O glosã jonesianã

Dacã ‘Shadow Ranch’ are obişnuita bandã de troglodiţi şi patibulari, dar condusã de un actor remarcabil, Albert J. Smith, bandã regãsibilã în filme cu Wayne, Steele, etc., ‘Range Feud’ nu recurge la acest expedient de ticãloşie presupus pitoreascã; gagul recurent al celui de-al doilea film e gestul ajutorului de şerif, care obişnuieşte sã încerce pãlãriile şic ale candidaţilor la spânzurãtoare.
Regia lui Louis King probabil cã e mai interesantã ca a lui Lederman, şi ţine de stilistica cinemaului silenţios; dar Susan Fleming (iubita lui Wayne, în al doilea film) e relativ mai atractivã decât Marguerite de la Motte (un nume argotic!), şi mai existã şi Will Walling, tatãl lui Wayne în film.
Rolul lui Wayne e foarte de la începutul carierei sale.

Cum îmi place sã fie interpretate rolurile acestea? Jones exagereazã, Steele pãrea infatuat, iar Wayne, persiflant şi neconvins, amuzat-condescendent; însã Ritter aducea ceva oniric, iar tânãrul Beery, pe care l-am vãzut ca însoţitor al lui Wayne, avea supleţea necesarã.

Alte referinţe pentru enciclopedia prostiei (în fandomul anglofon)






‘I think a lot of change in society is a result of the long term changes of small (as then understood) legal or societal changes ages ago. Kind of a butterfly effect + psychohistory’

‘I’ll mention one of my preferred anticipation story:
It’s a short story written by Jules Verne in 1889, called “The Day of an American Journalist in 2889”. He wrote it as a fantasy set 1000 years in his future. Yet _everything_ in it was actually possible in 1989, only 100 years in his future [―›posibilitãţile realizate ale anticipaţiei sunt cele care urmeazã]. With modern words (very different from the ones used in the story) this tells how the CNN CEO wakes up in New York, calls his wife who’s in London, wanders around the CNN offices for a while, then jumps into the first Concorde bound for London, and spends the evening with her in London.
The social relations in the story (like the status of workers in the CNN offices) are definitely 19th century! Yet this does not make the story ridiculous, all the contrary. It has a delicious nostalgic feel about it, like that of uchronias like the movie Wild Wild West’
[remarc faptul cã referinţa popularã obligatorie e filmul ‘Vestul …’, nu serialul]
[ceea ce primeazã e tonul de condescendenţã grobianã, şi entuziasmul gãselniţei vehiculate, juxtapuse agramatismului patent; rezumatul povestirii e, aşa cum era de aşteptat, greşit: soţia revine, şi nu de la Londra, iar puţinul care îi pare actual oligofrenului e atât de general, încât nu meritã menţionat: autorul francez a anticipat cã magnaţii presei vor avea soţii, vor inspecta afacerile şi vor avea conversaţii …, e ca rezumatul unui banc neînţeles]

Comunicarea modernã le dã neandertalienilor iluzia ‘accesului la idei’. Scopul majoritãţii acestor oligofreni e vehicularea ideilor. Au nevoie de iluzia cã gândesc, cã raţioneazã. Stross şi Pinker gândesc de-a-ndoaselea: ‘domesticirea’ se numeşte ‘civilizare’, iar neasemãnãrile primeazã. Mehlemul acesta de ignoranţã, lipsã de umor, şi prostie groasã, refractarã.

‘Merely tweaking brain development so that Boca's Area is larger would help/ able to be abused, it is true, but that only makes the storyline better’

Gargara oligofrenilor despre 'Schindler', Neeson, 'Pianistul', Antonescu, genocid, Sima, 'Semaca', Nicolaescu, Mark Whalberg, laşitatea evreilor, 'Pearl Harbor', 'Black Hawk', fotbal, pariuri, mize.

Până la no. 2162.

E. Herzfeld recenzează un roman de Max Barry.

O extraordinară frumuseţe europeană, celebrabilă mereu: Anna Galiena.

Beylismul poate fi o cantonare în biograficul nesemnificativ, aleator, în banalitatea minţii cotidiene (cu, în plus, enormitatea de a-l lua pe Beyle drept Goethe), o cantonare în confuzia deplorată de Proust (iar la unii însemna predilecţie pentru biografic, nu echivalarea ordinelor discursului); în mod sigur nu e aşa ceva la Lampedusa, dar ar putea fi la Chartier, care avea deprinderea de a găsi valoare în afirmaţiile cotidiene ale lui Beyle.
Lampedusa avea seninătatea necesară pentru a stendhaliza beylianul, citind şi scrierile autobiografice ca pe romane, ca artă.

'Omul cu o mie de chipuri', a lui I. M. Ştefan, e o nuvelă terifiantă, violentă şi dură, foarte în gustul anilor '40 (psihoza, la ale cărei cameleonism şi labilitate se referă titlul), cu câteva stângăcii care sunt indiscutabile; medicul cu mintea şubrezită, care aminteşte de inocenţii incerţi ai lui Hitchcock, e un Faust izbăvit.
Dar există un semiton de cruzime, de necruţare, un licăr.