Din viaţã

Cele numai câteva bloguri curãţele, sau mãcar vag simpatice.
§
Înafarã de ea şi de bucuria împreunã cu ea, nu mã intereseazã nimic altceva.
§
A scrie—articole—MT—JG, Ralea, ME, preotul american—MT: ambele culegeri, ed.—eseistul englez din sc. XVIII—inspiraţia—MT şi eseistul englez din sc. XVIII—
Romane scurte. Loara. Cele câteva pag.. Cele patru cãrţi rãsãritene. Ca de la MT. [Ca de la] MT.
§
Evreul argentinian şi cei doi scoţieni despre Dumas.
§
Şi Stevenson în ştia, îl citea pe Dumas încã din copilãrie.
§
Gracq, Giono şi Dumas. Gracq şi arta parafrazei; Giono şi rescrierea. Gracq parafraza sau fãcea aluzie; Giono rescria.
§
Dumasienii—Gracq, Ralea, Wilde, Giono, Lang, Stevenson, Chartier, Dna. Sand.
§
Al doilea impresionist ardelean—Zaciu.
§
Întâia trilogie—A., Dna. Sand, Lang.
‘Muschetarii’—Ralea, Gracq, Wilde.
Cei doi scoţieni alegeau câte mai multe.
§
Relaţia cu cãrţile nu e o relaţie cu entitãţi abstracte—ci cu nişte exemplare, nişte obiecte care au şi ele o istorie, o devenire, nişte transformãri.
§
Loara& cele ‘câteva pag.’& A.: ed., neokantianul francez—exemplarul rãscitit.
§
Loara& cele [numai] ‘câteva pag.’& vremea& vârf& îndestularea& fustã.
§
Dumas, Féval şi Sue, trataţi ca Balzac, Beyle, Zola şi Hugo—aceeaşi editare insaţiabilã.
§
Romane care sã poatã fi citite aşa cum îi citea ME de M pe anticii lui.
§
Dna. Eliot era mai mãlãiaţã.
§
ME de M e iniţiatorul cititului nesãţios ca al lui JG şi VN.
§
A ‘merge pe cãrţi’—nu pe autori.
§
[Ca de la] MT& 2 x mail—ieri (marţi)& eseuri—cf. ieri; subiecte& cetitorii, contorul& articolul —AD; romane&
Ras.
§
Recitirea—[ca de la] MT—medicul neamţ—cazon—romane—Loara—cele ‘câteva pag.’—a progresa—a reciti—momentul, vârf, scoţianul, ‘Margot’—saţietatea—definirea unui moment.
Aerian. Cam aerian, aiurit. Sãturarea—saţierea—saţietatea—saturarea—simptome—no..
§
Bucuria vie a lecturii—JG, VN, MT, intelectualitatea.
§
Azi, despre recitire—mã pregãteam sã dizertez despre recitire, despre repetabilitatea unui act.
§
Taxonomiile la modã propun o falsã dihotomie: ‘romane istorice’—‘romane de capã şi spadã’. Ceea ce au scris Scott, Dumas, Féval, Vigny, erau, însã, romane istorice de aventuri. Fiindcã existã şi altfel de romane istorice. Dumas, Scott, Féval, Vigny scriau romanul istoric ca roman de aventuri. Istoria nu era neapãrat numai pretext; nici nu servea numai ca fundal. Însã se exploata senzaţionalul ei. Era o istorie senzaţionalizatã, pe steroizi, exploatatã pentru romanesc—având ‘Odiseea’ şi ‘Halimaua’ ca modele. Romanul hoinãrelii, al rãtãcitorilor, romanul zis picaresc, a fost un alt precursor al romanului istoric de aventuri al sc. XIX. Ceea ce scriau pãrinţii din sc. XIX ai genului nu era un hibrid.
§
ME de M [şi anticii ‘lui’]—[ca de la] MT—medicul neamţ—bucuria vie; a testa, empiric—cele ‘câteva pag.’; moment, nesaţ, vârful—Loara—îndestularea—fustã.
§
Dumas ca militant garibaldian.
§
JG arãta posac, mohorât, posomorât.
§
Nu mã intereseazã cum apreciazã în general literatura un critic—ci numai ce are de spus despre cãrţile care chiar îi plac. Interesantã e discuţia ca atare—analiza—nu aprecierea, care rãmâne vagã.
§
Eseiştii—ce sã citesc—trei autoare—eseuri—articole.
§
RK—înseamnã trei romane şi patru antologii sau culegeri.
§
Exemplare întrebuinţate. Câte un eseu lunar.
Ralea, Eliade, Gracq, CN tânãr\ la tinereţe, GM, GS, MT, Zaciu, elveţianul original, A.—articole sau ‘pagini’ la obiect. Evreica. Articole. Articole citite şi recomandate de evreicã.
Eseisticã religioasã—CT. GM—niciodatã menţionat de CT, mereu omis.
Culegeri de gazetãrie de la tinereţe, de ziaristicã a tânãrului, articole şi scrieri ocazionale. Culegeri. Stil.
Douã culegeri ale germanistului\ germanofilului. Latura încântãtoare.
§
Italianul—Dna. A.—HJ—HM—
4 x ….
§
Şi despre alte câteva scrieri ale aceloraşi autori—fie numai şi pentru a compara.
§
Înţelegerea vine cu o senzaţie de dezobstruare.
§
De MT am citit un roman şi o culegere; mai sunt alte cinci romane (numãrând ‘Robinson’ şi rescrierea, redactarea repetatã, o singurã oarã), şi trei culegeri—nuvele şi articole.
Aprecieri—legatar—evreul discret—autoare—premii—stil. Basme.
§
Empiric. A testa.
Umorul cehilor—şi absurdismul lor. Cehii, polonezii, sârbii, ungurii, chiar bulgarii, au literaturi mai prestigioase decât a noastrã. Semioticienii bulgari au fost mai reputaţi ca ME şi CN. Istoricul iluminist englez îl citeazã pe voievodul turcolog—însã era mai entuziasmat de eroul naţional albanez, decât de vreun român.
§
Femeile pot sã fie religioase, fãrã a fi şi prea virtuoase.
§
§
Discontinuitea comportãrii femeilor. Înclinaţia lor cãtre a suferi.
§
Abordarea criticã; despre o carte nu se poate scrie numai favorabil [nişte romane ale unui medic care scria bine, nu era un veleitar]. Ocazii. Trupul. Simţirea. Lacrimi. Victorianul libertin şi anglicanul înfocat. 12 z.. Luptã.
Mereu neinspirat.
Poezia eroticã a lui Jack Donne—poezia de iubire. Englezii [Jack Donne, eseistul din sc. XVIII, chiar Swift—înfocarea şi sentimentul]. Naturaleţea. Firescul. Jocuri. Boala resentimentului. Aspiraţii. Ocazii.
§
Vechii autori de literaturã popularã francezã reabilitaţi, ocazional, de George sau Cioculescu. Astfel de reabilitãri cam neconvinse.
§
Înfocarea eroticã. Ocazii. Neinspirat. Jertfe repetate.
§
Nu cred cã ‘morala’ acelor scrieri daneze sunt cinismul şi libertinajul, apologia dezmãţului şi a declasãrii. Nu cred cã acele scrieri scandinave intenţionau sã promoveze depravarea—nu cred cã asta e intenţia lor. Însã probabil cã existã ceva din reducţionismul biologizant al unui visãtor singuratic, de unde concluzia amarã. Poate cã a subzistat ceva din teribilismul imberb al unui om de ştiinţã solitar şi enigmatic. Lupta împotriva carapacei de prejudecãţi a creştinismului a trebuit dusã cu mijloace dure, adesea de cãtre sceleraţi sau degeneraţi. Însã ofensiva se cãdea sã fie pe potriva blocajului, pe mãsura rezistenţei înverşunate a ipocriziei oficiale.
§
Eroarea lui Spinoza e mai subtilã şi mai plauzibilã decât a lui Descartes. Ea face din inteligenţã reversul substanţei sensibile, face din raţional reversul sensibilului; trebuie demonstrat cã cele douã sunt distincte, cum o pretinde ortodoxia creştinã, şi nu identice, cãci Spinoza le identificã temerar—însã asta fãcuse, de fapt, şi Descartes, care le distingea impropriu, le distingea ca pe douã substanţe materiale, dintre care una mai rarefiatã.
§
Popularitatea, simplismul şi vulgaritatea. Teza corelãrii popularitãţii cu platitudinea şi vulgaritatea.
§
O cititoare obiecta, într—un limbaj confuz, la adresa comportismului, a behaviorismului. Deplângea şi lipsa tranziţiilor, şi pe aceea a lipsei analizei. Scenele se schimbã fãrã tranziţii, şi nu existã analizã.
§
Dintr—un roman, ca şi dintr—un poem, pot fi reţinute imagini—o imagine aparte, originalã, ceva care meritã luarea—aminte.
§
Azi, vin.—cu brio.
§
Artisticitatea danezului aceluia. Unii par sã—şi fi curãţit mintea şi simţurile prin practicarea ştiinţelor—nu sã le fi împovãrat. Mintea şi simţurile le—au fost curãţite. Indiscutabilul element de artisticitate.
§
II:--‘zburãtorul’ (poate: ‘Muntele zburãtor’)—titlul nemţesc& limpezimea vocii, a ‘tonului’ aceluia autobiografic. Trad.. Câte douã trad.—fiecare.
§
Rangul literar, disparitatea şi eterogenitatea& tertipul, diluarea, descrierile placide, fiul, ‘lungirea’, nãravul descrierilor trenante, ‘umplutura’.
§
Nu erau trei cehi, ci trei slavi—un ceh, un croat şi un polonez.
§
Drept ‘Morgensen’& poetul austriac& ‘cusurul danez’, clişeul, stereotipul, defectul.
§
Bizanţul—citadelã a catolicismului rãsãritean. Eu iubesc Constantinopolul drept citadelã medievalã a catolicismului rãsãritean.
§
Înviorarea.
§
2 l.. 6 l..
§
Nu existã o reţetã a eseisticii; însã, în redactarea acesteia, mã gândesc la PC, la eseistul englez din sc. XVIII, la Ralea şi ME, la Zaciu, la MT.
§
Reforma nu e mai zadarnicã la nivel social sau civilizaţional, decât la nivel individual. Aşa cum creştinii constatã zãdãrnicia reformelor politice, a schimbãrilor reformatoare politice, la fel ateii şi anticreştinii constatã zãdãrnicia întreprinderii creştine. Predica nu e mai utilã decât reforma politicã; iar un teolog atrãgea atenţia asupra deprinderii creştinilor de a strecura pãcatele de un anumit fel, lãsând sã treacã abuzurile majore, silniciile şi nelegiuirile, nedreptãţile instituţionale. Acestea nu îi indigneazã pe creştini, care ‘dorm somnul mântuirii’. Inconştient sau nu, creştinii au fost duplicitari—necruţãtori şi aspri cu pãcatele individului, moderaţi în critica pãcatelor statului, ale orânduirii, ale ordinii statale, ale urgiilor publice. Reforma statalã nu e mai zadarnicã decât aceea moralã. Tot de moralã ţin şi una, şi cealaltã. Socialul existã în inima teologiei şi a vestirii veterotestamentare, a vehemenţei şi invectivei biblice. Existã mereu preocuparea socialã, revendicarea socialã, strigãtul celui oprimat. Nedreptatea Îl înfurie pe Dumnezeu. Sfinţii prooroci veterotestamentari chemau mereu la reformã politicã. Denunţau mereu strâmbãtatea socialã, asuprirea, chinuirea celor fãrã apãrare, vitregirea. Existã îndemnuri şi chemãri la asanarea politicã în profetismul VT. Sunt puţine chemãri la o misticã destrupatã, şi multe la dreptate, la sfinţenia ca dreptate socialã, echitate şi eliberare. Nenorocirile sociale sunt biciuite mereu în VT. Reacţionarii nu vor sã audã de aceastã Evanghelie a iubirii din VT. Or, aceasta e ‘teologia împlântatã’, activã. Creştinii obtuzi nu ar trebui sã se plângã, azi, de restrângerea drepturilor pe care chiar strãmoşii lor le—au refuzat altora.
§
Creştin—alãturi de creştinii de stânga.
Alãturi de modernişti în teologie, de democraţi şi reformişti în politicã, de progresişti în Bisericã.
§
Medievalismul îmi repugnã, îl detest.
§
Muzica, cinemaul, literatura, genurile, hainele—modernitatea. O modernitate raţionalã şi inteligentã.
§
Cultura teologilor profesionalişti e la fel de specializatã, de îngustã, de mãrginitã şi parohialã, ca şi aceea a chimiştilor sau a inginerilor. E o culturã foarte deficitarã, parohialã şi circumscrisã. Lipsa de orizont e aceeaşi; de aceea cred cã, într—un seminar, m—aş fi regãsit spontan alãturi de—şi aş fi fost cooptat de cãtre—progresişti. Umanismul patristic capadocian. Firescul şi raţionalitatea acestui vechi umanism patristic al capadocienilor. Zgribulirea medievalã. Cazarma. Cazemata eclezialã.
§
Loara—dupã—amiezele lui JG. Cele ‘câteva pag.’—efectul—‘epiderma’—romane citite mult la un moment dat—momentul, nesaţul.
§
Italienii tind sã îşi subaprecieze propria literaturã. Tind sã se adreseze mai ales altor literaturi.
§
Stilul însufleţit, înaripat şi barbar.
§
Supliciul& contrast& umilinţa. Distrugerea. Ocazii. Mereu neinspirat. Zlataust& preferarea locului de muncã.
Cele douã tipuri de cristologii& adopţionismul& anteniceenii. Anacronism.
Câteva principii.
2 ½ l.. 3 ½ l..
§
Un an. Obrajii. Patru paşi (marţi& vin.& scara& no.).
§
Curajul şi decizia de imitatori, de epigoni—aşa cum la unguri s—a gãsit; la noi, GC îl credea menţionabil numai pe Eftimiu. GC reamintea mereu necesitatea unei literaturi din aceasta banalã, de rutinã—nevoia de Cezar P., pentru a asigura, fie şi prin convenţionalitate, substratul unei literaturi psihologice mai rãsãrite, mai acãtãrii, şi de Eftimiu. Ca sã progresãm în roman, trebuie, credea GC, sã începem de jos—ucenicind şi salahorind, asumându—ne deschis ucenicia şi salahoria, condiţia de debutanţi—nu de veleitari. GS spunea cã, la noi, Eftimiu scrie prozã dumasianã menţionabilã. E nevoie de decizie şi de curaj chiar şi numai pentru a reuşi ca epigon—nici prin asta nu e succesul, fie şi limitat, garantat.
§
Rufe. Pantofi. Casã. Aniversarea. Paşti. Marea. Nuntã.
§
La noi s—au tradus romanele lui Jókai din ’69, ’70, ’72 [ambele] şi ’86; iar în trad. engleze se pot citi şi acelea din ’52—’53, ’81. Cele traduse la noi, toate dupã ’47, sunt voluminoase, ceea ce dã de sperat cã la fel sunt şi cele disponibile în englezã. Romane de o carurã cu adevãrat dumasianã. Carura dumasianã a romanelor ungurului. Reabilitarea limbii maghiare.
§
Ifose de avangardist, cusurgiul polonez.
§
Numai iubire.
§
Ungurii, polonezii, cehii ne—au devansat în roman, ca romancieri. Cehoaica sentimentalã pe care o citeam în copilãrie.
§
Naraţiuni însufleţite, cu temperament, întrucâtva convenţionale.
§
Poate chiar retragerea tirajului—sistarea difuzãrii. Trad. romanelor ungurului—în ordinea raritãţii; care e cel mai rar, ’50. Placheta arghezianã; confuzia, natura mineralelor.
§
Un an& nepãsarea (--preferarea locului de muncã, placiditatea; pasul IV--).
§
Familia—17 z..
A nu vrea nimic. Distrugerea. Apatic, letargic. Contrastul faţã de acum 6 l.. Iluzii.
§
Proastele deprinderi din familie—mohorârea, rãutatea, ostilitatea. Ca sã mã pedepseascã, Dumnezeu îmi ascunde de proprii ochi pãcatul meu, şi mã lasã sã scornesc vini ale altuia. Mã lasã sã pogor, sã descind în urã.
Nevinovãţia aspiraţiilor ei. Teapa. Diferenţa, fineţea ei. Rãstãlmãciri. Înclinaţia cãtre a învinovãţi; otrava urii.
§
Religia Dnei. Eliot o am de la evreicã, de la Ep. Sigrist, de la MP; cred cã şi mâncãul Thibaudet era un admirator.
§
Umplutura. Cf. şi AP. A.. Aprecieri. A.& ME de M—trad.. A.& GKC. Sem. VII.
§
Ideea Vaticanului II nu a fost de a submina continuitatea, ci de a o debarasa de lest.
§
Omul ca manifestare a substratului metafizic al existenţei (de ex., Sf. Herman al Alaskãi, comparat cu Pãr. Deşertului). Nu numai vestirea verbalã, predica. Viaţa umanã ca teofanie. Omul, chemat sã Îl manifeste pe Dumnezeu. Viaţa devine teofanie, vestire nonverbalã. Acelaşi lucru se spunea despre Sf. Toma. Dumnezeu transpare în viaţa omului, prin viaţa omului. De la profeţii VT nu mai avem decât cuvintele, predica, vestirea. Însã omul predicã şi altfel—manifestându—l pe Dumnezeu, rãsfrângându—I raza. Anumite intuiţii apofatice sunt autentice, o anume voalare e necesarã—Dumnezeu e mai degrabã supraindivid, adicã nu Îi pot fi atribuite trãsãturile individului biologic mãrginit, ale individului creat.
Omul e chemat nu atât sã vorbeascã despre Dumnezeu—sau sã se profesionalizeze în aceastã vorbire despre Dumnezeu—cât sã Îl arate, sã Îl manifeste, sã rãsfrângã ceva din raza Lui, sã fie transparent faţã de lucrarea Lui.
Intuiţiile apofatice—germanice, renane, expresioniste, ale lui Blaga, etc.—au importanţa lor, ele aratã incomensurabilitatea categorialã, inadecvarea priceperii.
§
VN şi ideea de plãcere literarã, de bucurie; etalonul. ‘Epiderma’.
§
Sensibilã şi bunã. Boli, dureri, chinuri.
Obrajii. Luni—bluza, cafea şi ştrudele; marţi—dupã tarabe, privirea; haina şic, muzica iranianului; joi—pantofii, haina alba; vin.—fusta, picnicuri.
§
Pretutindeni, în orice culturã, existã calomniatori ai traducerilor—atitudine care mi se pare foarte antitomistã. Existã ceva moftangesc în nãravul de a gãsi cusururi traducerilor, pescuind greşeli despre care, de obicei, nu se aratã în ce grad ar strica semnificaţia paginii. Erorile gãsite pot sã fie reale—şi insignifiante, pot sã nu afecteze decât numai minimal înţelesul. Nu e deajuns sã se probeze existenţa lor; mai trebuie arãtat şi cu ce dãuneazã—şi în ce mãsurã.
Existã deprinderea de a gãsi cusururi traducerilor. Dacã nu de gramaticã, atunci mãcar de alurã, de stil.
Ştiu o singurã eroare descalificantã, arãtatã de rãposatul Munteanu:--înlocuirea unei persoane gramaticale, într—o traducere, strica tocmai miza esteticã şi contravenea intenţiei romancierului francez tradus. Altfel, traducerile pot fi folosite. Ca şi Sf. Toma, ca şi Pãr. Schall, nu am ‘snobismul originalelor’, ‘snobismul recurgerii la original’. Superstiţie filologicã pe cât de detestabilã, pe atât de descurajantã.
Traducerea—remaniere e altceva, ea scâlciazã originalul, îl deformeazã şi perverteşte. E o silnicie. Zeloţii filologiei, zelul filologic se va amuza mereu vânând erori şi inadecvãri; e o ieftinãtate, şi, cel mai adesea, un sofism—cãci afectarea înţelesului rãmâne nedemonstratã, e numai postulatã.
§
Polonezii, armenii n—ar fi mai puţin îndreptãţiţi ca evreii la o literaturã a prohodului.
§
Pobedonosţev mã intereseazã numai ca jurist—se spune cã era foarte învãţat—nu şi ca sinistru politician antireformist.
Pobedonosţev şi Stere ca jurişti, ca universitari.
Rutina predatului, blazarea—şi banalizarea.
Pobedonosţev mi se pare extraordinar în calitate de jurist foarte învãţat, de jurist neîntrecut, eminent. Cum ajunsese la aceste performanţe savante, cu ce sacrificii personale?
§
Ca înfãţişare, şi FMD, şi ceva mai tânãrul Pobedonosţev erau livizi şi neplãcuţi; semãnau.
§
Juriştii ruşi. Basarabenii. Hasdeu, Stere şi dreptul. Avocatura. Magistratura. Predatul.
§
Nefirescul.
§
În faţa romanului zis picaresc, reacţia mea spontanã e aceea a lui A., nu aceea a huşeanului; cunosc aceste douã reacţii tipice—de scârbã, şi de jubilaţie amarã, rea, la zugrãvirea dezmãţului şi a josniciei. Iar a doua e o reacţie de stârpiturã, de otreapã. Faţã de romanul numit picaresc, eu simt la fel ca A.—numai dezgust şi neplãcere.
Numai târâturilor dezabuzate le poate place romanul picaresc. Îi prefer romanul sentimental. Mai degrabã sentimentalitatea, decât complacerea.
§
Postulatul gradãrii continue pânã la infinit—scara perfecţiunii. Argumentele acestea medievale sunt nu numai abstracte, ci şi false, greşite şi neconvingãtoare.
§
Maestrul perifrazei.
Maestrul întortocherii.
Expresii perifrastice, circumvolute, întortocheate.
§
Plãcerea vie (MP; Joyce, la VN), ideea de plãcere vie, şi subiecte ale eseurilor lunare—unul din tabele [am dat douã redactãri, o completare de autori, şi un tabel]. M—am lipsit, şi mã lipsesc, pânã şi de plãceri literare—din convingerea cã nu mi se cuvin, cã Dumnezeu mi le interzice, cã ar fi prea bine. E o pervertire a nevoii de plãcere, o substituire a ei cu intenţia plãcerii.
§
Exemplarul ed. operelor unui autor.
§
A. a reabilitat, literar, câţiva romancieri—pe Dna. Sand, pe Rolland (--ambii, cu câte un roman despre muzicã--). Era, împreunã cu Matei C., unul din cei doi mari admiratori ai lui Retz. Citea câţiva memoralişti—în ordinea popularitãţii: Saint—Simon, Las Cases şi Retz.
§
Aceastã boalã—interzicerea plãcerii, cantonarea în insatisfacţie, descurajarea cronicã, fuga de plãcere—a fost observatã la mine şi de alţii. Originea ei e ereditarã. Provin dintr—un neam pãgubos şi becisnic. Folositor e sã o denunţ ca pervertire.
Provin dintr—o familie de moluşte cantonate în mâlul apatiei, mizeriei şi adinamiei. Provin din fiinţe asociale şi lingave.
§
La vremea rãului, sã ştii sã denunţi rãul, nu sã i te supui. Sã îl identifici.
§
Plãcerea literarã vie, şi eseurile lunare.
§
Moş Zaciu—14 cãrţi înainte de ’89, şi patru din cele de dupã ’89. Dãduse la ivealã 14 cãrţi în 20 de ani. Un sârguincios. Înainte de ’89, cãrţile lui au apãrut în intervalul ’64—’83. A preferat, în criticã, genul scurt şi tratarea succintã.
§
Desemnarea prin autori—pentru a marca diferenţa, pentru a sublinia deosebirea.
§
Nu pe trotuar se învaţã mersul pe bicicletã.
§
Se vede în ce sens scrierile scurte ale lui Simmel sunt eseuri, şi nu studii. Asta spunea şi Marcel, care considera atitudinea berlinezului ca fiind una eseisticã.
§
Poate cã e numai o falsã amintire—nu ştiu dacã englezul modernist nu se pronunţase şi cu privire la alte romane ale italianului—propagandist al darwinismului, darwinist militant.
§
Îndrãzneli banale.
§
Epigoni. Epigonism. CMM, nu IK.
Nu e un epigon sau compilator. A fãcut mai mult, şi altceva, decât sã compileze trudnic, sârguincios, rezultatele altora, sã rezume eforturile altora. E un autor original, de sine stãtãtor.