca om, autor şi gânditor, Hobbes era opusul lui Bentham, era la antipodul acestuia (şi, în plan mai larg, al lui Locke, Mill, Spencer, etc.).
În douã locuri, Hazlitt îşi exprimã aprecierea faţã de Hobbes, ca metafizician şi scriitor, şi dispreţul faţã de Locke (în eseul despre cititul cãrţilor vechi, şi în acela care consemneazã discuţia despre persoane pe care ai fi dorit sã le fi cunoscut).
Aşa încât, când se vorbeşte despre nulitatea metafizicã a englezilor, meritã amintiţi Duns Scotus, Hobbes, Berkeley, Hume, Ep. Butler şi americanul Edwards.
Niciun cititor cu gustul metafizicii (Coleridge, Hazlitt, Schopenhauer, Papini, Marcel, evreul sudamerican, rãşinãreanul) nu l—a plãcut pe Locke; Cardinalul Newman e prins în ofsaid, şi pe drept luat la refec de benedictinul Jaki.
Convingeri metafizice, Hume, Berkeley, Samuel Johnson, Goldmsith, portrete, Reynolds, Coleridge, Hazlitt.
Votul de necalomniere.
Însã cel mai mult mi—au plãcut, azi (marţi), rândurile lui Watson despre stilul lui Verne, stilul descrierilor lui Verne şi dinamica naraţiunilor lui.
Coleridge—evlavia euharisticã şi tonul de catolic rãsãritean, de rãsãritean.
Hume, Hartley, Hobbes—da, meritã citiţi, însã nu mai mult decât americanul Edwards şi filozofii nemţi. Rãstãlmãciri. Hazlitt îl gireazã pe Hartley şi spune cã înseamnã mai mult—sau altceva—decât psihologie depãşitã, perimatã. [În mod firesc, idealistul germanofil Coleridge, admiratorul metafizicii lui Duns Scotus, gusta filozofia lui Berkeley—însã nu vedea distincţia operatã de Schopenhauer, Marcel, evreul argentinian şi rãşinãrean, referitor la urmaşul scoţian al acestuia; vedea în ea numai empirismul. Dupã Locke, un irlandez şi un scoţian—acesta, un mare cititor.]
Franciscanul Bacon, Lordul Bacon, Hobbes, Locke, deiştii, Shaftesbury, Berkeley, Hume, Bentham, Mill, Spencer. Empirism, utilitarism, pragmatism.
Trup ‘fãrâmiţat’, îmbucãtãţit.
Cei care confundã credinţa cu Revelaţia. O dogmã, credinţã fiind, nu e Revelaţie, ci un rezultat cert al raţiunii; cum nu existã naturã purã, nu existã nici rezultat numai al raţiunii—ci al conlucrãrii. De aceea, demonstrabilitatea existenţei Lui Dumnezeu e şi raţionalã, şi o dogmã. Faptul cã e dogmã nu înseamnã cã e neraţionalã—ci cã e un rezultat cert al raţiunii, ceva certificat de Bisericã.
Ortodoxului Hart îi place sã arunce cu vorbe mari—şi aspre, cu etichetãri necruţãtoare. Exagereazã, formulãrile lui sunt adesea exagerate, disproprorţionate.
Watson a citit ‘Arcturus’, şi nu se pronunţã în niciun fel; Ep. Sigrist nu îi plãcuse romanul, iar ortodoxul Hart îi dispreţuieşte stilul, însã considerã captivantã cartea; în schimb, anuleazã un roman al lui H. Bloom (nu ştiu dacã acesta e tipicarul
Ep. Sigrist e nedumerit de reputaţia romanului ‘Arcturus’—Watson a citit acest roman, însã nu se pronunţã în niciun fel—iar ortodoxul Hart îi desfiinţeazã stilul şi gãseşte captivantã cartea, naraţiunea. Eu am auzit de ‘Acturus’ atunci când aveam 26 de ani, era unul din foarte puţinele romane SF în domeniul public.
Watson despre stilul lui Verne şi descrierile lui.
Cetitori de SF—Watson, Ep. Sigrist, chiar ortodoxul Hart—nu numai seminaristul.
Sanidopoulos publicã uneori eseuri ale biblistului Habermas; malaezianul, baptistul, canadezul, catolicul, ortodoxul Hart, protestantul nu se referã la acest autor.
O fatã obişnuitã sã facã ceea ce i se cere. Sã nu crâcneascã.
Fãrã a crâcni.
Opt cãrţi (Lubac, ‘Tãtarii’, japonezul, trei romane de GM, McEwan, Guignebert).
Rangul—lecturi—mintea, firea—familia—profesia, vârsta, situaţia—chipul, purtarea, etc..
Existã o lume în care/ o viaţã pe care îmi închipui cã aş vrea sã [o] trãiesc—şi existã o lume în care/ o viaţã pe care chiar [o] trãiesc.
La Hart, gnosticismul devine ceva aşa de vag (sentimentul alienãrii—ca devalorizare a existentului şi a empiricului, corelat cu nevoia de transcendenţã) şi de lipsit de orice legãturã cu fenomenul istoric, încât înseamnã orice; Hart e incapabil de altceva decât de scurte generalizãri apodictice.
Eu cred despre romanul lui H. Lee cã e prost, fiindcã ecranizarea mi s—a pãrut proastã; însã ce aş gândi, oare, despre atâtea alte cãrţi—inclusiv Evangheliile—judecându—le dupã ecranizãri?
Tocmai sufocarea, jugularea originalitãţii în criticã îmi face rãu. Naturaleţea cu care Watson îşi consemneazã impresiile despre stilul lui Verne—cu toate cã are şi el tendinţa de a—şi edicta concluziile. De a le face sã parã imuabile.
Sf. Irineu—la Tresmontant (despre Cãdere), la Maica Larin, în anii ’60, şi ca slogan al ‘cotiturii antropologice’.
Conştiinţa unui om nu e mai puţin realã decât interacţiile lui.
Sinodul din Gangra spune cã preotul ‘conduce Liturghia’, prezideazã.
Dacã religiosul e un domeniu, un obiect, un câmp—filozofia e o abordare, o analizã—nu existã ‘filozoficul’, juxtapus altor cognoscibile, juxtapozabil. Filozoficul e o analizã a realului şi a idealului.
IMPRESII LA CITIREA UNUI ARTICOL AL VASSEI LARIN: ideea ei e susţinutã de Didascalia sirianã, canoanele de la Gangra, Sf. Grigore I.
Maica discutã stoicismul, platonismul mijlociu, condiţia culturalã a scriitorilor creştini timpurii, montanismul, eustaţianismul. Concluzia nescrisã ar fi: creştinismul egiptean era mai dur şi mai misogin; consemnând ravagiile dualismului sirian, Maica subliniazã şi mãrturia raţionalã a atitudinilor Bisericii din aceastã parte. Fanatismul misogin egiptean era mai intransigent.
Apele creştinismului s—au amestecat cu acelea ale pãgânismelor, mai ales cu ale acelora crezute respectabile—stoicismul şi platonismul.
Remarca Vassei Larin despre menţionarea coitului de cãtre Hristos e interesantã. Hristos nu ilustreazã mentalitatea zootehnicã, ci pe aceea paulinã; chiar dacã norma procreativã provine nu din zootehnie, ci, se pare, de la stoici.
Atingerea leprosului—şi a femeii care sângera.
Sf. Grigore Dialogul nici nu dã o interpretare misticã, ci naturalã, medicalã.
Limpezimea remarcabilã a minţii Sf. Ioan Zlataust—triplu confirmatã.
Ucenicii trebuie sã-L imite pe Iisus, iar Iisus a subliniat cã trãia altfel decât vãrul Sãu, Sf. Ioan.
Nu ştiu ca lakiştilor sã le fi plãcut Lordul Bacon.
Alternativa lui ÉF—sau regula, sau axioma lui ÉF. Am şi avut de unde alege, la 32—33 de ani. Neruşinarea—2 x maşina; avionul; casã. Pasul IV.
Dacã îmi place ceva în chip deosebit, sunt postãrile literare ale lui Watson—aceea despre stilul şi descrierile lui Verne, dinamica narativã, etc.—aceea despre o povestire a Drei. O’Connor.
La metafizicianul scoţian se intersecteazã empirismul şi asociaţionismul.
Ceea ce contestau protestanţii nu era Prezenţa Realã, ci transsubstanţierea.
Aparenţa de adevãr a afirmaţiilor care oglindesc o prejudecatã, care nu fac decât sã oglindeascã o prejudecatã.
Un cârd de secãturi, otrepe şi proşti.
Iisus spunea cã Biblia nu se autointerpreteazã, ci are nevoie de interpretare (‘Cum citeşti?’). Însã pe de altã parte, într—o metaparabolã, dã o explicaţie destul de dezamãgitoare a nevoii de a predica învãluit, de a da discursurilor exoterice o formã învãluitã, echivocã.
Gândul binelui şi ingenuitatea rugãciunii.
Autorilor ca Murakami, McEwan, Ishiguro li se potriveşte ‘criteriul balzacian al lui Gracq’ (adicã 4 x …)—nu şi romancierei americane sau norvegianului—prozatori mai degrabã ca Puşkin, Novalis, etc.. Inegalitatea creaţiei, denivelarea.
Adnotãrile lui Coleridge. Critica lui Hazlitt, Thackeray, Trollope şi Meredith. Umoriştii. Ca Watson despre Verne& ca Verne la Watson (ceilalţi autori de SF; stilul)& H de B, CD, McE., KI, HM, Thackeray, GM.
Nici Lem nu e un autor de proze borgesiene, nici evreul sudamerican nu e autor de SF. Tendinţa SF—ului de a se legitima inventându—şi un pedigri principal (Butler, Huxley, Lewis, etc.).
Watson despre romane de Gardner şi Wells, plus adnotãri despre Berkeley şi ideile platonice (în ‘Siris’), un sonet de Byron, Horwitz şi o etimologie, Olier, Peirce, sau numai citate (Reid, Harte). Îl intereseazã referinţele literare, sau livreşti, din literaturã.
De fapt, şi ceea ce scrie catolicul Watson sunt tot adnotãri, cu accente de eseu conversaţional (Verne, Dra. O’Connor, Gardner); nu sunt analize, nici chiar microanalize. Nici de ansamblu, nici parcelare.
Watson vorbeşte despre ‘gustul lui pentru romantism’.
Imaginea podelei de sticlã canadeze.
Nu Goguel şi Loisy erau extrema—ci câţiva autori, adepţi ai ‘teoriei mitului’, care poate cã nu erau nici atei, nici anticreştini. Teza cu adevãrat extremã nu e aceea cã evenimentele evanghelice sunt legende—ci aceea cã sunt mituri, ca şi însãşi existenţa Lui Emanuel.
Se numea ‘Mântuire’, şi ‘Cel uns’ (Mesia, adicã Hristos), şi ‘Dumnezeu cu noi’ (adicã, Emanuel). Mântuire, redempţiune, salvare.
Literatura conferã o existenţã emoţionalã. Pe de altã parte, existenţa fizicã, inerţialã, nu e prototipul existenţei. Nu e termenul de referinţã. Rãspunsul emoţional al minţii nu conferã existenţã, ci o gãseşte, ia act de ea. Existã straturi ale realitãţii. Ceva nu e mai puţin real, fiindcã e imaterial. Existenţa emoţionalã e, însã, una difuzã. Precizarea e posibilã—aşadar, cunoaşterea. Citirile repetate adâncesc cunoaşterea. Existã o obiectivitate a cunoaşterii literare.
Sloganul inerţialist nu poate sã punã în cauzã realitatea celor nemateriale.
‘Ioaniţii’, de Schiller/ Bulwer.
Ideea lui Watson, de a ordona poeţii dupã … prenume, de a recurge la ordinea alfabeticã a … prenumelor. Altfel, bine ilustraţi sunt Tennyson, Byron, Herbert, Donne, Newman, Keble, Herrick, Southwell, Kipling, Coleridge—şi câteva autoare. Din pãcate, nu e poezie discutatã, analizatã.
2 s./ varã—10 vols..
Tocmai fiindcã Watson se intereseazã de structuri ale argumentãrii, de raţionamente, e firesc sã îi placã Hume, Sf. Toma, modernitatea timpurie a filozofiei—cu toate cã, probabil, medievalii i s—ar potrivi mai firesc—în orice caz, oameni care credau în argumentaţie. ‘Filozofia modernã timpurie’, spune catolicul Watson—de unde, Hobbes, Malebranche, Berkeley, Hume—însã şi logicã, psihologie cognitivã, filozofia ştiinţei—latura epistemologicã şi euristicã.
BW despre scrieri ale lui Verne, Dra. O’Connor, Gardner, Wells.
Dacã Fiul Îl dã pe Sf. Spirit, nu dupã firea omeneascã, ci dupã aceea dumnezeiascã, înseamnã cã Acesta purcede şi de la Ipostasul dumnezeiesc al Fiului. Firea omeneascã e unitã numai cu lucrarea şi fiinţa ipostasului dumnezeiesc al Fiului. Dacã Logosul nu îl dã pe Sf. Spirit, atunci nici Iisus nu Îl poate da. Însã aceastã suflare de Duh Sfânt nu înseamnã originare. Existã o relaţie iconomicã prin care Logosul, în iconomie, Îl dã pe Sf. Spirit. NT vorbeşte despre Duh ca fiind al Lui Hristos. Nu se spune cã Fiul dã Duhul Tatãlui. Ci cã dã propriul Lui Duh; abia aceasta ne îndreptãţeşte sã vorbim despre o relaţie de originare. Ceea ce dã Fiul, Cel dat de Fiul, nu e Duhul Tatãlui, ci Duhul Fiului şi Duhul Lui Dumnezeu, Duhul Fiului şi al Tatãlui. Într—adevãr, Logosul/ Fiul ar putea sã dea un Duh care sã nu fie al Lui, ci de la Tatãl. Însã NT ne spune cã acest Duh e (şi) al Fiului. Abia în acest fel, suflarea înseamnã şi originare—cãci Acela suflat, dãruit de Hristos—şi deasemeni trimis de Tatãl—e Duhul Lui Hristos—chemat când Duhul (ca trimis de Tatãl), când Duhul Lui Hristos. Iisus vorbeşte despre Duh trimis de Tatãl; Sf. Pavel, însã, ştie de Duhul Lui Hristos. Dacã e vorba despre douã entitãţi distincte, atunci Tradiţia le—a contopit repede. Tradiţia nu ştie despre un Duh al Tatãlui, trimis de Tatãl, şi un Duh al Fiului, la care se referã Apostolul; ştie de un singur Duh.
În rezumat, Fiul ar putea sã dea un Spirit care nu e al Sãu (‘Luaţi Spirit Sfânt!’); însã NT ne spune cã acest Spirit, dat de Tatãl, trimis de Tatãl, e chiar Spiritul Lui Iisus, aşadar al Fiului, al Logosului. Cel puţin, Tradiţia a crezut cã e vorba despre acelaşi Spirit, nu despre douã entitãţi.
Naivitatea şi semntimentalitatea Sf. Thérèse nu sunt deloc implauzibile, pentru un copil cuminte (care—l întâlnise pe Papã!); monahii (Arhim. Teofil, Gillet) o înţeleg cel mai bine.
Butler, Huxley, Orwell, Platonov (‘Cevengur’), Zamiatin. Unele dintre aceste distopii nu sunt anti—totalitare.
Logicã, euristicã, filozofia ştiinţei, feminism, psihologie cognitivã.
Pentru cã îmi lipseşte cititul.
Watson, cusurgiul, evreica.
SF—ul care îi place lui Watson: Stapledon, O’Brien, Miller, Dna. Perkins Gilman, cu simpatie pentru Miéville, Dna. Butler, Simmons.
Sterne la Eliade (nu şi la Pleologu!), şi O’Brien la Watson.
Trei liste de cãrţi—una, la conservatorii americani, douã la Watson. Cititul. Watson, cusurgiul, evreica.
Hazlitt credea cã Richardson, Rousseau, Mackenzie, Sterne, Smollett, Fielding, Lesage, Cervantes, Scott, Boccaccio, Burke, Hume, Gibbon, Junius sunt scriitori care pot sã fie recitiţi oricât.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)