Din viaţã: Despre cursurile lui Aristotel, amalgamare, ‘dorinţa mimeticã’

marți, 17 iulie 2012

Despre cursurile lui Aristotel, amalgamare, ‘dorinţa mimeticã’

Despre cursurile lui Aristotel, amalgamare, ‘dorinţa mimeticã’

De la Stagyrit nu avem ‘eseuri’, ci cursuri. ‘Eseu’ e impropriu nu numai ca anacronism. Ceea ce a rãmas de la Stagyrit sunt nu scrieri, ci cursuri pronunţate.
Gãselniţa fericitã; pe de altã parte, mult din metafizicã se gãseşte în ‘Fizica’, îi e alocat, atribuit fizicii, ştiinţei naturii.

Oamenii ‘câştigã’ participarea, implicarea, cu preţul pierderii eului.

Amalgamarea, contopirea e tendinţa minţii şubrezite. E şi semnul unei percepţii nesigure şi vagi.

Mai existã încã oameni la care sã mã pot gândi cu simpatie, şi pe care sã îi cred deasupra animalitãţii.

Faimosul Girard, academician, forţeazã uşi deschise, a fãcut carierã descoperind apa caldã. Existã imitaţie—oamenii imitã—oamenii doresc, imitând. Imitaţia se strecoarã pânã şi în dorinţã! Arhimedic! E destul de ieftin ca Girard sã ilustreze generalitatea principiului ‘dorinţei mimetice’ prin … modã, snobism, gelozie; nimeni nu contestã aplicabilitatea/ valabilitatea restrânsã, particularã, parcelarã, ci universalitatea. Psihologia socialã a imitaţiei, sociologia imitaţiei, e una. Corolarele sunt absurde. Cazuri de educaţie literarã, de inspiraţie, sunt amalgamate.
Multe comportamente umane sunt structurate de cãtre imitaţie. E mai puţin decât afirmase Tarde!
Exemplul altuia poate sã fie util, poate încuraja, inspira, înviora, dezmorţi, cãlãuzi. Girard vorbeşte numai despre negativitatea imitaţiei. Amalgameazã în aceastã negativitate comportamente disparate, cu semnificaţii foarte diferite.
Adesea, imitarea înseamnã progres, învãţare, nu epigonism. Din dorinţa, poate mimeticã, de a emite o teorie, Girard amalgameazã fenomene eterogene, neînrudite.

Stilul artistic e o sumã de procedee tehnice. Evoluţia lui, de la apariţie, poate fi urmãritã drept aceea a procedeelor tehnice aferente. Stilul e o sumã de determinãri tehnice.

Menţionarea mijlocirii sfinţilor avea ca scop conştientizarea. Biserica se pãtrundea, în acest mod, de adevãrul cã rãposaţii mântuiţi mijlocesc în folosul viilor.

‘Margot’. Roussel. Fraser& Grost. 2 x romane. Lume—la 2 s.. Chabon& Ellis. Deprinderi. Firescul. Roussel& însoţirea.

Existã la Proust ceva de licean sârguincios, silitor, lipsa de tact şi intempestivitatea isteaţã a şcolarului avansat, sârguincios.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Maică Sfântă a Luminii celei negrăite

Bucură-te, toiagul din care Dumnezeu, odrăslind fără de sămânţă, a pierdut prin lemn moartea.

Bucură-te, norul Luminii celei neapuse, care ai purtat în braţe pe Însuşi Domnul slavei.

Firii celei dumnezeieşti ne-am făcut părtaşi prin tine, de Dumnezeu Născătoare.

Toate tainele tale sunt mai presus de cuget, toate sunt preamărite, Născătoare de Dumnezeu.

Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte.

Mire, cela ce eşti mai frumos cu podoaba decât toţi oamenii, Carele ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii Tale, dezbracă-mă de chipul greşalelor mele cel ticălos, prin împărtăşirea patimilor Tale. Şi împodobindu-mă cu haina slavei Tale celei înfrumuseţate, fă-mă împreună-şezător luminat la masa împărăţiei Tale, ca un milostiv.

Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!

‘Acolo unde (…) viaţa amarã, tulburatã şi plinã de decepţii este trãitã senin şi calm pânã la presupusul sfârşit … acolo se aflã Dumnezeu cu îndurarea Sa eliberatoare. Aceasta este mistica vieţii cotidiene, a—L gãsi pe Dumnezeu în toate lucrurile; aceasta este starea de beatitudine lucidã a spiritului, despre care vorbeau Pãrinţii Bisericii şi liturghia anticã.’ (Pãr. Karl Rahner, ‘Erfahrung des Geistes’)

‘cu o inimã am aşezat ca sã ne întoarcem în sânul sfintei Maicii Biserici romano-catoliceşti şi iarãşi sã ne unim cu ea, toate acelea primindu-le si crezându-le care ea le primeşte, le marturiseşte şi le crede. Şi mai întâiu mãrturisim acelea patru puncte, în care pânã acuma ne-am împerechiat:

a) Cunoaştem cã Papa de la Roma este cap vãzut a toatã biserica Lui Hristos, care peste toatã lumea e lãţitã.
b) Mãrturisim cum cã afarã de Cer, scaunul celor fericiţi, şi afarã de Iad, temniţa celor osândiţi, al treilea loc este, în care sufletele celor ce încã nu sunt curãţite se ţin şi se curãţãsc.
c) Cum cã pâinea azimã este destulã materie a Cinei Domnului şi a jertfei Liturghiei, nu ne îndoim.
d) Credem cum cã Duhul Sfânt, a treia faţã în Treime, de la Tatãl şi de la Fiul purcede. Şi primim, mãrturisim şi credem toate celelalte, care sfânta Maicã Bisericã romano-catolicã primeşte şi crede.’

[declaraţia oficialã de unire a Ep. Teofil, febr. 1697]

‘Însă întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularele sfintei catoliceşti Biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după calendarul vechi şi pe cinstitul vlădicul nostru Atanasie până la moartea sfinţiei sale să n-aibă puterea a-l clăti din scaunul sfinţiei sale..." […] "Şi aşa ne unim acei ce-s scrişi mai sus cum toată Legea noastră să stea pe loc. Iară de n-ar sta pe loc acele, nici aceste puncte să n-aibă nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Atanasie să fie cap şi nimeni să nu-l hărbutăluiască.’ [1698]

‘slobozi de bună voie şi porniţi de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica Romano-catolică şi prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei, toate primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le, câte le primeşte, le mărturiseşte şi le crede dânsa şi mai ales acele patru puncturi, în carele ne vedem până acuma a fi osebiţi...’ [5 sept. 1700]

Izvoare

‘Acolo unde (…) viaţa amarã, tulburatã şi plinã de decepţii este trãitã senin şi calm pânã la presupusul sfârşit … acolo se aflã Dumnezeu cu îndurarea Sa eliberatoare. Aceasta este mistica vieţii cotidiene, a—L gãsi pe Dumnezeu în toate lucrurile; aceasta este starea de beatitudine lucidã a spiritului, despre care vorbeau Pãrinţii Bisericii şi liturghia anticã.’ (Pãr. Karl Rahner, ‘Erfahrung des Geistes’)

Rozanov, Bloy, Nietzsche, Weininger;

Stevenson şi Lang;

Cingria, Gracq, Sebastian;

Tresmontant, Gracq, Simmel, Philippide;

Toma, Maxim, Bonhoeffer, Rahner;

Maxim, Damaschin, Teodor, Proclu;

Isaac, Dorotei, Varsanufie;

cãrţile sapienţiale;

Claudel, Schopenhauer,

De Quincey,

Rozanov, Bloy, Weininger, ‘Morgan’;

Saward, McCabe, Weinandy;

Bonhoeffer şi Rahner;

marți, 17 iulie 2012

Despre cursurile lui Aristotel, amalgamare, ‘dorinţa mimeticã’

Niciun comentariu:

Despre mine

Arhivă blog