Despre un vechi almanah SF, despre Anatoli Dneprov şi despre Octavian Sava

Despre un vechi almanah SF, despre Anatoli Dneprov şi despre Octavian Sava





Citind ‘Almanahul Anticipaţia ‘83’, am început cu un interviu al lui Hobana (banalitãţi despre o cãlãtorie în SUA), pagina lui Mironov despre nuvelele lui Colin (encomiu de o afectare cam puerilã) şi grupajul lui Rogoz, ‘Retro SF’, pentru care acesta alesese patru povestiri apãrute odinioarã în CPSF—douã sovietice (Dneprov—publicat şi în no. 141, 147—149, 171—173, 190, 197, 279 ale CPSF; ) şi douã autohtone; bunul Rogoz propunea, de fapt, o retipãrire selectivã a CPSF.

Împotriva pretenţiilor fanteziste ale unor Mironov şi Rogoz, este evident cât din SF nu constituie literaturã autenticã, ci cârpãcealã, însãilare, îngãlare. Mare parte din ceea ce s—a publicat ca SF era, literar, de nivel infragazetãresc.

Destul de variate ca naturã, povestirile lui Dneprov traduse la noi nu depãşesc, cu toate aceasta, nivelul unor aiureli amuzante, puerilitãţi hazlii, de o ingeniozitate destul de şchioapã şi de o vervã speculativã artificialã, modestã şi neconvingãtoare. Nimic nu ‘debordeazã’.
Aruncându—ne privirea pe un catalog al primelor sute de no. ale CPSF, se vede cã Anatoli Dneprov era unul dintre cei mai traduşi autori sovietici—probabil cel mai tradus—poate la ceva distanţã de Rosohovatski (165, 184, 219, 283—284, 316, 319, 336, 379), Juravliova (112, 141, 211—214, 252, 275) sau Gor, spre a nu mai discuta apariţii meteorice ca Nemcenko (151, 184), Gurevici, Safronov (141, 157, 183), Fradkin, Zabelin, Anfilov, Saparin. (Dupã no. 225—sau, de fapt, dupã no. 214—, înceteazã traducerile de rutinã de SF sovietic. Iar o concluzie personalã, însã verificabilã statistic, ar fi aceea cã SF—ul sovietic a fost mai mult tradus în CPSF între no. 112—214. De notat şi cã fraţii Strugaţki îşi fac apariţia de timpuriu, de la no. 87.)
Dneprov fãcea SF pe teme de biologie, bineînţeles foarte arbitrar şi chiar neglijent tratate. Surprinde puţin faptul cã şi ‘ideile’ biologice sunt nişte cârpãceli (ca sã nu mai vorbim cã par subutilizate, prea puţin exploatate), şi aspectul literar lasã de dorit; absurditãţi stridente abundã (cosmonauţi care nu ştiu sã—şi foloseascã costumul şi n—au un instructaj elementar; laboratoare biologice de vârf care duc lipsã de unelte banale şi unde nu existã obiceiul de a fotografia rezultatele—ficţiunile lui Anatoli Dneprov abundã în neglijenţe de adolescent şi stângãcii incredibile). Notele povestirilor se ocupã de absurditãţile ştiinţifice ale speculaţiilor lui Dneprov; însã deranjante sunt celelalte stângãcii, greşelile din registrul ‘realist’. Cum poate fi închipuit un laborator biologic care depinde de aparatul fotografic al unui reporter? Cum zboarã un cosmonaut care n—a fost instruit sã—şi utilizeze costumul? Lamentabil.
Rogoz admira scrisul lui Dneprov, ale cãrui povestiri le—a publicat destul de des şi le—a şi prefaţat; ‘Factorul timp’, o wellsianã fantezie paleobiologicã, e simpatic scrisã, însã nu fãrã defectele bolşevismului literar.
‘Experienţele profesorului Leonozov’ se întemeiazã pe o prejudecatã foarte rudimentarã: aceea a ‘perfecţiunii’ proceselor biologice, care în mintea lui Anatoli Dneprov ar putea înlocui electronica. Procesele biologice reale tatoneazã, dau chixuri, izbutesc în linii mari. Dneprov crede cã ele au exactitatea maşinii. Acest tip de maşinism în înţelegerea dinamicii biologice e complet fals. Pe de altã parte, calitãţile literare ale lui Dneprov sunt practic inexistente. Excepţia o constituie nuvela aleasã pentru republicarea în almanah de cãtre Rogoz,
Impresia mea este cã Dneprov era un cârpaci; nu prea împãrtãşesc gustul exagerat al lui Rogoz pentru aşa ceva.

CPSF avea obiceiul de a publica, drept poştã a redacţiei, scrisori inventate, care par toate scrise de o aceeaşi mânã, pretins feedback, misive contrafãcute care au toate acelaşi ton şi aceeaşi gramaticã fadã; nãscocirea din no. 172 semnaleazã ‘Pisica din Baskerville’ şi ‘Uraniu’ printre cele mai reuşite proze publicate.

Pe Octavian Sava îl consider o figurã cumva misterioasã a SF—ului autohton; fãcând parte, ca şi Ghenea, din generaţia pionierilor, a fost publicat de CPSF în no. 1—2, 58, pentru ca ulterior sã disparã din cataloagele colecţiei. Din aceeaşi generaţie a pionierilor de ocazie fac parte şi cei doi Niga, Leonid Petrescu, menţionatul Ghenea—exponenţii proto—SF—ului românesc—acele prime câteva scrieri care pentru mine fac parte din mitologie—unele din ele sunt lucruri citite la 12 ani, iar altele chiar din şcoala primarã: Meteoritul de aur; Uraniu; Sahariana; Piticii în ţara lui Guliver; Prizonieri printre giganţi; Polul intangibil; Pasărea de piatră; Apa care usucă; Constelaţia din ape; De vânzare Paradisul! --vreme în care poezia era pe potriva stângãciei. Pe de altã parte, se mai poate simţi în acest primitiv SF un suflu vernian, o cuprindere vernianã, raza vernianã—ca generozitate şi însufleţire a povestirii—şi ca miraculos de tip vernian, cu suspansul inerent.
Revenind la Sava, la acele începuturi ale SF—ului autohton cele douã scrieri ale lui au fost remarcate şi plãcute, au plãcut, au reprezentat ceva. Autor al primei povestiri publicate de CPSF, ‘Meteoritul de aur’, a izbutit ceva cu aceastã ficţiune de aventuri cu titlu vernian şi care aminteşte de literatura pentru bãieţi interbelicã; modelul ei nu e SF—ul—sau nu ceea ce se publica la mijlocul anilor ’50 drept SF, ci vechea literaturã de aventuri, proza exoticã de suspans.

Mã întreb câţi, azi, în Iaşi sau în România, îşi mai oferã plãcerea de a citi întâiele numere ale CPSF—ului? Sau cine mai ştie scene din întâiele povestiri, pe dinafarã?
Erau ele mãcar o bunã literaturã de aventuri? Erau ele mãcar divertismente bune de citit în tren? [1] Ca şi cinemaul românesc comunist, şi SF—ul a tins sã fie foarte autocritic, plin de obidã; rechizitoriile împotriva subproduselor autohtone constituiau, în mâna veleitarilor arţãgoşi, un loc comun, iar evaluãrile erau mai mereu înveninate, încrâncenate, contondente. Unele aprecieri negative de mai târziu tindeau şi sã fie improprii, cãci alegeau, din ifos sau din curatã incompatibilitate neconştientizatã între ‘critic’ şi genul despre care scria, etaloane inadecvate, înafara intenţiilor reale cu care acest SF autohton timpuriu a fost scris—ca SF—ul ‘filozofic’, etc.; aşa cã se scria cu obidã despre creaţiile SF—iştilor de pe la noi.

Timpurie pare traducerea, în CPSF, a lui Cortazar.


NOTE:

[1] Ca şi Stevenson, Lang şi Wilde, tind sã cred cã literatura de divertisment izbutitã nu e mai frecventã decât aceea ‘principalã’—şi din cam aceleaşi motive. Cu alte cuvinte, nu cred cã e mai uşor de scris un roman de aventuri bun, decât unul analitic sau, în orice caz, de ‘literaturã principalã’.
Inferioarã estetic, izbânda în scrierea literaturii de gen e la fel de anevoioasã ca şi aceea în scrierea marii literaturi principale, iar surogatele, la fel de dezagreabile.

Reflecţia despre roman, despre arta şi condiţiile romanului, a lui Gracq este una interesantã şi semnificativã.
Probabil cã a lui Gracq este singura reflecţie criticã ce mã mai intereseazã.
§
Joyce, ‘Lear’, unii modernişti realişti anglo—saxoni.
§
Azi, 20 de cãrţi (22 vols.). Trei ed. ale ‘Parmei’, ‘Nuvele’ şi ‘Leuwen’; ‘Jacquou’, ‘Romanul care ucide’, ‘Poezii’ (Beniuc), ‘Evantaiul cu noroc’, ‘Comoara Crãişorului’, ‘Poveşti pentru a—mi îmblânzi iubita’, ‘Într—o casã strãinã’, ‘Sfaturi pe întunerec, II’, ‘Turmele Soarelui’, ‘Povestea unui debut’, ‘Nesfârşitele primejdii’, ‘O iarnã pe muntele Fuji’, ‘Noaptea’, ‘Subiecte de conversaţie’ şi ‘Comoara din insulã’.
§
Tolstoi, Stevenson, Beyle, Balzac, Gracq, ‘Lear’.
Literatura hedonicã. Oare câtã literaturã îşi ia ca obiect şi ca scop bucuria?
§
Romanul şi nuvelele lui Beyle, câteva cãrţi de Stevenson, de Tolstoi, de Gracq. Kipling, ceva poezie. Eseistica hedonicã a lui Ralea. PC. Ceva teologie, ceva filozofie—pe alese. A nu mã (mai) pretinde altcineva. Frazer—ca pe potriva prozatorilor baroci englezi ai sc. xVII; aprecieri literare cred cã şi existã, ca şi, de ex., buna lui reputaţie cu literaţii.
Boswell şi Ghica, Neculce. Lecturile lui Barbu şi Cãlinescu. (Pe de altã parte, bizareria care face ca G. Cãlinescu sã nu fi ales tocmai … ‘realismul’ lui Beyle—sau ceea ce lua ca atare.)
Mai ales, stilul acela suplu, luminos, transparent.
A se vrea Beyle al ‘Parmei’.
§
Cu fiecare roman, scriitorul are şansa de a fi Beyle al ‘Parmei’, Stevenson al ‘Insulei’, de a da marele roman hedonic.
De a gãsi acel ton luminos şi hedonic, domol şi ager, transparent şi inteligent. A vorbi AŞA, în acest fel, despre viaţã şi despre plãcerile fanteziei. A defini literatura practicatã şi de interes pornind de aici.
Expus vieţii, experienţei, înfiorat de ele.
Dumas rescris de Beyle; ceva ce Lang sau Stevenson n—ar fi vrut, însã Chartier şi Gracq, da.
A visa la cutare rescriere.
Scrierea romanului, ca şansã—având în minte etaloanele. A nu face rabat de la ceea ce vreau.
§
Pastişe. Pastişe rãsuflate.
§
Valori.
Marile romane pesimiste şi mizantrope par scrise de nişte jeguri, de oameni dintre cei mai scârboşi, mai execrabili, în general mai rãi decât lumea pe care pretind sã o descrie.
§
Condiţiile umane—limitã sunt în general meritate, sau explicabile.
§
Am cu ce compara, am la ce raporta, nu—s ‘în aer’.
§
Sau Verne—atunci când e bine scris.
§
Romanul era luminos şi senin, ‘empiric’, iar eu: rugos, oţãrât.
§
Tãria care vine din refuzul cârpãcelii. De ex., din refuzul etichetelor ca ‘romanesc’, etc..
§
Nu cred cã Paleologu ar fi aprobat judecãţile aşa de negative ale lui Gracq despre Flaubert, Proust şi ‘Roşu şi negru’.
Gracq fãcea praf ‘Roşu şi negru’, îl anula ca roman (deşi se zice cã la tinereţe îl ştia pe de rost). Drept cititor, Gracq este opusul lui Chartier, e un antiapriorist, un empiric. Unde Chartier postuleazã, decide aprioric, Gracq constatã, testeazã. Iar aprecierile lui despre ‘Roşu şi negru’ sunt de o asprime neobişnuitã. Vroia oare sã spunã cu asta cã ‘Roşu şi negru’ este o carte ratatã?
§
Unitatea de apreciere esteticã este cartea, ar spune Gracq; numai la acest nivel, al singularului, se pot face aprecieri.
§
Contrafacerea artei lui Beyle, inautenticitatea.
§
Opere, ‘Parma’, lecturi.
§
Desãvârşirea şi imperfecţiunea.
§
Stenic, vital, viril; ‘Parma’, luminos, ten, manuale.
§
169—170; 174—179; 74—77; 139—140; 287—288;
§
‘Cã socotea gunoiul palat, şi rãnile, mãrgãritar.’
§
SF, muzicã, manuale, ‘Parma’—lecturi hedonice.
§
Ca Beyle la Gracq—citibili la fel—Lem,
§
Rãsãritenii vorbesc despre Pãtimire fãrã afectare sentimentalã, fãrã pozã sentimentalã.
§
Înţelegerea prea mecanicistã, legalistã şi abstractã (a primatului, a acţiunii harului …).
Apusenii greşesc prin acest mecanicism juridic.
§
Fritz Riemann despre cele patru frici (a istericului ‘agãţãtor’; a depresivului; a schizoidului; a ambiţiosului care se teme de nonvaloare).
§
Manuale; SF; rusul; ‘Parma’; Papa. Cãrţile de joi; orã, urnirea.
§
Istorie, ontologie, cosmicizare. Perspectiva neotestamentarã e mai ales aceea istoric—ontologicã, urmãrind destinele istoriei şi ale fiinţei în dinamicã, ale fiinţei în transformare. Cosmicizarea a însemnat şi abstractizare: o falsã universalizare care a eviscerat ceea ce existase ca sentiment istoric şi ontologic.
§
Calitatea reflecţiei, nu a erudiţiei (teoretice); existã contraexemplele relevante.
§
Religia în firescul vieţii şi în limpezimea gândirii—nu în artificialitatea vodevilului şi a stridenţei, a afectãrii şi pozei.
Negarea balastului pseudocreştin poate sã fie una implicitã; progresismul creştin trebuie sã ia, cred, mai ales forma afirmativitãţii.
Nu e vorba de a blama modul cum şi—au trãit vocaţia creştinã alte generaţii; nu poate fi vorba nici despre a proceda mecanic, a arunca în vrac.
§
Sunt doi ani de când reflectam sau vroiam sau speram sã strâng ceva note pentru o dogmaticã ‘aşa ca a lui Barth’ (şi aveam în vedere nu numai prestigiul, ci şi dimensiunile cãrţii acestuia).
§
Barth—ca opus lui Rahner—fiind antiapriorist. În om nu existã principii ale
§
Nicola Bux invocã, drept fundamentare a teologiei sacramentale, exact acelaşi pasaj din Papa Leon I, ca şi iezuitul melkit în encomiul fãcut cãlugãrului flamand; iar Nicola Bux merge şi mai departe, arãtând cã Sf. Toma trebuie înţeles sau interpretat în perspectiva principiului enunţat de Leon I.
Adâncimea şi valabilitatea interpretãrii Sacramentelor la Leon I.
Iezuitul melkit spune cã principiul sacramental al lui Leon I a fost reluat de cãtre faimosul dominican flamand; Nicola Bux spune cã enunţul respectiv, citat de CATEHISM, constituie şi cheia înţelegerii teoriei tomiste a Sacramentelor (sau, poate, corectarea sau completarea sau adâncirea acesteia).
§
Inteligenţa, cultura, pãtrunderea, relaţia cu viul—nu erudiţia pedantã. (Ceea ce practicau tinerii teologi de pe vremea lui Ratzinger.)
§
Sb. l—am citit pe Dneprov şi un almanah SF; dum., pe Scheffczyk şi pe Dneprov.
§
Sovieticii în CPSF: 22/ 100, pentru întâia sutã; 43/ 100, pentru a doua sutã; 15 no. cu mãcar un text sovietic, în cea de—a treia sutã, însã rarefierea prezenţei sovietice era deja patentã.
§
O pastişã poate fi şi una reuşitã (v. Weyman, Giono); pastişa nu înseamnã numai decadenţã, poate fi şi creativitate dirijatã, inspiratã livresc. Iar în alt plan, este ceea ce spune Ep. Sigrist cã s—a întâmplat cu Tarkovski şi Bergman. (Cu toate cã nu e adevãrat cã cele mai bune romane dumasiene n—ar fi scrise chiar de Dumas.)
§
A testa. Neaprioric, necomplice, neconcesiv, nearb..
§
Învierea ca sigiliu al biruinţei (nu ca ‘reanimare’). Cã rãul e fãrã putere înaintea binelui (‘a cãzut prin ceea ce nu vedea’). Mã mai gândesc şi cã Învierea este sublimul Lui Dumnezeu; nu are nevoie de o motivare teoreticã, de o justificare doctrinarã. Ea ţine pur şi simplu de sublimitatea Lui Dumnezeu, dincolo de raţionamente.
Tresmontant constatase cã nu îi poate gãsi un loc raţional, o justificare, o motivare realã. Însã dacã e numai sãrutul Lui Dumnezeu, strãlucirea Lui generoasã, irumperea sublimului Lui care transformã şi uimeşte?
Viaţa, faptele Lui Iisus au o iconomie raţionalã, gândibilã, pe care Tresmontant o vãzuse. Învierea e trecerea la altceva. E irumperea harului, a comunicãrii personale a Lui Dumnezeu—nu mai e loc de altceva. De aceea Învierea e, într—adevãr, nejustificabilã raţional.
§
Sacramentologia apuseanã porneşte de la un enunţ al lui Leon I, Episcopul Romei. Un iezuit melkit spune cã perspectiva sacramentologicã leoninã a fost reluatã de cãtre un dominican flamand; iar un teolog italian o pune în legãturã cu doctrina tomistã a Sacramentelor. Hristos e Cel Care e prezent şi continuã sã acţioneze direct în Sacramentele Bisericii Lui; aceasta este teoria apuseanã a Sacramentelor. Se înţelege de ce şi fracţionarea, şi dispersia sunt greşeli posibile.
Se spune cã Biserica apuseanã posttridentinã a greşit prin fracţionare, prin scindarea lucrãrii integrale a Lui Hristos—lista Sacramentelor, etc.; însã creştinãtatea rãsãriteanã greşeşte prin contrariu: prin dispersie, pulverizarea Sacramentelor, înţelese în sens tare, în vagul unei irizãri mistice şi confuze. Unii prea localizeazã; iar ceilalţi prea disipeazã.
§
O Bisericã devastatã de arheologism şi de erudiţie stupidã.

Orhan Pamuk, cititor

Orhan Pamuk, cititor




Lecturile, aratã Pamuk, sunt experienţe de viaţã: experienţe emoţionale, sufleteşti şi intelectuale care aparţin existenţei. Scriind despre cãrţi, Orhan Pamuk nu monografiazã un timp al studiului, ci unul al vieţii.
Îmi place eseistul Pamuk—şi, în orice caz, îl prefer, ca sã vorbesc despre eseurile romancierilor, eseistului Fowles, care are stângãcii stridente.
A doua din cele nouã secţiuni ale cãrţii de eseuri a lui Orhan Pamuk [1] se referã la cãrţi şi citit; cu aceastã secţiune am şi început lectura cãrţii. Cantitativ, e vorba de 16 din cele 76 de capitole ale cãrţii, cam o şesime din numãrul de pagini. 13/ 16 eseuri se referã la cãrţi sau autori anume; de ex., douã sunt despre un scriitor, probabil austriac, despre care eu nu ştiam nimic—Bernhard (e drept cã nici eseurile lui Pamuk nu mã determinã deocamdatã sã vreau sã aflu mai multe). Tonul eseurilor este emoţional şi recognoscibil—inclusiv în uşoara afectare liricã, sau modularea elegiacã proprie şi romanelor autoscopice şi confesive ale lui Pamuk; iar din acest punct de vedere, vreau sã spun acela al autoscopiei şi al analizei de sine, eseurile lui Pamuk sunt unele montaigneene—ca ceea ce e mai bun în publicistica lui Sebastian, amintesc tradiţia îngrijitelor confesiuni montaigneene, ceea ce se vede chiar din frumuseţea ansamblului neîntâmplãtor al volumului—ca echilibratã dispunere de eseuri variate.
Calitatea traducerii scade cãtre finalul secţiunii, descreşte.
Aceste eseuri îl reprezintã pe Pamuk drept cititor, sunt eseuri de cititor, ca ale lui Kurp şi probabil mai mult decât ale lui Gracq; mãrturisiri de cititor, directe şi emoţionante.
Senzaţia mea este cã Nabokov ştie cã literatura lui Stendhal, Dostoievski, Mann este aceea care vorbeşte despre lucrurile care meritã tratate literar—pe când experimentalismul, de care Pamuk pare a face caz, rãmâne la fleacuri.
Lui Pamuk i—a atras atenţia un Stendhal descriptiv, emoţional şi, în orice caz, ‘deproustianizat’, exceptat de psihologism. Bineînţeles cã Pamuk remarcã psihologia de la Stendhal, însã acordã o menţiune aparte descrierilor, se aratã atras de acest Stendhal descriptiv. Paragrafele despre ‘Mãnãstirea din Parma’ mi—au plãcut, întrucât mi se pare cã Pamuk l—a simţit bine pe Stendhal. Camus e şi el remarcat ca ‘romancier descriptiv’ şi apreciat pentru realismul sãu.
Pamuk scrie bine şi despre Nabokov şi mila arãtatã de acesta Lolitei, lui Knight şi Shade. Îl preocupã, la Stendhal, Camus, Nabokov, realismul, impresia de real—realism desigur foarte subtil şi inteligent, şi asta subliniazã şi la Nabokov; îl atrage realismul lumii exterioare. Pe de altã parte, îi plac diatribele, jocurile de cuvinte, ludicul verbal. Îi plac avangardiştii; unii îi plãceau, iar câţiva chiar continuã sã—i placã.
Gândirea lui Pamuk, în aprecierile lui cam monotone despre viaţã, este aceea a unui pesimist şi a unui elegiac; pesimist nu tãios, ci, cum am spus, elegiac.
Eseurile despre Llosa şi Rushdie par destul de dezlânate şi chiar incoerente, însã chiar şi ele manifestã desãvârşitul gust al lui Pamuk şi viul sãu simţ literar, de om care nu e dispus sã se lase amãgit; cum eu le citesc în englezã, cred cã sunt prost traduse. Aratã mai mult a note preliminare, mai degrabã nişte însemnãri rãzleţe.
Un lucru minunat, la cititorul Pamuk, este acela cã îi plac atât Dostoievski, cât şi detractorii sãi (Nabokov şi Borges), cei care reprezintã contrariul artistic al primului. Existã Mann, Proust, Dostoievski—şi Calvino, avangarda ca formalism şi exerciţiu …. Legãtura o constituie avangardiştii ‘psihologici’, marii avangardişti anglo—saxoni interbelici aflaţi în cãutarea realismului psihologic.

Într—unul din romanele lui Pamuk, protagonistul este un student cãruia citirea unei cãrţi îi schimbã viaţa; în eseurile sale, Pamuk vorbeşte în termeni similari despre citirea juvenilã a unui roman al lui Dostoievski.
Despre Dostoievski, Pamuk a scris mult mai bine decât a fãcut—o, de ex., Proust; îl simte mai bine, şi—l politizeazã, îl ‘deşestovizeazã’. Priceperea e de netãgãduit. Pamuk mânuieşte notabile calitãţi de caracterizare esteticã, iar eseurile lui sunt distinse, pe lângã numitul ton elegiac, de inteligenţa ascuţitã şi de fineţea aprecierilor literare. În concluzie, avem în Pamuk un eseist de citit. Ca romancier—eseist, el aminteşte de evreul Sebastian; cu diferenţa cã raporturile în creativitate sunt inverse: la turc primeazã romancierul, creatorul, iar la român, eseistul.
Câte un cuvânt despre originea fiecãrui text cules în acest volum n—ar fi stricat.

De la Londra am adus trei cãrţi de eseisticã—Fowles, Clive James şi Pamuk; aşa cum se vede, numai unul dintre autori e un eseist ‘de profesie’, ceilalţi doi sunt mari romancieri, ale cãror consideraţii—mai ales despre literaturã—s—a întâmplat sã mã intereseze.


NOTE:

[1] Orhan Pamuk, ‘Other Colours. Writings on Life, Art, Books and Cities’.

Lino Aldani, ‘37°’

Lino Aldani, ‘37°’





Scrisã cu vioiciune, într—un stil gazetãresc, alert, uşor parodic sau umoristic, caracteristic literaturii italiene de gen, cu ocazionale note agreabile de senzualitate, nuvela ‘37°’ a lui Lino Aldani, descrie, în termeni cum altfel decât ucronici, urmãrile, în viaţa privatã şi profesionalã a protagonistului, a unui derapaj civil, politico—social, care duce la cvasiabsolutizarea controlului exercitat de instituţiile medicale asupra societãţii. De parodie ţine şi jargonul fistichiu, în care vehicolele viitorului se numesc levacare, etc.; iar tonul este unul glumeţ şi pus pe şotii.
Hobana vrea sã ne convingã cã avem de—a face cu o ficţiune stângistã ambiţioasã polemic, însã Aldani dã povestirii lui un binevenit ton de glumã. ‘37°’ vine din ţara care a dat westernul spaghetti şi atâta policier parodic—spre a nu mai aminti tocmai cinemaul SF burlesc.
Tonul lejer al lui Aldani recomandã nuvela aceasta ca pe un divertisment plãcut.

Lino Aldani, SF—ist italian relativ mult tradus la noi, dã cu ‘37°’ o agerã şi lejerã distopie a sistemului medical totalitarizant.
Grafica coperţilor celor douã fascicule, semnatã de Nicu Russu, face cinste CPSF—ului. Prima dintre coperţi ilustreazã momentul în care Nico şi Doris sunt deranjaţi de inoportunul levacar.

Eduard Jurist, ‘Învãţaţi sã râdeţi fãrã profesor’

Eduard Jurist, ‘Învãţaţi sã râdeţi fãrã profesor’




În adolescenţã, cãrţile de formatul acesteia erau preferatele mele: mici culegeri de prozã scurtã umoristicã româneascã, de care eram mare cititor.
Fãrã a fi deosebit de inspirate sau de spirituale, schiţele lui Jurist, al cãrui admirator sunt din copilãrie, sunt suficient de inteligente—acceptabil de inteligente şi, altfel, anodine; o carte cu schiţe vesele pentru copii mi—a fãcut cunoştinţã cu Jurist, atunci când eram în şcoala primarã.

Reconcilierea de pe patul de moarte a Sf. Juan cu prigonitorii sãi nu trebuie înţeleasã ca o pocãire a acestora, ca o recunoaştere de cãtre ei a vinei lor, ci ca o formã de generozitate a lor şi ca o expresie a faptului cã—l iertaserã pe Juan, considerau cã bolnavul meritã iertarea lor—a fost forma lor de a fi caritabili faţã de bietul Juan, au decis sã punã capãt animozitãţii. Fãcând asta, ei se considerau generoşi, magnanimi. Nu îl reabilitau pe Juan, ci îl iertau frãţeşte, îi dãruiau pacea lor, atâta câtã o aveau.
Nu e vorba cã ar fi vãzut cã Juan ‘avusese dreptate’; însã au crezut necesar sã îi dea iertarea lor.
Prin asta nu cã ei şi—ar fi recunoscut greşeala; ci le iertau pe ale lui.
Juan nu a fost astfel ‘reabilitat’, ci iertat, i s—a dat iertarea. Nu s—a recunosct astfel vreo greşealã în judecarea lui.
Însã acea lume era una nederizorie.
§
Luni—joi:
--joi: Frazer (5 vols.), ‘Un dor fãrã saţiu’, ‘Studii despre opera lui Mihail Sadoveanu’, fraţii Grimm, Fischer, ‘Învãţaţi sã râdeţi fãrã profesor’, ‘Istoria evreilor’, ‘Fructele pãmântului’, Aisberg, Borec, trei cãrţi de electronicã, ‘Gramatica pentru toţi’; CPSF—238 no.; ‘Patria m—a fãcut om’ şi ‘Maigret’;
--marţi: Sorescu, Camil P. şi Wells;
--luni: ‘Uimitoarele peripeţii ale jupânului Antifer’ şi ‘Soarele de la Breda’; ‘Imnele Raiului’, ‘Imnele Pãresimilor, Azimelor, Rãstignirii şi Învierii’, ‘Puterea inimii’, ‘Predicile’ Sf. Luca, ‘Prietenia cu Iisus’ şi o omilie patristicã la aşezarea în mormânt a cadavrului Domnului nostru.
§
Majorarea salarialã am dat—o pe cãrţi—azi, ieri şi luni.
§
Azi: ‘În tranşeele Stalingradului’, ‘Cãlãtorie în trecutul Pãmântului’, ‘365 întrebãri incomode’, ‘Confesiunile unui opioman englez, urmate de Diligenţa şi Despre omor considerat …’.
§
James, 70 de ani, pare, uman, departe de modul de—a fi al lui Kurp.
§
A nu se teme de ‘platitudinea’ cuviincioasã, moralizatoare, sau de concluzia de bun simţ, normalã, care e oricum mai rarã decât s—ar crede, a nu vâna ingeniozitatea cu orice preţ. A da platitudinii ce e al ei—cum fac, în planuri diferite, Stagyritul şi Gilbert.
§
Nişte închipuiţi.
§
Kurp despre claritatea lui Swift, Sterne, Johnson, Boswell. Daţi ca modele de stil limpede—şi citibili ca atare. Stil nefumegos, transparent. Remarci literare; cred cã am întâlnit pentru prima datã remarci de naturã literar—esteticã referitoare la stilul lui Swift, la Taine.
§
Waugh, Fowles, James, Paleologu, SF.
SF, câteva almanahuri, antologii britanice, Manolescu şi umor.
§
Hibridizãrile necesare, sau mãcar plauzibile. Monahismul apusean a început ca un hibrid; de aceea, nici ideea unui carmelitism rãsãritean nu e o anomalie. Succesul unei hibridizãri depinde, însã, de oportunitate şi de organicitate.
§
Învierea Lui Hristos, izvorul bucuriei şi nãdejdii noastre—sãrbãtoarea duminicalã a Paştilor Domnului.
§
Dimensiunea misticã a cristologiei egiptene, cu toatã unilateralitatea ei.
§
Frumoasã o vreau eu; deşteaptã trebuie; bunã, e nevoie.
§
Atitudine virilã, bãrbãteascã şi simpaticã.
§
A fi lacom sau a mânca mult nu înseamnã a se şi pricepe. Toatã lumea mãnâncã. Puşlamale oribile sunt şi mari mâncãi. Nu înseamnã cã, dac—o fac des sau mult, n—o fac şi prost.
§
Calitatea perceptibilã a imnografiei şi a liturgicii rãsãritene a prohodirii Domnului. Ceva luminos, salubru, moderat şi profund.
O prefer de departe alternativei vestice.
§
Adevãruri morale care constituie o sursã de forţã şi de regenerare, de diferenţiere, de dezbãrare.
§
Prospeţimi de sentiment, de simţire. Poezia liturgicã e pe potriva sentimentelor blânde, domoale.
Veacuri de imnografie bizantinã, sirianã, egipteanã, creaţia poeticã.
§
Modernismul picant şi subtil, preconciliar.
§
Calitate rezidualã.
§
Tipul de modernism rafinat, suplu, ilustrat de cãtre un Ratzinger cãtre sfârşitul anilor ’60.
§
Creştinii au înţeles cã minunile Lui Iisus n—ar însemna prea mult, dacã n—ar avea şi o altã semnificaţie, adâncã, misticã—a se vedea interpretarea minunii din Cana. Ideea fiind cã Iisus vrea sã spunã ceva cu minunile Lui, cã transmite o învãţãturã despre viaţa veşnicã.
§
A caracteriza un stil—sau emoţia unei cãrţi—aşa cum o face Kurp pentru prozatorii englezi ai sc. XVIII şi pentru ‘Lear’.
§
‘În şase zile, adicã în şase etape’ (Daniel).
§
Modernismul derizoriu şi grosier. Modernism rudimentar, caricatural, plebeu şi, mai ales, demagogic, grunjos (alde moş Kűng, Drewermann, alţi apostaţi). Cele douã modernisme; dihotomia existã şi la Tresmontant—ca şi prevenirea referitoare la pericolul modernismului peiorativ, eronat.
Modernism pe potriva gazetarilor.
§
Ton moderat, cumpãtat, raţional, rezonabil, neexaltat. Nu se lasã dus de valul niciunei artificiale ‘modernizãri’ sau nesãrate ‘aduceri la zi’.
Mã gândesc la predica lui Daniel despre Prohodul Domnului—ceva luminos şi moderat, rezonabil, tradiţional, intelectual. Pedagogie teologicã de nivelul cel mai ales. Predicã Învierea în ziua Prohodului.
§
La fel, înalta opinie a unora ca EMC, Jűnger, Maupassant, Kurp, etc., despre meritele literare ale sc. XVIII (--nu aşa gândea, însã, şi Gracq--). Antologia portretisticii franceze.
Gracq era cel care prefera mai degrabã, empiric, pe raţiuni de gust, stilul romanticilor, franceza sc. XIX.
A învãţa transparenţa literarã de la cei mai mari.
§
Sc. XVIII ca veac literar—fetiş, breloc.
§
Poziţia lui Maxim şi Tarasie e, pânã la urmã, mai rezonabilã, mai largã şi mai cumpãtatã, aşadar mai umanã—mai luminoasã şi mai plauzibilã uman. Fanatismul antifilioquist fotian are ceva suspect (la fel cum are şi papismul extremist). Sigur cã mãsura lui Maxim trebuie aplicatã, însã, consecvent şi neunilateral—nu numai când serveşte o cauzã, oportunist, ci la nivel de principiu. Ecumenismul patristic trebuie constatat la faţa locului, aşa cum îl practicau Pãrinţii doritori de unitate bisericeascã.
Eu cred în resursele bunului simţ, ale empirismului şi ale raţiunii, cred cã se poate ajunge la ceva bun cu ele.
§
Azi am vrut sã recitesc succinta caracterizare fãcutã de Gilbert stilului lui Severian.
§
‘Înnoise—vor ca ale vulturului tinereţile tale.’
§
Îmi repugnã romanţiozitatea hidoasã a ‘psalmilor’ arghezieni, mostre de artificialitate şi de ifose, de vanitate şi de incompetenţã spiritualã.
§
Pãgâni de rit creştin, superstiţioşi şi mecanici.
§
Azi Missa vorbea despre a deveni pãrtaşi firii lui Dumnezeu—menţionare a divinizãrii la Missã (dupã ce creştinii oferã jertfa).
Predica a fost despre identitatea creştinã, explicaţia succeselor misionare.
§
A nu lãsa principiile sã deformeze constatãrile empirice.
§
Biblia trateazã despre relaţia cu temeiurile ultime ale existenţei.
§
Dezamãgitã e numai pofta alienatã.
§
Îmi place ca oamenii sã se adreseze bunãtãţii mele, şi nu prostiei mele.
În ceea ce priveşte inteligenţa, sunt, vorba lui Mãlãescu, o viperã.
§
Subiecte—cãrţi—Dumas, Scott, Sf. Vasile, Sf. Toma, Neculce, Ghica, Hogaş, Ureche, Sadoveanu, Drãguşanu, cãrţile de 21 de z..
§
Textul brut şi textul finit.
§
‘Prohod’. Dispreţ, constatare. Simplism. Ce fel de constatare.
§
Filozofia artei. Ca analist al artei. Ifose. Şi nici filozofia—a artei, sau alta—nu exclude pornirea de la bunul simţ.
Altitudinile speculative nu—s nimic fãrã întemeierea raţionalã şi empiricã.
§
James şi apãrarea limpezimii literare—crezul lui.
§
Câteva salutare schimbãri: ieri, canonul rãsãritean şi baia; azi, atât lecţiile cât şi reactivitatea anapoda.
§
Maupassant—genul matroz.
§
E interesant cã din vraful de CPSF—uri pescuite în urmã cu şase zile tocmai cele pe care le cunosc mai bine (Stevenson, Renard, Simak, Rosny, Lem, Du Maurier, Şurianu) lipsesc; la fel şi Anderson.
§
Sigur cã poziţia mea de principiu nu e aceea a erbologului, şi cã nu aş situa orice alt scriitor în acelaşi plan cu Beyle, Giono, Balzac, Gracq, Pamuk. Aceasta ar fi o falsã justiţie, o proastã echitate. Nu orice ‘document social’, nu orice scop literar, orice justificare sunt la fel de bune. Existã intenţii literare care nu justificã o carte; şi prin care o carte nu este îndreptãţitã sã existe. Desigur cã dezaprob întregi tendinţe de şcoalã, moduri întregi de a face literaturã. Nu mã pot pretinde indiferent la aceste resorturi practice ale scrisului. Conteazã ceea ce vreau un scriitor sã facã cu romanele lui; şi am o idee despre care sunt intenţiile acestea literare care mã servesc cel mai bine.
Unele intenţii literare (din nou: Beyle, Giono, hedonicii, Balzac, Tolstoi realistul, Gracq, Pamuk …) sunt mai proprii şi mai adecvate decât altele; literatura nu e otova, nu se poate scrie bine pornind chiar de la orice intenţii (pentru a nu mai vorbi şi de aptitudini). Nu se poate scrie bine cu orice fel de idei, cu orice fel de intenţii; neutralitatea, fie şi de cititor, în aceste domenii, miroase a cârpãcealã şi a indecizie. Cei care vor prostii cu arta lor, sau de la arta lor, nu vor putea ajunge departe. Literatura majorã nu e nici reportaj, nici pamflet, nici protest; literatura de duzinã poate fi toate acestea. Sau se va ajunge la o artã inferioarã, echivocã, nesatisfãcãtoare, defectuoasã şi grunjoasã.
Nu mã pot pretinde un erbolog; ar fi o greşealã.
Pe de altã parte, intuiţia organicã poate ţine, în sufletul scriitorului, locul unui crez explicit.
De la literaturã obţin mult—şi ca scriitori, şi ca cititori—cei care mai întâi îi cer mult, cei care încep prin a—i fi cerut efectiv ceva de soi. Şi la aceasta serveşte educaţia literarã.
§
Ca la Pamuk: Sf. Luca, Sf. Efrem, Grimm, Frazer, Botta, cãrţile din cele trei sãptãmâni.
§
Johnson a lucrat la ‘Vieţi …’ de la 68 la 72 de ani.
Avea ceva lucid de spus despre convenţionalitate, pe care probabil cã o considera necesarã social.
§
Pamuk, cititor interesat de valorile literare ale textului, de lãuntrul sãu literar.
Şi, mai ales, cititor hedonic.
§
Cf. ieri: Pamuk, Papa. SF.
§
Femei de romantismul unui macaragiu.
§
Despre Lundgren. Un film cam gotic, cu o decapitare, etc..
§
Trebuia sã mã fi adresat cu încredere şi ca unei femei adevãrate; ca unei femei feminine, sensibile şi adevãrate, a cãrei chemare s—o simt.
§
Alte scrieri despre Waugh, Fowles, James, Paleologu, Jurist, Aldani, SF.
§
Nefanatizat. Oamenii în care viaţa nu naşte decât crispare, obtuzitate, încrâncenare, bosumflare, stupiditate.
Acestea au felurite pretexte.
§
Tanita, Kylie.
§
Neirosit.
§
A sabota încrâncenãrile şi fanatismul. A dejuca fanatizarea.
§
Ca la Gracq: universul unei creaţii operatice. Bergman, Beyle, Visconti sunt alte exemple.
§
A scrie (limpezimea sc. XVIII; fraze scurte; realismul—triplul standard al scrisului viril, neintimidat de prozaismul stagirit oportun), a gândi, a mã comporta ca un bãrbat. Mai ales, nefanatizat. Standarde limpezi (empiric; pasiune).