PĂRINTE ŞI FRATE

PĂRINTE ŞI FRATE


Unii par sã prefere sã vorbeascã despre relaţia oamenilor cu Iisus ĩn termeni de fraternitate. Existã o justeţe teologicã a acestei preferinţe, desigur; Ap. Pavel formula teoza ĩn aceşti termeni, de fraternitate cu Iisus.
Dar Evangheliile ĩnfãţişeazã un Iisus care alege, pentru a descrie relaţia cu ucenicii, cu oamenii, termeni de paternitate (a Sa), şi de filiaţie (a ucenicilor, etc.). El se ĩnfãţişeazã pe sine ca Pãrinte, ca figurã paternã; iar pe Apostoli ĩi numeşte şi ‚copilaşi’. Cutãruia ĩi zice ‚fiule’. Practica creştinã a ales deasemeni sã ne referim la ĩnaintaşii ĩn credinţã ca Pãrinţi (--nu ca fraţi—); la fel, pentru cler, ierarhie. Iisus ne privea mai degrabã ca pe fii ai Sãi, nu ca pe ‚fraţi’. Dupã cum am zis, existã o dreptate teologicã a termenilor de fraternitate; Ap. Pavel a expus—o. Şi existã o justeţe afectiv—umanã a termenilor de filiaţie; gratitudinea este ĩn mod spontan şi firesc mai degrabã filialã decât fraternã. Ea se adreseazã filial. Ambele forme lecuiesc febrele fricii; şi ambele satisfac nevoi preexistente ale omului.
Iisus evanghelic, istoric, se raporteazã la noi ca un pãrinte, ĩn mod patern; Iisus ‚paulin’, sau teologic, sau al analizei teologice, apare ca frate. Plângând asupra Ierusalimului, Domnul nostru vorbeşte ĩn termenii paternitãţii protectoare, ai autoritãţii paterne.
Ĩn cuvintele Lui Iisus, ucenicii sunt servitori, prieteni—nu ‚fraţi’. Aşa cum Tresmontant a atras foarte oportun atenţia, Iisus face foarte precis distincţia dintre filiaţia Lui divinã, şi cea a ucenicilor—dintre felul cum poate El sã spunã ‚Tatã’, şi felul cum pot spune ‚Tatã’ ucenicii—nu ĩn acelaşi fel sau sens.
El nu se confundã şi nu se include ĩn colectivitatea fiilor.
El este ĩn alt fel Fiu. Lui un altfel de filiaţie Ĩi revine. Filiaţia Lui nu este de adopţie, mediatã. Meritele Sale preasfinte şi preacinstita Lui existenţã chezãşuiesc ĩnfierea noastrã.
Ucenicii Lui ĩi sunt, dupã propriile Sale spuse, ‚copilaşi’ şi prieteni. Este afectuos cu ei ĩn mod patern.
Silesius a scris câteva versuri despre faptul cã existã mai multe feluri posibile de a formula relaţia noastrã cu Dumnezeu. Acolo unde situãm imagini ale iubirii, şi noţiuni de iubire, existã ceva adevãr.

GRACQ CA AUTOR DE STUDII CRITICE

GRACQ CA AUTOR DE STUDII CRITICE



Gracq n—a lãsat numai note de lecturã, fie ele ingenioase, inspirate improvizaţii, sau meticuloase miniaturi sau notaţii fugare, ci şi studii critice propriu—zise—de autori şi mai ales de cãrţi. Nu s—a rezumat la forma scurtã.
Existã şi o operã a lui alcãtuitã din studii critice propriu—zise, redactate cu diferite ocazii şi scopuri.
۞
Marile lui studii despre Balzac, Chateaubriand, Poe, Lautréamont, Rimbaud, Breton sunt, dupã cum se ştie, notabile.

CU ‘SFÂNTUL’ LA NEW YORK

CU ‘SFÂNTUL’ LA NEW YORK



Comicsurile au apãrut probabil ca versiuni desenate, grafice, ale unor naraţiuni de aventuri de felul SFÂNTULUI LA NEW—YORK.
Citesc romanul lui Charteris despre tribulaţiile newyorkeze ale ‚Sfântului’—mercenar, Batman şi vigilante la un loc.
Un vârstnic tatã cãruia gangsterii newyorkezi i—au asasinat fiul apeleazã la serviciile ‚Sfântului’ pentru, fireşte, a se rãzbuna.
Stilul lui Charteris chiar are un soi oarecare de farmec volubil, un pic cam vulgar şi obiecţionabil; ca format, cartea e un foileton pueril, pueril ca ton şi alurã, ĩn gustul comicsurilor. Nu este altfel decât mã aşteptam. Personajele sunt cu duiumul, dar Charteris evitã haloimãsul chandlerian. Dupã cum era şi de dorit, portretele fãcute de autor Sfântului ĩl ĩnfãţişeazã mult mai frumos decât Moore, cel care l—a interpretat ĩn nişte ecranizãri.
Charteris recurge la falsa expresivitate a melodramelor interbelice—caracterizarea detaliatã a mişcãrilor, gesturilor, etc., pentru ‚a reda impresia vieţii’. Nu aşa se procedeazã.

A FACE STIL. PE MARGINEA ‘LE RIVAGE DES SYRTES’

A FACE STIL. PE MARGINEA ‘LE RIVAGE DES SYRTES’


Claudel, Gracq, Bloy, Waugh, De Quincey, Schopenhauer, Arghezi, Cãlinescu, Alain [=E. Ch.], Sf. Leon cel Mare, Sf. Augustin, Sf. Toma, Sf. Juan, Montaigne sunt câţiva exponenţi şi promotori ai unei veritabile autonomii a stilului—autonomie nu faţã de conţinut, aşa cum vor dihotomiile flasce ale neaveniţilor, ci proclamare a legitimitãţii unei intenţii stilistice şi literare distincte, nevoia de plenitudine a expresiei—exponenţi ai sublimitãţii şi ai splendorii stilului.
Aşa cum nota demult poetul Philippide, literatura noastrã, la polul opus celei franceze, este una ĩn care—n general se scrie prost, avem o literaturã a stilului hârlav, cu puţin artizanat, cu puţin meşteşug—mai degrabã literaturã a scrisului şleampãt şi necalificat.
Kurp are un viu simţ al acestor lucruri; la fel, Nabokov, etc..
Nesaţul de a scrie şi de a gusta o paginã bunã, reuşitã—‚epiderma’. Holban, ‚anticalofil’ cum se zice cã era, avea un simţ ĩnalt pentru plenitudinea stilisticã manifestã ĩn sublimitatea aurãriilor ei.
Ĩn cele câteva consideraţii de mai sus m—am referit mai ales la scânteierile, sublimitatea şi splendoarea obiectivã ale prozei de oarecare dimensiuni—nu a aforismului, a fragmentului sau a crâmpeiului, ci cel puţin a paginii.
Ĩn reuşitele sale, stilul este viaţã şi nu formã; de aceea, apetenţa pentru reuşitele stilistice este direct proporţionalã cu dezgustul faţã de manierismele afectate, faţã de ‚artizanatul’ decadent, finitist.
La cei mari, reuşita stilisticã este un instinct de viaţã; la ceilalţi, o pulsiune de decadenţã.
Autenticitatea reuşitei stilistice ca intenţie valabilã n—are nevoie de certificate eliberate de decadenţii de sc. XIX; o gãsim, ţinutã ĩn fireascã discreţie, la antici, la Ĩnvãţãtorii latini (şi greci) ai Bisericii, la alţii.

Sfântul şi preadumnezeiescul
Preacinstite şi preacuvioase pãrinte Toma, te rugãm ajutã—ne!

Predicã despre relaţia dintre purificare şi vederea slavei Lui Iisus. Evanghelia situeazã foarte precis Schimbarea la Faţã ca având o funcţie specialã ĩn contextul apropierii apoteozei misiunii pãmântene a Lui Iisus. Schimbarea este interpretatã ĩn contextul apropierii jertfei. Ea survine la acel moment al itinerariului Lui Iisus cu o funcţie anume. Ea ţine deja de iconomia sacrificialã a Lui Iisus, şi este un semn de intrepretat ĩn acest context; transfigurarea deja aratã cãtre sacrificiu.
Mai mult, Legea şi Proorocii aducând mãrturie despre funcţia redemptivã şi necesitatea Pãtimirii Mântuitorului nostru. Deseameni, despre rugãciunea de mijlocire a Lui Iisus, funcţia Lui de mijlocitor, indicatã explicit de cãtre Sf. Pavel.
Schimbarea la Faţã aparţine instrucţiunilor ultime, este una dintre instrucţiunile ‚de pe urmã’; şi, referindu—mã la grila apuseanã şi la cea esticã, aş spune cã cea esticã este mai dezavantajoasã—fiindcã pierde contextul evenimentului. Grila vesticã pierde accentul, pierde nota jubilatorie chiar, pierde ceva din sublimitatea concretã şi adâncã a faptului; dar grila rãsãriteanã pierde contextul, cadrul mai larg, funcţia faptului.