Zizioulas e un caz mixt şi paradoxal. El ilustreazã modernitatea în straie patristice. În mod paradoxal, Zizioulas, a cãrui interpretare nepatristicã a persoanei e secretul lui Polichinelle, e considerat de alţii ca ilustrativ pentru atitudinea neopatristicã. Intenţia Mitr. Zizioulas, cel puţin, e una pur neopatristicã. Un modernist în veşminte neopatristice.
Sexualitatea nu e scopul—ci motorul apropierii dintre bãrbat şi femeie, ‘forţarea complementaritãţii’.
Nu am pic de simpatie pentru paseismul patristic. Sinoadele cristologice sunt o interpretare, condiţionatã istoric şi tributarã vremii, a datelor neotestamentare; cei care revendicã un statut aparte pentru climatul elen al acelor sinoade trebuie sã fie gata sã accepte cã acelaşi lucru poate sã fie spus şi despre epoca modernã, a ‘maturizãrii’.
Criteriul autenticitãţii. Gesturi inautentice, formale. Ceea ce înşealã.
Dispersia doctrinarã a protestantismelor. Însã strãdania lor e aşa de autenticã; ei n—au avut niciun Sf. Grigore al Tesalonicului, Nicolae, Simeon al Tesalonicului—ei n—au isihasm.
Dreptatea tradiţiilor şi a obiceiurilor e ‘dreptatea farizeilor’—dreptatea celor care redescoperã tradiţiile uitate ale Rãsãritului şi restaureazã obiceiuri pãrãsite, uitate—‘dreptatea colivarilor’. Zelul lor nu e zelul politic al sicarilor, ci acela religios al farizeilor. Iisus a spus cã toate acestea sunt pleavã; nu conţinutul atitudinii farizeilor îl bagateliza Iisus—ci însãşi atitudinea, paseismul şi formalismul. Iisus le—a cerut ucenicilor sã nu ia cu ei astfel de bagaje; sã se despovãreze, sã nu ducã cu ei desagii tradiţiilor vechi.
Ideea însãşi de roman—Beyle, Balzac, Gracq.
‘Mannering’, ‘Durward’, ‘Rob Roy’, ‘Ivanhoe’, ‘Nigel’, ‘Montrose’, ‘Talismanul’, ‘Lamermoor’, ‘Perth’.
Nu existã motive pentru a citi mai puţin de 8—10 ore pe zi—având 4—6 ore pentru restul. Vremea cât au fost deajuns fumatul, i., necititul şi halitul, îmbuibarea. Surogatul, viaţa diminuatã şi lingavã. Falimentul unei atitudini, al unei abordãri—şi al unei iluzii.
Când vorbesc despre citit (şi bibliofilie), mã gândesc la De Quincey şi la baptistul Gordon; cititul e cuantificabil—ore, no. de pag.. E o formã de realizare a autenticitãţii. Şi citind poţi fi autentic. A face din citit cea mai bunã şi mai interesantã parte a existenţei—a miza pe citit.
Dramaturgia de citit—Shakespeare, Ibsen, Sofocle, Claudel, alţi câţiva francezi (Racine, Marivaux, ultimul Hugo …), Shaw; restul e numai maculaturã pentru scenã, libret.
Nuvele, scrieri excitante, lecturi de vacanţã.
Paradoxul romantismului englez:--autorii întâiului romantism (Wordsworth, wordsworthianul De Quincey, Coleridge) sunt definiţi prin sobrietatea limbii şi puritatea limbajului;--dintre ai celui de—al doilea romantism, Byron e un clasic cu recuzitã, un autor de stil clasic, ca satiricii sc. XVIII—iar Keats şi Shelley sunt sublim, ţin de sublimul somptuos—tocmai la antipodul retorismului bombastic şi superflu, al declamaţiei asociate cu romantismul romanic. Aşadar, ca şi la nemţi, nimic din balastul romantismul romanic, latin—francez, hispanic, etc.. De regulã, cei cãrora le place romantismul (Gracq, Eliade, Eminescu, Cãlinescu, Borges, Cioran) îl aleg pe acela nemţesc şi englez—germanic; iar Hugo e singura excepţie, francezã, admisã (v. Stevenson, Borges, Cãlinescu). Ziguratul; metaforele arhitectonice (Chesterton despre De Quincey; arhitectonicul, la VH). E interesant cã Chesterton s—a ilustrat tocmai printr—o metaforã arhitectonicã despre stilul lui De Quincey—iar evreul argentinian remarca, drept emblemã sau efigie, o imagine arhitectonicã în chiar scrisul lui Chesterton. Satrapia şi asiaticul.
Ideea romantismului ar fi sã fie sapid, savuros, delicios, îmbietor—aşa cum îl gusta, de ex., Flaubert. Acela retoric, declamator, e insipid.
Lui Landry îi plac Holmes, Cecil, Mencken.
Lizibilitatea ca şi criteriu al autenticitãţii literare.
Deodor.:--sept. (când o citeam pe romanciera americanã);--dec.;--martie;--iun.;--iul..
Ieri, sb.: tel., orã—cola—fumat—ploaia—vremea—cinã.
Pentru citit—belgianul, baptistul, De Quincey, Hazlitt şi Lamb. Pentru recitit—Gracq, Hazlitt şi Lamb. Bibliofilia—baptistul, De Quincey, Southey [numai Wordsworth era hârlav; avea puţine cãrţi, le folosea rar, şi era hârlav].
Argumentul lui Luther împotriva indulgenţelor se potriveşte şi împotriva canoanelor de la Spovadã; e, de fapt, un argument împotriva Spovezii—‘dacã Biserica are puterea de a dezlega pãcatele, de ce n—o face pur şi simplu, de ce condiţioneazã de efectuarea canonului?’.
La Missã, parabola neghinei şi a secerişului. Parabolã durã, pe care vicarul a încercat s—o rãstãlmãceascã; însã lãsarea neghinei, îngãduirea neghinei, nu e semnul rãbdãrii Lui Dumnezeu, Dumnezeu nu aşteaptã ‘convertirea’ neghinei.
Reţine luarea—aminte şi Epistola—‘Romanii’, despre rugãciunea Sf. Spirit, care aratã cã înţelegerea Sf. Pavel era altceva decât triteismul curent.
La Missa de searã, vicarul a predicat despre concertul lui Bon Jovi.
Soţiile lui Thackeray, Southey au înnebunit.
Faţã de ceea ce citeau Hazlitt (nu mai puţin filozof decât Coleridge şi De Quincey!) şi Lamb, au mai apãrut şi Dickens, Thackeray, victorienii, etc..
Realiştii (Bennett, Gissing, Howells, ca şi atâţia dintre cei discutaţi de Chesterton—care arbitra mai îngãduitor decât modernistul Ford …), umoriştii (Crane, Courteline, Leacock, Haliburton—nepretenţioşii autori de divertismente—fãrã a urca pânã la nivelul Saki, Henry, Bierce) se demodeazã.
Hazlitt şi Thackeray—amândoi au scris despre umoriştii englezi—iar al doilea a scris şi felul de romane care i—ar fi plãcut întâiului. Pe care le—ar fi citit cu nesaţ întâiul.
Însãilãrile extravagante, bombastice şi neconvingãtoare, foarte artificiale, ale lui Paleologu despre Caragiale.
Hazlitt—romanele ample (Richardson, Smollett, Fielding, Sterne) şi nuvelele (Boccaccio). Romanele care îi plãcuserã lui Hazlitt—Richardson, Rousseau, Smollett, Fielding, Sterne, Cervantes.
Hazlitt—ca promotor al unei critici agere, vioaie, comunicative—hedonice—însã cred cã nu descopãr nimic cu asta—belgianul Poulet îl enumerase deja ca precursor al ‘Noii critici’.
Puţinul rezultat din experienţã e oricând preferabil celor culese din compendii, etc.. Altfel, ar însemna sã ne înşelãm cu totul asupra scopului.
Cei care, ca Mitr. Marcu, erau zeloşi pentru evlavie şi Lege, pentru dreapta cinstire, se numeau ‘farizei’, nu ‘zeloţi’; ‘zeloţii’ schismatici, cu talmudismul lor, sunt urmaşii farizeilor, nu ai zeloţilor. Zelul religios se numeşte farizeism.
Lamb era cu zece ani mai vârstnic decât De Quincey, şi cu trei decât Hazlitt.
Wordsworth, Southey, Coleridge, De Quincey, Hazlitt, Lamb, Byron, Keats, Shelley, Tennyson. Aprecierile victorienilor, ale lui Stevenson, Coleridge, ale moderniştilor. Douã antologii engleze de poezie.
Scrierile lui Southey (cf. sem. VII), Lamb, Hunt.
Coleridge, Stevenson (eseurile), cusurgiul.
Ca şi juristul, am gustul acestei lumi literare engleze de la începutul sc. XIX.
Umoriştii& Macaulay—desãvârşirea lui& meritele scrierilor neliterare în intenţie.
Desãvârşirea lui Macaulay.
Nicoll—şi romanele.
Lamb, cogniţia şi realitatea.
Desãvârşirea lui Macaulay. Desãvârşirea de care era capabil.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
sâmbătă, 6 august 2011
Acasã
Acasã
E vremea sã redevin carmelit. Concluzia a 16 l., şi a trei vise spulberate. Norma obiectivã, curãţitoare.
Marţi, de la 6 ½, 15 ţigãri. Trei paşi: algebra şi surogatul& ritmul (ieri, luni)& berea, ieri. 6 s..
Cusurgiul Kurp şi Dna. Maitzen scriu ca oameni cu deprinderea de a citi.
Pãr. Freeman e important ca teolog al comuniunii, şi ca om care se gândeşte la comuniune—nu aceea abstractã, ci aceea microsocialã.
Cred cã pregãtirea nu e lipsitã de frumuseţea ei. Chiar dacã e discretã.
A trişa cu Dumnezeu—e, mai întâi, neautotr., duplicitate faţã de sine.
Oameni care vorbesc despre ceea ce nu au testat.
Eu am clacat, am capitulat, am demobilizat cu ½ l. înainte de final.
Ieri (luni)—ideea: Dylan, Cash şi Springsteen.
Intenţii de cititor.
Cititul e mai bun decât nimic.
Doctrinã religioasã, filozofie, psihologie, istorie, literaturã.
Ar fi fost o fatã pentru divertisment—nu cineva pentru care nici sã nu mai citesc ….
Crãiţa—epitete.
Joi—fumat şi grizare pânã la 1 ¾.
Ziarele—vin.—20 de z.—tabelul—nesaţ.
Pâinea virtuţii. Când sunt lovit, ştiu cã Dumnezeu mã curãţã, adicã îmi primeşte, îmi acceptã pocãinţa.
A nu mai trişa. A nu mai vorbi pe negândite. Cititul, postul, rugãc.. Simbolicul. Raza. Lucrarea Sf. Spirit. Ipoteza ‘târâturii care trebuie sã se umileascã’. Necesitatea obiectivã, nu pornirea.
Cele 10 cãrţi—cf. ieri (joi). Cele 5+ 2 romane SF (în 6 l.)—apoi, dum., tarabe—apoi, geologul. BW, azi (vin.), despre argumentaţii, Hume& BW—azi& ca BW despre JV& ca JV la BW ….
De la 3 la 11, fumat.
Mai aveam 14 ţigãri de ieri. Fumat: 11 ½--4.
E vremea sã redevin carmelit. Concluzia a 16 l., şi a trei vise spulberate. Norma obiectivã, curãţitoare.
Marţi, de la 6 ½, 15 ţigãri. Trei paşi: algebra şi surogatul& ritmul (ieri, luni)& berea, ieri. 6 s..
Cusurgiul Kurp şi Dna. Maitzen scriu ca oameni cu deprinderea de a citi.
Pãr. Freeman e important ca teolog al comuniunii, şi ca om care se gândeşte la comuniune—nu aceea abstractã, ci aceea microsocialã.
Cred cã pregãtirea nu e lipsitã de frumuseţea ei. Chiar dacã e discretã.
A trişa cu Dumnezeu—e, mai întâi, neautotr., duplicitate faţã de sine.
Oameni care vorbesc despre ceea ce nu au testat.
Eu am clacat, am capitulat, am demobilizat cu ½ l. înainte de final.
Ieri (luni)—ideea: Dylan, Cash şi Springsteen.
Intenţii de cititor.
Cititul e mai bun decât nimic.
Doctrinã religioasã, filozofie, psihologie, istorie, literaturã.
Ar fi fost o fatã pentru divertisment—nu cineva pentru care nici sã nu mai citesc ….
Crãiţa—epitete.
Joi—fumat şi grizare pânã la 1 ¾.
Ziarele—vin.—20 de z.—tabelul—nesaţ.
Pâinea virtuţii. Când sunt lovit, ştiu cã Dumnezeu mã curãţã, adicã îmi primeşte, îmi acceptã pocãinţa.
A nu mai trişa. A nu mai vorbi pe negândite. Cititul, postul, rugãc.. Simbolicul. Raza. Lucrarea Sf. Spirit. Ipoteza ‘târâturii care trebuie sã se umileascã’. Necesitatea obiectivã, nu pornirea.
Cele 10 cãrţi—cf. ieri (joi). Cele 5+ 2 romane SF (în 6 l.)—apoi, dum., tarabe—apoi, geologul. BW, azi (vin.), despre argumentaţii, Hume& BW—azi& ca BW despre JV& ca JV la BW ….
De la 3 la 11, fumat.
Mai aveam 14 ţigãri de ieri. Fumat: 11 ½--4.
Insurmontabilul celui mai simplu gest—de 16 l.. Ceea ce trebuise sã fie cea mai simplã soluţie.
Mecanismul de blocãri şi restricţionãri succesive.
Stephen Freeman, Kalomiros, Rose şi Puhalo. Ceea ce nu îl aşeazã pe Pãr. Freeman la dreapta faţã de Rose, fiindcã preferã eshatologia unui schismatic calendarist; asta nu—l face pe Freeman mai de dreapta decât Rose (care e, pentru Clément şi Ep. Sigrist, extrema dreaptã a ortodoxiei). Eshatologia Pãr. Rose a avut doi critici semnificativi—pe Kalomiros şi Puhalo—un grec şi un slav; am mai scris despre subiect. Ambii critici au rãspuns cu câte o eshatologie de uz propriu—grecul, cu o eshatologie care mi—a amintit de ceea ce citisem la Alfeiev, iar slavul, cu teologia ‘somnului morţii’, cu teologia luteranã şi veterotestamentarã a ‘somnului morţii’.
În eseul ‘Sfinţi printre noi’, Pãr. Freeman discutã mult despre Sf. Nicolae Velimirovici, îl citeazã, etc..
Perverirea constã în a ajunge sã preţuiesc mai mult felul cum e spus ceva, desãvârşirea modului de a spune, decât mesajul, ceea ce e spus. Ce vrea sã spunã cu ceea ce face. Stâlcirea empatiei. Stângãcia expresiilor, imperfecţiunea comunicãrii.
Reflectam ieri searã (vin.) cã, dintre cei unsprezece prozatori ai ‘lui’ Hazlitt (ieri avusesem şi incertitudinea ortografierii acestui nume, vroiam sã dublez z—ul, mi se pãrea cã aşa e corect), patru ilustreazã sentimentalismul (Richardson, Rousseau, Sterne şi Mackenzie), patru, bãşcãlia cinicã (Smollett, Fielding şi modelele lor—Cervantes şi Lesage), unul e ilustrativ pentru ambele (Scott), iar Boccaccio şi Burke nu aparţin acestei grile. Însã din nouã romancieri, patru sunt sentimentali, şi patru—dezabuzaţi, cinici, sarcastici.
Deosebirea de ton între a fi sentimental, şi a fi duios. Duioşia, afectarea, prefãcãtoria, inautenticul şi supralicitarea.
Drama burghezã—Lessing, Diderot, Ottway.
Ca şi din orice, şi din sentimentalism rezistã doar izbânzile, ceea ce e reuşit.
Abia ieri searã (vin.), mi—a venit acest gând: cã jumãtate dintre romancierii citiţi cu nesaţ de Hazlitt erau sentimentali.
Richardson, Hazlitt, Coleridge, Stevenson, Macaulay, Thackeray.
Excesele sentimentalitãţii, afectarea, etc., nu pot discredita ceea ce e autentic.
Îmi amintesc cã şi Beyle fusese, trebuie sã fi fost, un cititor al lui Rousseau. Hazlitt, Schopenhauer, Tolstoi, Beyle, Starobinski, Radu P., A. şi JG.
Ea ştia de pe atunci cã ãsta e rolul ei—sã se lase pipãitã la … de bãieţi.
‘A se forţa sã confere’.
Nu necreştinii—ci anti—creştinii nu au acces la cultura europeanã majorã. Ei îşi interzic cultura europeanã. Nu e nevoie sã fii creştin—însã e necesar sã nu fii anti—creştin.
Ortografia numelui.
Existã romane pe nedrept uitate—acelea ale lui Mackenzie, Godwin, De Quincey. La Chesterton, la Thibaudet sunt indicate câteva astfel de romane care meritã cunoscute.
Sentimentalismul şi posteritatea lui. Autenticitatea.
Autenticitatea& defazarea& continuatorii& romanul zis domestic& victorienii& romanul banalitãţii, al obişnuitului& cinema. Parodierea.
Imperfecţiunea ţine de condiţia de realizãri.
Cititul e mai puţin monoton şi costisitor decât fumatul şi bãutul.
Romane ca ‘Vicarul …’ sunt scrise pentru adulţi, neimpresionabili. Însã pentru copii, efectul acumulãrii de grozãvii e copleşitor.
Literatura sentimentalã, ‘domesticã, idealizantã, idilicã, ‘cãrţile pentru fete’. Categorii, ‘Jones’ —întâietatea, aprecieri, Thibaudet (sc. XVII şi XIX), zorii romanului, evreica.
Sentimentul e un vehicol mai larg şi mai real decât intelectul. E o înţelegere mai cuprinzãtoare.
Ev. Ioan face diintr—un personaj real, protagonistul unor întâmplãri neobişnuite şi simbolice, semnificative; nu e ceva neamivãzut în Antichitate. Relatarea lui e mai mult simbolicã, ‘teologicã’ în sensul cã nu e un studiu biografic, o consemnare pozitivã.
Rãbdarea, blazarea şi realismul femeilor.
Iisus al Evangheliilor dupã Ioan şi Luca. Luca—eu. Câtecelul pacientei, la ½ lui nov.. Ioan—englezul şi anglicanul. Matei—Bloy. Marcu—Sf. Domingo. Luca—Arhim. Teofil.
2 x lipsa de respect. Jocul. Jucatul. Iresponsabilitatea dublã.
O minte dezgustãtor de suficientã, de obtuzã şi de apaticã, de
Romanul sentimental, acela realist, şi aparteurile naratorului (Fielding, Thackeray, Trollope); nu e o întâmplare cã lui JG nu îi place vechiul roman englez.
Despre ‘Shandy’.
Despre ‘Tom Jones’.
Curãţia.
Despre Richardson (Hazlitt, Stevenson, Macaulay, mãrturia lui Thackeray).
Beyle şi vechiul roman englez, tradiţia englezã, naratorul locvace.
Comentariile sunt aproximative, sunt ‘mobilizabile’. Nu conteazã cu adevãrat.
Surzenia afectivã. Surâsul.
Romanul realist a fost precedat de acela sentimental; mai întâi a existat romanul sentimental, e primul care şi—a fãcut intrarea.
Nu ‘convingerea’, care e o funcţie a dicţiei, conteazã, ci logica. ‘Convins’ nu înseamnã şi convingãtor.
Prescurtând, abreviind, rãstãlmãcesc. Amalgamarea.
Gândul cã, pentru mine, Schillebeeckx, Kűng înseamnã catolicism real, existent. Catolicismul principal nu înseamnã catolicismul oficial, roman, curial. Mai degrabã direcţia romanã e una perifericã, marginalã, în catolicismul real.
Iisus îl alesese pe Iuda sã Îi fie ucenic şi apostol. Iscarioteanul fusese ales, selectat.
Un schismatic calendarist e teologul Pãr. Freeman; vãd cã îi promoveazã nu numai eshatologia, ci şi teologia Facerii—aşadar, ansamblul gândirii.
Fiinţa umanã e mai degrabã minte—în sensul psihologiei, sau suflet, decât ‘spirit’ în sensul idealismului nemţesc abstractizant sau al lui Valéry.
Romane şi eseuri ale bonomiei şi sensibilitãţii.
Ceea ce aşeazã poveri, în loc sã înalţe; mimetismul mozaic al creştinismului. Legalism, talmudism, etc.. Neîndurarea şi abstractul.
Atâta din creştinism, începând cu sinistrele canoane antice, aşazã poveri—în loc sã înalţe.
Frumuseţea e neabstractul, e ordinea existenţei—o spun şi ‘Facerea’, şi Iiisus—când laudã fapta frumoasã, gestul frumos—e ordinea istoricului, a singularului.
Hawthorne şi Yeats la Milliner—Tolstoi la baptistul Gordon.
‘M—am gândit mult/ am reflectat mult, zilele acestea, la o carte/ pag. a lui …’.
Frumosul e ceea ce bucurã; Keats are dreptate. O idee frumoasã e aceea care DĂ BUCURIE.
La Missa de searã, Lecţionarul cinei miraculoase (‘spre searã’), şi proorocia ospãţului, la Isaia.
Aproximativul comentariilor—mai ales al acelora de rutinã, ‘la normã’—sau neexcepţionale.
Missele acestea de dum. seara îmi fac atât de bine.
Keats avea dreptate sã defineascã frumuseţea ca bucurie, nu ca plãcere. Frumosul e ceea ce bucurã, încântã şi vrãjeşte; la Iisus, existã schiţatã o esteticã a frumuseţii sociale—în lauda faptei frumoase a penitentei—am întâlnit şi eu aceastã trãire—rebusul, cafeaua cu lapte, obrajii şi surâsul, acei ‘biscuiţi bunuţi’, jocul de marţi, invitaţia la o îngheţatã seara, culesul de muşeţel. Viaţa trãitã ca frumuseţe e viaţa trãitã ca bucurie—nu ca plãcere—cãci existã plãcere fãrã bucurie, plãcere moartã şi necroticã. Frumuseţea încântã, vrãjeşte, înalţã, e personalã şi a momentului, neabstractã, singularã. Updike scria cã Împãrãţia Lui Dumnezeu se compune din momente.
Opt paşi—azi şi ieri—monotonia costisitoare (v. şi Isaia, azi)& Beyle şi tradiţia englezã a romanului, naratorul volubil; realismul& catolicismul real, al progresiştilor& mimetismul mozaic; piaţã& NH la protestant; orã& formularea; preotul şi grecul (schismatic calendarist), gândirea& Missã, douã mame blonde, blonda de dum., blonda în rochie albã—momentul scurt& Isaia, azi& frumuseţea relaţiei.
Oamenii trebuie sã caute frumuseţea nu în obiecte (exponate, etc.), ci în trãiri, gesturi, în simţire.
Nu cred cã bãrbatului îi place femeia ‘cu biologia’, nu cred cã e încântat de femeie ‘prin biologie’—ci cu umanitatea, cu simţirea.
Deschiderea cãtre bucurie. Estetizarea; reificarea. Preotul, emisarii ruşii, zorzoanele; protestantul, sacramentalismul, baptistul şi arta. Femeile—azi. Ideile, ‘gândul frumos’. Douã Evanghelii. Viziunea unei frumuseţi.
Estetica socialã. Bucuria; alegerea bucuriei. Femeile—azi. Gesturi frumoase. ’96. Estetizarea& confuzia (împodobirea, ornarea); girarea; preotul, protestantul, baptistul& femeile—azi& ideile.
Tiparul. Afabil. Strãdania. Aspiraţii.
Preotul nu trebuie sã fie între credincioşi ceea ce i se reproşeazã Papei cã e între Episcopi (şi preoţi)—monarhul, suveranul. De aceea, sunt de acord cu limbajul anilor ’60—preotul prezideazã adunarea euharisticã—nu e monarhul ei, nu o confiscã. Poate cã aici e şi ‘gena husitã’—moşneagul huşean (‘Ba ai sã pleci sf. ta.’).
Preferarea ‘spectacolului liturgic’ e un semn de degenerare şi de decadenţã.
Tânãrul Lovinescu: Ibsen, France, Leopardi, Horaţiu& simboliştii; muzica& anticii; arheologul neamţ; critica literarã francezã, criticii literari francezi; istoria literarã româneascã.
A nu blufa.
Lovinescu a tradus epopeile în prozã, ca pe romane; el spune cã a învãţat sã scrie, repudiind, abjurând scrisul tinereţii. Însã a pãstrat mãrginirea unui modernist, sau a unui burghez. Altfel, a scris criticã literarã, cronicã, istorie literarã (modernã şi contemporanã), sociologie, romane, portretisticã şi memorialisticã, atâtea traduceri (trei epopei şi un istoric latin), chiar teatru. Se considerã cã s—a maturizat ca scriitor; însã, contemporan al lui Iorga şi Cãlinescu, adversar al mai tuturor, n—a pãrut nimãnui impozant—ci tot un modernist (cumpãtat, moderat) cu educaţie de clasicist, cu formaţie de clasicist. Unii l—au privit chiar ca pe un modernist contradictoriu; un ambiţios apatic şi placid—iar impozant n—a pãrut nimãnui.
Sexualitatea—şi sexualizarea—e o determinare ontologicã, nu biologicã. Sexualizarea e o transformare sau desãvârşire fiinţialã, nu biologicã.
‘Crusoe’, ideal autist de puritan. Quijote e mai interesant. Quijote, nesupãrãciosul, neîmbufnatul.
Cititul e mai puţin monoton şi costisitor decât fumatul şi bãutul. 5 ore de fumat şi bãut înseamnã 177 mii—100 de pag.. Iar mintea e numai surpatã.
Cu ‘Şun’, Cãlinescu se înscria între Claudel, Giraudoux, Montherlant.
Femeile şi cititul.
E interesant, şi e o lecţie datã de protestanţi şi de catolicii vestici—în general, de creştinii apuseni—cã ceea ce înseamnã Biserica, semnificaţia creştinismului, învãţãtura, nu depind de Pãrinţi, sau de un trecut idealizat (‘Biserica patristicã’); Pãrinţii sunt numai una din laturi, un singur termen al ecuaţiei, care e mai cuprinzãtoare. Acestea sunt comunitãţi creştine netalmudiste. Creştinismul în ansamblu nu trebuie fãcut sã depindã de nişte Pãrinţi anume. Mentalitatea de legatari, de vasali, de moştenitori, e decadentã—mentalitatea dependenţei de înaintaşii legiuitori. Biserica patristicã a însemnat ceva; însã ceea ce conteazã cu adevãrat, şi stringent, dincolo de reverii paseiste, e Biserica de azi.
Altfel, anglicanii sunt patristici, şi unii luterani, chiar unii reformaţi; ştiu un baptist care îi citeşte pe Sf. Augustin, Sf. Bernard şi pe Maica Iuliana de Norwich. Ignoranţa e una—paseismul talmudist e alta.
Tradiţia neinterpretatã, preluatã necritic, e literã moartã.
Dependenţa patristicã, vasalitatea sunt un simptom de decadenţã. În Rãsãrit, jaloanele lui sunt Sf. Atanasie, Sf. Chiril, Sf. Maxim, Sf. Ioan Damaschinul.
Baptistul scrie despre ‘dependenţa de fricã şi anxietate’. Omul modern e mai degrabã becisnic, decât cutezãtor; pãcatele lui provin mai mult din becisnicie.
Fumatul unui pachet de ţigãri înseamnã cel puţin 100 de pag..
Florovsky şi mai ales Romanides rãmân idolii pramatiilor, pe când Sf. Pavel Florenski şi Pãr. Bulgakov, ai elitelor—direcţia sofiologicã, şi nu aceea neopatristicã. Însã la Pãr. Freeman, un (presupus) moderat, existã şi autori ca Florovsky şi Kalomiros.
E interesant cã Barth fulmina împotriva ‘analogiei fiinţei’, şi a mariologiei romane, însã nu îl scandalizau elucubraţiile lui Bultmann. Existã un resort anticatolic în atitudinile elveţianului.
Limbajul metaforelor sacrificiale ale NT, cu toate cã explicat de Prooroci—şi, de fapt, pregãtit de ei—a fost rãstãlmãcit. Ei arãtaserã cã jertfa e un tip al altruismului. Din metaforele sacrificiale, creştinismul, mai ales acela roman, n—a pãstrat decât primul termen, derapând înţelegerea.
Jertfa Lui Iisus nu e de ispãşire, şi nu are o funcţie anume, nu slujeşte unui scop anume; nu e aceea de pe Calvar—jertfa sângeroasã. Iisus aboleşte religia sacrificialã—nu numai de drept, ci şi de fapt. Omenirea intrã, cu El, într—o etapã nesacrificialã.
Femeia şi bãrbatul sunt fãcuţin din acelaşi lut.
Semiţii şi misoginia; babilonienii, persanii, libienii, fenicienii, etc.. Egiptul şi Roma.
Cele trei referinţe ale canadezului la Sf. Ioan Zlataust—icoana, antologia recomandatã, şi cuvintele despre cãsãtorie.
Luni, recitesc câteva eseuri ale protestantului Milliner—mai ales pe acela despre Horton, Calvin, Hart, Zubiri.
Edwards la romanciera americanã, Hazlitt şi Milliner.
Postãri de om care mai scrie şi în altã parte—mai mult o debara, un vraf de bruioane, un caiet de schiţe, o anexã literarã; principalul merge în altã parte, e altundeva.
Proprietãţile Logosului întrupat nu mai sunt (doar) cele ale Logosului, considerat distinct, cãci Se întrupeazã întreaga Dumnezeire.
Canadezul şi Sf. Ioan Zlataust—îi cinsteşte icoana, îi recomandã scrierile antologate, îl citeazã.
Azi, luni, confundasem citarea albanezei la Pãr. Freeman, cu portretul şi cartea recomandatã de canadez.
Complacerea în abrutizare, alibiul trudei, şi dãruirea de afecţiune.
Asocierea temei bunãtãţii şi a sfinţeniei anonime, obişnuite, ascunse, cu Sf. Nicolae Velimirovici, despre care chiar Pãr. Freeman spune cã era un fel de prooroc veterotestamentar, e neconvingãtoare şi forţatã, silitã; nu convinge, ca ilustrare—Sf. Nicolae, sârbul, personaj public, e la antipodul categoriei sfântului ascuns, neştiut, discret, ‘cunoscut numai Lui Dumnezeu’, şi al ‘sfinţeniei în obişnuit’, al bunãtãţii neîmpodobite. De aceea, eseul despre sfinţenia obişnuitã, ca bunãtate smeritã, aratã însãilat.
Singularitatea civilizaţiei europene constã în abolirea unor reprezentãri, ceea ce reprezintã o maturizare.
‘Numai în închipuire existãm separaţi de viaţa celorlalţi.’ (Pãr. Freeman) [De fapt:’ Numai în închipuirile noastre existãm separat …’.] Caracterul comunitar al vieţii; sociologia desemneazã numai mulajul, numai amprenta. S—ar putea sã fim mai adevãraţi în interacţiile, decât în închipuirile noastre—negarea solipsismului. De fapt, existã doi poli—persoana şi lumea—eul şi lumea—între care închipuirile, însã, nu—şi au locul.
Tradiţia şi inspiraţia, originalitatea, sunt cele douã aripi. Tradiţia are funcţie consultativã, nu normativã.
‘Ceea ce am reţinut, pe moment, din acţiunea romanului …; poate cã, în racursi, îmi voi reprezenta acţiunea lui mai bine, şi mai complet.’
Watson e un gânditor interesant, la care coexistau Sf. Toma, Sf. Grigore, Calvin şi feminismul. Chiar el mi—a servit ca imagine a revizionismului—palamism şi tomism, plus Calvin, plus feminism. Rezultate, însã, nu ştiu dacã existã. Ca intelectual, îi e preferabil lui Milliner, care e aşa de aproape de ortodoxul Hart.
Spre deosebire de catolicul Watson, la protestantul Milliner existã Edwards şi Pãr. Bulgakov; şi existã idei, gândire.
Watson îl citeşte, îl rãsciteşte pe Calvin în trad.—ca şi apologetul catolic care reproşa deformãrile tendenţioase, redãrile parţiale, omisiunile, omiterile.
Protestantul revizionist Milliner face mai multe, cu sinteza lui, decât catolicul revizionist Watson, care rãmâne la intenţii şi nu ajunge la rezultate. Anvergura e, de fapt, alta—Watson nu e Milliner, aşa cum nici Milliner nu e ortodoxul Hart. Toţi trei sunt nişte revizionişti (în interiorul propriilor tradiţii).
Mã gândeam, azi, cã neopalamismul sc. XX nu e un fenomen întrutotul analog ‘Noii teologii’ apusene. A fost o revoluţie, a survenit ca o revoluţie, nu ca o insurecţie. Nu a fost atât o rupturã, un divorţ, o negare vehementã.
Esteticile sãlcii, pentru care frumuseţea naturalã nu existã, fiindcã nu e intenţionatã; estetici care n—au nevoie de ‘ipoteza Lui Dumnezeu’. Care cred cã numai omul creazã şi intenţioneazã. Cã restul e rezultatul hazardului.
Tocirea dorinţei—scâlcierea—şi dezintegrarea ei. Deraierea dorinţei, denaturarea. Dorinţa îşi poate pierde firea, cursul.
Sau a crede cã apreciem frumuseţea unui roman cu altã facultate şi altã cogniţie decât aceea solicitatã de aprecierea obrazului unei fete …. Ceea ce vorbeşte ‘prin’ frumuseţe vorbeşte, de fapt, ‘în’ frumuseţe (fizicã, socialã, etc.), fiindcã metafizicul nu trebuie postulat ca un alt element al planului fenomenal.
Chipul, trupul, scrisul, cititul, armonia şi echilibrul. Barth şi Heidegger. Sluţii. Gânditorii sluţi—sau, mai rãu, diformi, etc..
Surogatul.
Urâţenia (realã) şi delãsarea, neglijarea.
Watson, romanciera americanã şi Calvin; Pãr. Congar şi Luther. Scrierea biblistului.
Ceea ce e mai împodobit nu e mai frumos; eroarea emisarilor ruşi.
Cheia, standardul de atins& singularitatea, nedispersarea, coerenţa mãcar.
Teologii cu gust—sau cititorii cu gustul pronunţat al teologiei—îl preferã pe Calvin. Cârpãceala lui Luther.
Ceea ce, aparent paradoxal, nu se degradeazã, e ‘momentul de frumuseţe’ (gestul pocãitei); altfel, relaţia e discontinuã, mai şi oboseşte, fluctueazã, e dependentã. Frumuseţea nu e adevãrul—care e abstractul şi generalul—ci trãirea, personalul. Frumuseţea nu e un obiect—ci un moment, o trãire—o dezvãluire, o revelare. E adevãrat cã o cunoaştere obiectivã descoperã frumuseţea a cãrei percepere e reiterabilã, nearbitrarã, nefugarã. Frumuseţea realã e reiterabilã; altfel, numai momentul ca atare e frumos, de o frumuseţe netransferabilã. Existã o cunoaştere obiectivã a frumuseţii lucrurilor—a capacitãţii lor, adicã, de a ne bucura şi însufleţi, încânta.
Relaţia continuã cu ceea ce bucurã se întâmplã sã mai oboseascã—aceasta e pleava, neghina de ars, neghina combustibilã, zaţul. Pleava.
Reformatorul meu, reformatorul care corespunde cel mai bine înclinaţiilor şi gândirii mele, e Zwingli. Acela al lui Watson, al romancierei americane, al lui Milliner, e Calvin; iar ortodoxul Hart îi apreciazã inteligenţa. E drept, însã, cã eu sunt neinteresat de sacramentalism, etc.. Acela al Pãr. Congar e Luther—ceea ce e interesant, dat fiind cã nu ştiu sã existe luterani francezi—aşadar, Pãr. Congar nu se adresa în primul rând protestantismului francez, autohton. Ironia sorţii face ca tocmai Calvin sã fie, la revizionişti, exponentul unui oarecare soi de sacramentalism—el, şi nu ‘catolicul Luther’, cu toatã insistenţa iniţialã a acestuia pe rolul exclusiv al Sacramentelor distribuite de Biserica vizibilã.
Cu alte cuvinte, nepoţii lui Calvin, urmaşii lui îndepãrtaţi, sunt ‘mai sacramentalişti’ decât aceia ai lui Luther—poate prin contraloviturã, prin ‘efectul de privare’, prin sevraj.
IV (azi): separarea& Watson, sinteza& frumuseţea; orã& sacramentalismul calviniştilor de azi—şi nu numai de azi (v. sc. XVIII).
A duce în activitate, în viaţa activã, în lucrare, gândirea vie a lui Edwards, Bulgakov, Lubac şi a ‘Noilor teologi’, a lui Milliner, Hart, Watson, Freeman, Gordon, a canadezului; rolul meu e sã ilustrez, sã reprezint. Discreţia, laconismul şi locvacitatea. A face, nu a vorbi. Nu a perora.
Bunul simţ e subtil, nu bont.
Frumuseţea e a chipului însufleţit, nu a mãştii mortuare sau a efigiei.
Aud, la ei, conversaţiile sinistre ale ‘Învãţãtorilor Legii’.
Bunãtatea voluntarã, vrutã, conştientã, intenţionatã.
Singurãtatea e abstractul—şi, vai, abstractul realizat—comuniunea e realul. Omul e creat ca neam, adicã specie, comunitate, nu ca individ.
Desemnarea geograficã, recursul la desemnarea geograficã.
Nu ca o victimã, ci ca o parte a acelei atmosfere bolnave.
Azi (marţi), am reînceput sã—l citesc pe catolicul Watson, şi am vãzut cã şi el îi citeşte pe protestantul Milliner şi pe ortodoxul Hart; deasemeni, pe Edwards, nu şi pe Lubac şi Bulgakov. Comparat cu Milliner, catolicul Watson mi s—a pãrut parohial şi semidoct, fãrã anvergurã.
Afabilitate, citit, ras zilnic—autonomie.
Watson e specialist mai degrabã într—o perioadã istoricã—într—o epocã a filozofiei—decât într—un autor (ceea ce, de altfel, e ‘mai mult’, nu ‘mai puţin’).
Dealtfel, vãd cã pe ortodoxul Hart îl citeazã ca sã—l contrazicã şi corecteze.
Mi se pare cã Iisus nu vorbeşte despre anihilare, ci despre ‘moartea din viaţã’, despre moartea celor vii.
Ca şi baptistului Gordon şi Ep. Sigrist, lui Watson îi place ‘Micul prinţ’—însã şi Dna. Rand!
De pe a doua listã discutatã de Watson, am citit 7 (incluzând ‘Gargantua’ şi ‘Jekyll’); din întâia listã, patru (incluzând şi ‘Labirinturi’, iar o altã carte e şi în lista cealaltã); ca şi Watson, altele numai le—am început—sau chiar le—am citit aproape în întregime, pânã aproape de capãt.
Cusurgiul Hart.
Preferinţele atipice ale lui Coleridge aratã mintea lui obiectivã, criticã şi independentã, neaservitã, autonomã.
Nu e decât o otreapã care face ceea ce i se cere, care executã fãrã sã crâcneascã.
De 16 l., toate otrepele şi secãturile hotãrãsc în viaţa mea.
Nu fiindcã atât sunt de întortocheate şi alambicate, ci fiindcã aşa sunt de subtile şi de dumnezeieşti.
Ca activitate conştientã, rugãciunea se cade sã fie, ca şi mâncatul, numai din când în când, alternatã cu activitatea.
Mi—a plãcut sã descopãr în canadez pe un cinstitor şi cititor al Sf. Ioan Zlataust.
Deseille, Florovski, canadezul—îmi plac cei care cinstesc, în Sf. Ioan Zlataust, teologul—nu numai exegetul. Sau: mai întâi teologul de prim ordin. S—a scris insuficient despre teologia Sf. Ioan Zlataust, a fost studiatã prea puţin. Cred cã Arhim. Teofil ar fi un al patrulea proponent rãsãritean al acestei teologii.
Canadezul recomandã o antologie.
CEI ŞAPTE METAFIZICIENI MODERNI AI LUI HAZLITT: Coleridge credea cã Ioan Duns Scotus a fost singura minte metafizicã a englezilor. Literaţii anglofili, ca Schopenhauer şi evreul sudamerican, îi preferau pe Berkeley şi Hume; Papini, pe Berkeley, iar Marcel şi rãşinãreanul, pe Hume. Într—un eseu conversaţional, Hazlitt, avid sã consemneze aprecieri, ale lui sau ale altora, scrie cã existã şapte metafizicieni moderni—unul e neamţul Leibniz, altul e americanul Edwards—iar ceilalţi cinci sunt englezi. Existã Hobbes, Berkeley şi Hume—existã Ep. Butler, şi, mai necaracteristic, existã şi psihologul Hartley, pãrintele sau precursorul (însã sã nu fim modeşti cu meritele altuia!) asociaţionismului. Cum se vede, lista lui Hazlitt e mixtã—existã metafizicienii adevãraţi (Leibniz, Berkeley, Hume), teologii (americanul Edwards şi Ep. Butler), şi scriitorii prozaici, ca Hobbes şi Hartley (autor care ar fi putut sã îi intereseze deopotrivã pe un Schopenhauer şi un Beyle), însã sã admitem cã Hobbes e un autor original şi ; ca om, autor şi gânditor, Hobbes era opusul lui Bentham, era la antipodul acestuia (şi, în plan mai larg, al lui Locke, Mill, Spencer, etc.).
În douã locuri, Hazlitt îşi exprimã aprecierea faţã de Hobbes, ca metafizician şi scriitor, şi dispreţul faţã de Locke (în eseul despre cititul cãrţilor vechi, şi în acela care consemneazã discuţia despre persoane pe care ai fi dorit sã le fi cunoscut).
Aşa încât, când se vorbeşte despre nulitatea metafizicã a englezilor, meritã amintiţi Duns Scotus, Hobbes, Berkeley, Hume, Ep. Butler şi americanul Edwards.
Niciun cititor cu gustul metafizicii (Coleridge, Hazlitt, Schopenhauer, Papini, Marcel, evreul sudamerican, rãşinãreanul) nu l—a plãcut pe Locke; Cardinalul Newman e prins în ofsaid, şi pe drept luat la refec de benedictinul Jaki.
Convingeri metafizice, Hume, Berkeley, Samuel Johnson, Goldmsith, portrete, Reynolds, Coleridge, Hazlitt.
Votul de necalomniere.
Însã cel mai mult mi—au plãcut, azi (marţi), rândurile lui Watson despre stilul lui Verne, stilul descrierilor lui Verne şi dinamica naraţiunilor lui.
Coleridge—evlavia euharisticã şi tonul de catolic rãsãritean, de rãsãritean.
Hume, Hartley, Hobbes—da, meritã citiţi, însã nu mai mult decât americanul Edwards şi filozofii nemţi. Rãstãlmãciri. Hazlitt îl gireazã pe Hartley şi spune cã înseamnã mai mult—sau altceva—decât psihologie depãşitã, perimatã. [În mod firesc, idealistul germanofil Coleridge, admiratorul metafizicii lui Duns Scotus, gusta filozofia lui Berkeley—însã nu vedea distincţia operatã de Schopenhauer, Marcel, evreul argentinian şi rãşinãrean, referitor la urmaşul scoţian al acestuia; vedea în ea numai empirismul. Dupã Locke, un irlandez şi un scoţian—acesta, un mare cititor.]
Franciscanul Bacon, Lordul Bacon, Hobbes, Locke, deiştii, Shaftesbury, Berkeley, Hume, Bentham, Mill, Spencer. Empirism, utilitarism, pragmatism.
Trup ‘fãrâmiţat’, îmbucãtãţit.
Cei care confundã credinţa cu Revelaţia. O dogmã, credinţã fiind, nu e Revelaţie, ci un rezultat cert al raţiunii; cum nu existã naturã purã, nu existã nici rezultat numai al raţiunii—ci al conlucrãrii. De aceea, demonstrabilitatea existenţei Lui Dumnezeu e şi raţionalã, şi o dogmã. Faptul cã e dogmã nu înseamnã cã e neraţionalã—ci cã e un rezultat cert al raţiunii, ceva certificat de Bisericã.
Ortodoxului Hart îi place sã arunce cu vorbe mari—şi aspre, cu etichetãri necruţãtoare. Exagereazã, formulãrile lui sunt adesea exagerate, disproprorţionate.
Watson a citit ‘Arcturus’, şi nu se pronunţã în niciun fel; Ep. Sigrist nu îi plãcuse romanul, iar ortodoxul Hart îi dispreţuieşte stilul, însã considerã captivantã cartea; în schimb, anuleazã un roman al lui H. Bloom (nu ştiu dacã acesta e tipicarul
Ep. Sigrist e nedumerit de reputaţia romanului ‘Arcturus’—Watson a citit acest roman, însã nu se pronunţã în niciun fel—iar ortodoxul Hart îi desfiinţeazã stilul şi gãseşte captivantã cartea, naraţiunea. Eu am auzit de ‘Acturus’ atunci când aveam 26 de ani, era unul din foarte puţinele romane SF în domeniul public.
Watson despre stilul lui Verne şi descrierile lui.
Cetitori de SF—Watson, Ep. Sigrist, chiar ortodoxul Hart—nu numai seminaristul.
Sanidopoulos publicã uneori eseuri ale biblistului Habermas; malaezianul, baptistul, canadezul, catolicul, ortodoxul Hart, protestantul nu se referã la acest autor.
O fatã obişnuitã sã facã ceea ce i se cere. Sã nu crâcneascã.
Fãrã a crâcni.
Opt cãrţi (Lubac, ‘Tãtarii’, japonezul, trei romane de GM, McEwan, Guignebert).
Rangul—lecturi—mintea, firea—familia—profesia, vârsta, situaţia—chipul, purtarea, etc..
Existã o lume în care/ o viaţã pe care îmi închipui cã aş vrea sã [o] trãiesc—şi existã o lume în care/ o viaţã pe care chiar [o] trãiesc.
La Hart, gnosticismul devine ceva aşa de vag (sentimentul alienãrii—ca devalorizare a existentului şi a empiricului, corelat cu nevoia de transcendenţã) şi de lipsit de orice legãturã cu fenomenul istoric, încât înseamnã orice; Hart e incapabil de altceva decât de scurte generalizãri apodictice.
Eu cred despre romanul lui H. Lee cã e prost, fiindcã ecranizarea mi s—a pãrut proastã; însã ce aş gândi, oare, despre atâtea alte cãrţi—inclusiv Evangheliile—judecându—le dupã ecranizãri?
Tocmai sufocarea, jugularea originalitãţii în criticã îmi face rãu. Naturaleţea cu care Watson îşi consemneazã impresiile despre stilul lui Verne—cu toate cã are şi el tendinţa de a—şi edicta concluziile. De a le face sã parã imuabile.
Sf. Irineu—la Tresmontant (despre Cãdere), la Maica Larin, în anii ’60, şi ca slogan al ‘cotiturii antropologice’.
Conştiinţa unui om nu e mai puţin realã decât interacţiile lui.
Sinodul din Gangra spune cã preotul ‘conduce Liturghia’, prezideazã.
Dacã religiosul e un domeniu, un obiect, un câmp—filozofia e o abordare, o analizã—nu existã ‘filozoficul’, juxtapus altor cognoscibile, juxtapozabil. Filozoficul e o analizã a realului şi a idealului.
IMPRESII LA CITIREA UNUI ARTICOL AL VASSEI LARIN: ideea ei e susţinutã de Didascalia sirianã, canoanele de la Gangra, Sf. Grigore I.
Maica discutã stoicismul, platonismul mijlociu, condiţia culturalã a scriitorilor creştini timpurii, montanismul, eustaţianismul. Concluzia nescrisã ar fi: creştinismul egiptean era mai dur şi mai misogin; consemnând ravagiile dualismului sirian, Maica subliniazã şi mãrturia raţionalã a atitudinilor Bisericii din aceastã parte. Fanatismul misogin egiptean era mai intransigent.
Apele creştinismului s—au amestecat cu acelea ale pãgânismelor, mai ales cu ale acelora crezute respectabile—stoicismul şi platonismul.
Remarca Vassei Larin despre menţionarea coitului de cãtre Hristos e interesantã. Hristos nu ilustreazã mentalitatea zootehnicã, ci pe aceea paulinã; chiar dacã norma procreativã provine nu din zootehnie, ci, se pare, de la stoici.
Atingerea leprosului—şi a femeii care sângera.
Sf. Grigore Dialogul nici nu dã o interpretare misticã, ci naturalã, medicalã.
Limpezimea remarcabilã a minţii Sf. Ioan Zlataust—triplu confirmatã.
Ucenicii trebuie sã-L imite pe Iisus, iar Iisus a subliniat cã trãia altfel decât vãrul Sãu, Sf. Ioan.
Nu ştiu ca lakiştilor sã le fi plãcut Lordul Bacon.
Alternativa lui ÉF—sau regula, sau axioma lui ÉF. Am şi avut de unde alege, la 32—33 de ani. Neruşinarea—2 x maşina; avionul; casã. Pasul IV.
Dacã îmi place ceva în chip deosebit, sunt postãrile literare ale lui Watson—aceea despre stilul şi descrierile lui Verne, dinamica narativã, etc.—aceea despre o povestire a Drei. O’Connor.
La metafizicianul scoţian se intersecteazã empirismul şi asociaţionismul.
Ceea ce contestau protestanţii nu era Prezenţa Realã, ci transsubstanţierea.
Aparenţa de adevãr a afirmaţiilor care oglindesc o prejudecatã, care nu fac decât sã oglindeascã o prejudecatã.
Un cârd de secãturi, otrepe şi proşti.
Iisus spunea cã Biblia nu se autointerpreteazã, ci are nevoie de interpretare (‘Cum citeşti?’). Însã pe de altã parte, într—o metaparabolã, dã o explicaţie destul de dezamãgitoare a nevoii de a predica învãluit, de a da discursurilor exoterice o formã învãluitã, echivocã.
Gândul binelui şi ingenuitatea rugãciunii.
Autorilor ca Murakami, McEwan, Ishiguro li se potriveşte ‘criteriul balzacian al lui Gracq’ (adicã 4 x …)—nu şi romancierei americane sau norvegianului—prozatori mai degrabã ca Puşkin, Novalis, etc.. Inegalitatea creaţiei, denivelarea.
Adnotãrile lui Coleridge. Critica lui Hazlitt, Thackeray, Trollope şi Meredith. Umoriştii. Ca Watson despre Verne& ca Verne la Watson (ceilalţi autori de SF; stilul)& H de B, CD, McE., KI, HM, Thackeray, GM.
Nici Lem nu e un autor de proze borgesiene, nici evreul sudamerican nu e autor de SF. Tendinţa SF—ului de a se legitima inventându—şi un pedigri principal (Butler, Huxley, Lewis, etc.).
Watson despre romane de Gardner şi Wells, plus adnotãri despre Berkeley şi ideile platonice (în ‘Siris’), un sonet de Byron, Horwitz şi o etimologie, Olier, Peirce, sau numai citate (Reid, Harte). Îl intereseazã referinţele literare, sau livreşti, din literaturã.
De fapt, şi ceea ce scrie catolicul Watson sunt tot adnotãri, cu accente de eseu conversaţional (Verne, Dra. O’Connor, Gardner); nu sunt analize, nici chiar microanalize. Nici de ansamblu, nici parcelare.
Watson vorbeşte despre ‘gustul lui pentru romantism’.
Imaginea podelei de sticlã canadeze.
Nu Goguel şi Loisy erau extrema—ci câţiva autori, adepţi ai ‘teoriei mitului’, care poate cã nu erau nici atei, nici anticreştini. Teza cu adevãrat extremã nu e aceea cã evenimentele evanghelice sunt legende—ci aceea cã sunt mituri, ca şi însãşi existenţa Lui Emanuel.
Se numea ‘Mântuire’, şi ‘Cel uns’ (Mesia, adicã Hristos), şi ‘Dumnezeu cu noi’ (adicã, Emanuel). Mântuire, redempţiune, salvare.
Literatura conferã o existenţã emoţionalã. Pe de altã parte, existenţa fizicã, inerţialã, nu e prototipul existenţei. Nu e termenul de referinţã. Rãspunsul emoţional al minţii nu conferã existenţã, ci o gãseşte, ia act de ea. Existã straturi ale realitãţii. Ceva nu e mai puţin real, fiindcã e imaterial. Existenţa emoţionalã e, însã, una difuzã. Precizarea e posibilã—aşadar, cunoaşterea. Citirile repetate adâncesc cunoaşterea. Existã o obiectivitate a cunoaşterii literare.
Sloganul inerţialist nu poate sã punã în cauzã realitatea celor nemateriale.
‘Ioaniţii’, de Schiller/ Bulwer.
Ideea lui Watson, de a ordona poeţii dupã … prenume, de a recurge la ordinea alfabeticã a … prenumelor. Altfel, bine ilustraţi sunt Tennyson, Byron, Herbert, Donne, Newman, Keble, Herrick, Southwell, Kipling, Coleridge—şi câteva autoare. Din pãcate, nu e poezie discutatã, analizatã.
2 s./ varã—10 vols..
Tocmai fiindcã Watson se intereseazã de structuri ale argumentãrii, de raţionamente, e firesc sã îi placã Hume, Sf. Toma, modernitatea timpurie a filozofiei—cu toate cã, probabil, medievalii i s—ar potrivi mai firesc—în orice caz, oameni care credau în argumentaţie. ‘Filozofia modernã timpurie’, spune catolicul Watson—de unde, Hobbes, Malebranche, Berkeley, Hume—însã şi logicã, psihologie cognitivã, filozofia ştiinţei—latura epistemologicã şi euristicã.
BW despre scrieri ale lui Verne, Dra. O’Connor, Gardner, Wells.
Dacã Fiul Îl dã pe Sf. Spirit, nu dupã firea omeneascã, ci dupã aceea dumnezeiascã, înseamnã cã Acesta purcede şi de la Ipostasul dumnezeiesc al Fiului. Firea omeneascã e unitã numai cu lucrarea şi fiinţa ipostasului dumnezeiesc al Fiului. Dacã Logosul nu îl dã pe Sf. Spirit, atunci nici Iisus nu Îl poate da. Însã aceastã suflare de Duh Sfânt nu înseamnã originare. Existã o relaţie iconomicã prin care Logosul, în iconomie, Îl dã pe Sf. Spirit. NT vorbeşte despre Duh ca fiind al Lui Hristos. Nu se spune cã Fiul dã Duhul Tatãlui. Ci cã dã propriul Lui Duh; abia aceasta ne îndreptãţeşte sã vorbim despre o relaţie de originare. Ceea ce dã Fiul, Cel dat de Fiul, nu e Duhul Tatãlui, ci Duhul Fiului şi Duhul Lui Dumnezeu, Duhul Fiului şi al Tatãlui. Într—adevãr, Logosul/ Fiul ar putea sã dea un Duh care sã nu fie al Lui, ci de la Tatãl. Însã NT ne spune cã acest Duh e (şi) al Fiului. Abia în acest fel, suflarea înseamnã şi originare—cãci Acela suflat, dãruit de Hristos—şi deasemeni trimis de Tatãl—e Duhul Lui Hristos—chemat când Duhul (ca trimis de Tatãl), când Duhul Lui Hristos. Iisus vorbeşte despre Duh trimis de Tatãl; Sf. Pavel, însã, ştie de Duhul Lui Hristos. Dacã e vorba despre douã entitãţi distincte, atunci Tradiţia le—a contopit repede. Tradiţia nu ştie despre un Duh al Tatãlui, trimis de Tatãl, şi un Duh al Fiului, la care se referã Apostolul; ştie de un singur Duh.
În rezumat, Fiul ar putea sã dea un Spirit care nu e al Sãu (‘Luaţi Spirit Sfânt!’); însã NT ne spune cã acest Spirit, dat de Tatãl, trimis de Tatãl, e chiar Spiritul Lui Iisus, aşadar al Fiului, al Logosului. Cel puţin, Tradiţia a crezut cã e vorba despre acelaşi Spirit, nu despre douã entitãţi.
Naivitatea şi semntimentalitatea Sf. Thérèse nu sunt deloc implauzibile, pentru un copil cuminte (care—l întâlnise pe Papã!); monahii (Arhim. Teofil, Gillet) o înţeleg cel mai bine.
Butler, Huxley, Orwell, Platonov (‘Cevengur’), Zamiatin. Unele dintre aceste distopii nu sunt anti—totalitare.
Logicã, euristicã, filozofia ştiinţei, feminism, psihologie cognitivã.
Pentru cã îmi lipseşte cititul.
Watson, cusurgiul, evreica.
SF—ul care îi place lui Watson: Stapledon, O’Brien, Miller, Dna. Perkins Gilman, cu simpatie pentru Miéville, Dna. Butler, Simmons.
Sterne la Eliade (nu şi la Pleologu!), şi O’Brien la Watson.
Trei liste de cãrţi—una, la conservatorii americani, douã la Watson. Cititul. Watson, cusurgiul, evreica.
Hazlitt credea cã Richardson, Rousseau, Mackenzie, Sterne, Smollett, Fielding, Lesage, Cervantes, Scott, Boccaccio, Burke, Hume, Gibbon, Junius sunt scriitori care pot sã fie recitiţi oricât.
Mecanismul de blocãri şi restricţionãri succesive.
Stephen Freeman, Kalomiros, Rose şi Puhalo. Ceea ce nu îl aşeazã pe Pãr. Freeman la dreapta faţã de Rose, fiindcã preferã eshatologia unui schismatic calendarist; asta nu—l face pe Freeman mai de dreapta decât Rose (care e, pentru Clément şi Ep. Sigrist, extrema dreaptã a ortodoxiei). Eshatologia Pãr. Rose a avut doi critici semnificativi—pe Kalomiros şi Puhalo—un grec şi un slav; am mai scris despre subiect. Ambii critici au rãspuns cu câte o eshatologie de uz propriu—grecul, cu o eshatologie care mi—a amintit de ceea ce citisem la Alfeiev, iar slavul, cu teologia ‘somnului morţii’, cu teologia luteranã şi veterotestamentarã a ‘somnului morţii’.
În eseul ‘Sfinţi printre noi’, Pãr. Freeman discutã mult despre Sf. Nicolae Velimirovici, îl citeazã, etc..
Perverirea constã în a ajunge sã preţuiesc mai mult felul cum e spus ceva, desãvârşirea modului de a spune, decât mesajul, ceea ce e spus. Ce vrea sã spunã cu ceea ce face. Stâlcirea empatiei. Stângãcia expresiilor, imperfecţiunea comunicãrii.
Reflectam ieri searã (vin.) cã, dintre cei unsprezece prozatori ai ‘lui’ Hazlitt (ieri avusesem şi incertitudinea ortografierii acestui nume, vroiam sã dublez z—ul, mi se pãrea cã aşa e corect), patru ilustreazã sentimentalismul (Richardson, Rousseau, Sterne şi Mackenzie), patru, bãşcãlia cinicã (Smollett, Fielding şi modelele lor—Cervantes şi Lesage), unul e ilustrativ pentru ambele (Scott), iar Boccaccio şi Burke nu aparţin acestei grile. Însã din nouã romancieri, patru sunt sentimentali, şi patru—dezabuzaţi, cinici, sarcastici.
Deosebirea de ton între a fi sentimental, şi a fi duios. Duioşia, afectarea, prefãcãtoria, inautenticul şi supralicitarea.
Drama burghezã—Lessing, Diderot, Ottway.
Ca şi din orice, şi din sentimentalism rezistã doar izbânzile, ceea ce e reuşit.
Abia ieri searã (vin.), mi—a venit acest gând: cã jumãtate dintre romancierii citiţi cu nesaţ de Hazlitt erau sentimentali.
Richardson, Hazlitt, Coleridge, Stevenson, Macaulay, Thackeray.
Excesele sentimentalitãţii, afectarea, etc., nu pot discredita ceea ce e autentic.
Îmi amintesc cã şi Beyle fusese, trebuie sã fi fost, un cititor al lui Rousseau. Hazlitt, Schopenhauer, Tolstoi, Beyle, Starobinski, Radu P., A. şi JG.
Ea ştia de pe atunci cã ãsta e rolul ei—sã se lase pipãitã la … de bãieţi.
‘A se forţa sã confere’.
Nu necreştinii—ci anti—creştinii nu au acces la cultura europeanã majorã. Ei îşi interzic cultura europeanã. Nu e nevoie sã fii creştin—însã e necesar sã nu fii anti—creştin.
Ortografia numelui.
Existã romane pe nedrept uitate—acelea ale lui Mackenzie, Godwin, De Quincey. La Chesterton, la Thibaudet sunt indicate câteva astfel de romane care meritã cunoscute.
Sentimentalismul şi posteritatea lui. Autenticitatea.
Autenticitatea& defazarea& continuatorii& romanul zis domestic& victorienii& romanul banalitãţii, al obişnuitului& cinema. Parodierea.
Imperfecţiunea ţine de condiţia de realizãri.
Cititul e mai puţin monoton şi costisitor decât fumatul şi bãutul.
Romane ca ‘Vicarul …’ sunt scrise pentru adulţi, neimpresionabili. Însã pentru copii, efectul acumulãrii de grozãvii e copleşitor.
Literatura sentimentalã, ‘domesticã, idealizantã, idilicã, ‘cãrţile pentru fete’. Categorii, ‘Jones’ —întâietatea, aprecieri, Thibaudet (sc. XVII şi XIX), zorii romanului, evreica.
Sentimentul e un vehicol mai larg şi mai real decât intelectul. E o înţelegere mai cuprinzãtoare.
Ev. Ioan face diintr—un personaj real, protagonistul unor întâmplãri neobişnuite şi simbolice, semnificative; nu e ceva neamivãzut în Antichitate. Relatarea lui e mai mult simbolicã, ‘teologicã’ în sensul cã nu e un studiu biografic, o consemnare pozitivã.
Rãbdarea, blazarea şi realismul femeilor.
Iisus al Evangheliilor dupã Ioan şi Luca. Luca—eu. Câtecelul pacientei, la ½ lui nov.. Ioan—englezul şi anglicanul. Matei—Bloy. Marcu—Sf. Domingo. Luca—Arhim. Teofil.
2 x lipsa de respect. Jocul. Jucatul. Iresponsabilitatea dublã.
O minte dezgustãtor de suficientã, de obtuzã şi de apaticã, de
Romanul sentimental, acela realist, şi aparteurile naratorului (Fielding, Thackeray, Trollope); nu e o întâmplare cã lui JG nu îi place vechiul roman englez.
Despre ‘Shandy’.
Despre ‘Tom Jones’.
Curãţia.
Despre Richardson (Hazlitt, Stevenson, Macaulay, mãrturia lui Thackeray).
Beyle şi vechiul roman englez, tradiţia englezã, naratorul locvace.
Comentariile sunt aproximative, sunt ‘mobilizabile’. Nu conteazã cu adevãrat.
Surzenia afectivã. Surâsul.
Romanul realist a fost precedat de acela sentimental; mai întâi a existat romanul sentimental, e primul care şi—a fãcut intrarea.
Nu ‘convingerea’, care e o funcţie a dicţiei, conteazã, ci logica. ‘Convins’ nu înseamnã şi convingãtor.
Prescurtând, abreviind, rãstãlmãcesc. Amalgamarea.
Gândul cã, pentru mine, Schillebeeckx, Kűng înseamnã catolicism real, existent. Catolicismul principal nu înseamnã catolicismul oficial, roman, curial. Mai degrabã direcţia romanã e una perifericã, marginalã, în catolicismul real.
Iisus îl alesese pe Iuda sã Îi fie ucenic şi apostol. Iscarioteanul fusese ales, selectat.
Un schismatic calendarist e teologul Pãr. Freeman; vãd cã îi promoveazã nu numai eshatologia, ci şi teologia Facerii—aşadar, ansamblul gândirii.
Fiinţa umanã e mai degrabã minte—în sensul psihologiei, sau suflet, decât ‘spirit’ în sensul idealismului nemţesc abstractizant sau al lui Valéry.
Romane şi eseuri ale bonomiei şi sensibilitãţii.
Ceea ce aşeazã poveri, în loc sã înalţe; mimetismul mozaic al creştinismului. Legalism, talmudism, etc.. Neîndurarea şi abstractul.
Atâta din creştinism, începând cu sinistrele canoane antice, aşazã poveri—în loc sã înalţe.
Frumuseţea e neabstractul, e ordinea existenţei—o spun şi ‘Facerea’, şi Iiisus—când laudã fapta frumoasã, gestul frumos—e ordinea istoricului, a singularului.
Hawthorne şi Yeats la Milliner—Tolstoi la baptistul Gordon.
‘M—am gândit mult/ am reflectat mult, zilele acestea, la o carte/ pag. a lui …’.
Frumosul e ceea ce bucurã; Keats are dreptate. O idee frumoasã e aceea care DĂ BUCURIE.
La Missa de searã, Lecţionarul cinei miraculoase (‘spre searã’), şi proorocia ospãţului, la Isaia.
Aproximativul comentariilor—mai ales al acelora de rutinã, ‘la normã’—sau neexcepţionale.
Missele acestea de dum. seara îmi fac atât de bine.
Keats avea dreptate sã defineascã frumuseţea ca bucurie, nu ca plãcere. Frumosul e ceea ce bucurã, încântã şi vrãjeşte; la Iisus, existã schiţatã o esteticã a frumuseţii sociale—în lauda faptei frumoase a penitentei—am întâlnit şi eu aceastã trãire—rebusul, cafeaua cu lapte, obrajii şi surâsul, acei ‘biscuiţi bunuţi’, jocul de marţi, invitaţia la o îngheţatã seara, culesul de muşeţel. Viaţa trãitã ca frumuseţe e viaţa trãitã ca bucurie—nu ca plãcere—cãci existã plãcere fãrã bucurie, plãcere moartã şi necroticã. Frumuseţea încântã, vrãjeşte, înalţã, e personalã şi a momentului, neabstractã, singularã. Updike scria cã Împãrãţia Lui Dumnezeu se compune din momente.
Opt paşi—azi şi ieri—monotonia costisitoare (v. şi Isaia, azi)& Beyle şi tradiţia englezã a romanului, naratorul volubil; realismul& catolicismul real, al progresiştilor& mimetismul mozaic; piaţã& NH la protestant; orã& formularea; preotul şi grecul (schismatic calendarist), gândirea& Missã, douã mame blonde, blonda de dum., blonda în rochie albã—momentul scurt& Isaia, azi& frumuseţea relaţiei.
Oamenii trebuie sã caute frumuseţea nu în obiecte (exponate, etc.), ci în trãiri, gesturi, în simţire.
Nu cred cã bãrbatului îi place femeia ‘cu biologia’, nu cred cã e încântat de femeie ‘prin biologie’—ci cu umanitatea, cu simţirea.
Deschiderea cãtre bucurie. Estetizarea; reificarea. Preotul, emisarii ruşii, zorzoanele; protestantul, sacramentalismul, baptistul şi arta. Femeile—azi. Ideile, ‘gândul frumos’. Douã Evanghelii. Viziunea unei frumuseţi.
Estetica socialã. Bucuria; alegerea bucuriei. Femeile—azi. Gesturi frumoase. ’96. Estetizarea& confuzia (împodobirea, ornarea); girarea; preotul, protestantul, baptistul& femeile—azi& ideile.
Tiparul. Afabil. Strãdania. Aspiraţii.
Preotul nu trebuie sã fie între credincioşi ceea ce i se reproşeazã Papei cã e între Episcopi (şi preoţi)—monarhul, suveranul. De aceea, sunt de acord cu limbajul anilor ’60—preotul prezideazã adunarea euharisticã—nu e monarhul ei, nu o confiscã. Poate cã aici e şi ‘gena husitã’—moşneagul huşean (‘Ba ai sã pleci sf. ta.’).
Preferarea ‘spectacolului liturgic’ e un semn de degenerare şi de decadenţã.
Tânãrul Lovinescu: Ibsen, France, Leopardi, Horaţiu& simboliştii; muzica& anticii; arheologul neamţ; critica literarã francezã, criticii literari francezi; istoria literarã româneascã.
A nu blufa.
Lovinescu a tradus epopeile în prozã, ca pe romane; el spune cã a învãţat sã scrie, repudiind, abjurând scrisul tinereţii. Însã a pãstrat mãrginirea unui modernist, sau a unui burghez. Altfel, a scris criticã literarã, cronicã, istorie literarã (modernã şi contemporanã), sociologie, romane, portretisticã şi memorialisticã, atâtea traduceri (trei epopei şi un istoric latin), chiar teatru. Se considerã cã s—a maturizat ca scriitor; însã, contemporan al lui Iorga şi Cãlinescu, adversar al mai tuturor, n—a pãrut nimãnui impozant—ci tot un modernist (cumpãtat, moderat) cu educaţie de clasicist, cu formaţie de clasicist. Unii l—au privit chiar ca pe un modernist contradictoriu; un ambiţios apatic şi placid—iar impozant n—a pãrut nimãnui.
Sexualitatea—şi sexualizarea—e o determinare ontologicã, nu biologicã. Sexualizarea e o transformare sau desãvârşire fiinţialã, nu biologicã.
‘Crusoe’, ideal autist de puritan. Quijote e mai interesant. Quijote, nesupãrãciosul, neîmbufnatul.
Cititul e mai puţin monoton şi costisitor decât fumatul şi bãutul. 5 ore de fumat şi bãut înseamnã 177 mii—100 de pag.. Iar mintea e numai surpatã.
Cu ‘Şun’, Cãlinescu se înscria între Claudel, Giraudoux, Montherlant.
Femeile şi cititul.
E interesant, şi e o lecţie datã de protestanţi şi de catolicii vestici—în general, de creştinii apuseni—cã ceea ce înseamnã Biserica, semnificaţia creştinismului, învãţãtura, nu depind de Pãrinţi, sau de un trecut idealizat (‘Biserica patristicã’); Pãrinţii sunt numai una din laturi, un singur termen al ecuaţiei, care e mai cuprinzãtoare. Acestea sunt comunitãţi creştine netalmudiste. Creştinismul în ansamblu nu trebuie fãcut sã depindã de nişte Pãrinţi anume. Mentalitatea de legatari, de vasali, de moştenitori, e decadentã—mentalitatea dependenţei de înaintaşii legiuitori. Biserica patristicã a însemnat ceva; însã ceea ce conteazã cu adevãrat, şi stringent, dincolo de reverii paseiste, e Biserica de azi.
Altfel, anglicanii sunt patristici, şi unii luterani, chiar unii reformaţi; ştiu un baptist care îi citeşte pe Sf. Augustin, Sf. Bernard şi pe Maica Iuliana de Norwich. Ignoranţa e una—paseismul talmudist e alta.
Tradiţia neinterpretatã, preluatã necritic, e literã moartã.
Dependenţa patristicã, vasalitatea sunt un simptom de decadenţã. În Rãsãrit, jaloanele lui sunt Sf. Atanasie, Sf. Chiril, Sf. Maxim, Sf. Ioan Damaschinul.
Baptistul scrie despre ‘dependenţa de fricã şi anxietate’. Omul modern e mai degrabã becisnic, decât cutezãtor; pãcatele lui provin mai mult din becisnicie.
Fumatul unui pachet de ţigãri înseamnã cel puţin 100 de pag..
Florovsky şi mai ales Romanides rãmân idolii pramatiilor, pe când Sf. Pavel Florenski şi Pãr. Bulgakov, ai elitelor—direcţia sofiologicã, şi nu aceea neopatristicã. Însã la Pãr. Freeman, un (presupus) moderat, existã şi autori ca Florovsky şi Kalomiros.
E interesant cã Barth fulmina împotriva ‘analogiei fiinţei’, şi a mariologiei romane, însã nu îl scandalizau elucubraţiile lui Bultmann. Existã un resort anticatolic în atitudinile elveţianului.
Limbajul metaforelor sacrificiale ale NT, cu toate cã explicat de Prooroci—şi, de fapt, pregãtit de ei—a fost rãstãlmãcit. Ei arãtaserã cã jertfa e un tip al altruismului. Din metaforele sacrificiale, creştinismul, mai ales acela roman, n—a pãstrat decât primul termen, derapând înţelegerea.
Jertfa Lui Iisus nu e de ispãşire, şi nu are o funcţie anume, nu slujeşte unui scop anume; nu e aceea de pe Calvar—jertfa sângeroasã. Iisus aboleşte religia sacrificialã—nu numai de drept, ci şi de fapt. Omenirea intrã, cu El, într—o etapã nesacrificialã.
Femeia şi bãrbatul sunt fãcuţin din acelaşi lut.
Semiţii şi misoginia; babilonienii, persanii, libienii, fenicienii, etc.. Egiptul şi Roma.
Cele trei referinţe ale canadezului la Sf. Ioan Zlataust—icoana, antologia recomandatã, şi cuvintele despre cãsãtorie.
Luni, recitesc câteva eseuri ale protestantului Milliner—mai ales pe acela despre Horton, Calvin, Hart, Zubiri.
Edwards la romanciera americanã, Hazlitt şi Milliner.
Postãri de om care mai scrie şi în altã parte—mai mult o debara, un vraf de bruioane, un caiet de schiţe, o anexã literarã; principalul merge în altã parte, e altundeva.
Proprietãţile Logosului întrupat nu mai sunt (doar) cele ale Logosului, considerat distinct, cãci Se întrupeazã întreaga Dumnezeire.
Canadezul şi Sf. Ioan Zlataust—îi cinsteşte icoana, îi recomandã scrierile antologate, îl citeazã.
Azi, luni, confundasem citarea albanezei la Pãr. Freeman, cu portretul şi cartea recomandatã de canadez.
Complacerea în abrutizare, alibiul trudei, şi dãruirea de afecţiune.
Asocierea temei bunãtãţii şi a sfinţeniei anonime, obişnuite, ascunse, cu Sf. Nicolae Velimirovici, despre care chiar Pãr. Freeman spune cã era un fel de prooroc veterotestamentar, e neconvingãtoare şi forţatã, silitã; nu convinge, ca ilustrare—Sf. Nicolae, sârbul, personaj public, e la antipodul categoriei sfântului ascuns, neştiut, discret, ‘cunoscut numai Lui Dumnezeu’, şi al ‘sfinţeniei în obişnuit’, al bunãtãţii neîmpodobite. De aceea, eseul despre sfinţenia obişnuitã, ca bunãtate smeritã, aratã însãilat.
Singularitatea civilizaţiei europene constã în abolirea unor reprezentãri, ceea ce reprezintã o maturizare.
‘Numai în închipuire existãm separaţi de viaţa celorlalţi.’ (Pãr. Freeman) [De fapt:’ Numai în închipuirile noastre existãm separat …’.] Caracterul comunitar al vieţii; sociologia desemneazã numai mulajul, numai amprenta. S—ar putea sã fim mai adevãraţi în interacţiile, decât în închipuirile noastre—negarea solipsismului. De fapt, existã doi poli—persoana şi lumea—eul şi lumea—între care închipuirile, însã, nu—şi au locul.
Tradiţia şi inspiraţia, originalitatea, sunt cele douã aripi. Tradiţia are funcţie consultativã, nu normativã.
‘Ceea ce am reţinut, pe moment, din acţiunea romanului …; poate cã, în racursi, îmi voi reprezenta acţiunea lui mai bine, şi mai complet.’
Watson e un gânditor interesant, la care coexistau Sf. Toma, Sf. Grigore, Calvin şi feminismul. Chiar el mi—a servit ca imagine a revizionismului—palamism şi tomism, plus Calvin, plus feminism. Rezultate, însã, nu ştiu dacã existã. Ca intelectual, îi e preferabil lui Milliner, care e aşa de aproape de ortodoxul Hart.
Spre deosebire de catolicul Watson, la protestantul Milliner existã Edwards şi Pãr. Bulgakov; şi existã idei, gândire.
Watson îl citeşte, îl rãsciteşte pe Calvin în trad.—ca şi apologetul catolic care reproşa deformãrile tendenţioase, redãrile parţiale, omisiunile, omiterile.
Protestantul revizionist Milliner face mai multe, cu sinteza lui, decât catolicul revizionist Watson, care rãmâne la intenţii şi nu ajunge la rezultate. Anvergura e, de fapt, alta—Watson nu e Milliner, aşa cum nici Milliner nu e ortodoxul Hart. Toţi trei sunt nişte revizionişti (în interiorul propriilor tradiţii).
Mã gândeam, azi, cã neopalamismul sc. XX nu e un fenomen întrutotul analog ‘Noii teologii’ apusene. A fost o revoluţie, a survenit ca o revoluţie, nu ca o insurecţie. Nu a fost atât o rupturã, un divorţ, o negare vehementã.
Esteticile sãlcii, pentru care frumuseţea naturalã nu existã, fiindcã nu e intenţionatã; estetici care n—au nevoie de ‘ipoteza Lui Dumnezeu’. Care cred cã numai omul creazã şi intenţioneazã. Cã restul e rezultatul hazardului.
Tocirea dorinţei—scâlcierea—şi dezintegrarea ei. Deraierea dorinţei, denaturarea. Dorinţa îşi poate pierde firea, cursul.
Sau a crede cã apreciem frumuseţea unui roman cu altã facultate şi altã cogniţie decât aceea solicitatã de aprecierea obrazului unei fete …. Ceea ce vorbeşte ‘prin’ frumuseţe vorbeşte, de fapt, ‘în’ frumuseţe (fizicã, socialã, etc.), fiindcã metafizicul nu trebuie postulat ca un alt element al planului fenomenal.
Chipul, trupul, scrisul, cititul, armonia şi echilibrul. Barth şi Heidegger. Sluţii. Gânditorii sluţi—sau, mai rãu, diformi, etc..
Surogatul.
Urâţenia (realã) şi delãsarea, neglijarea.
Watson, romanciera americanã şi Calvin; Pãr. Congar şi Luther. Scrierea biblistului.
Ceea ce e mai împodobit nu e mai frumos; eroarea emisarilor ruşi.
Cheia, standardul de atins& singularitatea, nedispersarea, coerenţa mãcar.
Teologii cu gust—sau cititorii cu gustul pronunţat al teologiei—îl preferã pe Calvin. Cârpãceala lui Luther.
Ceea ce, aparent paradoxal, nu se degradeazã, e ‘momentul de frumuseţe’ (gestul pocãitei); altfel, relaţia e discontinuã, mai şi oboseşte, fluctueazã, e dependentã. Frumuseţea nu e adevãrul—care e abstractul şi generalul—ci trãirea, personalul. Frumuseţea nu e un obiect—ci un moment, o trãire—o dezvãluire, o revelare. E adevãrat cã o cunoaştere obiectivã descoperã frumuseţea a cãrei percepere e reiterabilã, nearbitrarã, nefugarã. Frumuseţea realã e reiterabilã; altfel, numai momentul ca atare e frumos, de o frumuseţe netransferabilã. Existã o cunoaştere obiectivã a frumuseţii lucrurilor—a capacitãţii lor, adicã, de a ne bucura şi însufleţi, încânta.
Relaţia continuã cu ceea ce bucurã se întâmplã sã mai oboseascã—aceasta e pleava, neghina de ars, neghina combustibilã, zaţul. Pleava.
Reformatorul meu, reformatorul care corespunde cel mai bine înclinaţiilor şi gândirii mele, e Zwingli. Acela al lui Watson, al romancierei americane, al lui Milliner, e Calvin; iar ortodoxul Hart îi apreciazã inteligenţa. E drept, însã, cã eu sunt neinteresat de sacramentalism, etc.. Acela al Pãr. Congar e Luther—ceea ce e interesant, dat fiind cã nu ştiu sã existe luterani francezi—aşadar, Pãr. Congar nu se adresa în primul rând protestantismului francez, autohton. Ironia sorţii face ca tocmai Calvin sã fie, la revizionişti, exponentul unui oarecare soi de sacramentalism—el, şi nu ‘catolicul Luther’, cu toatã insistenţa iniţialã a acestuia pe rolul exclusiv al Sacramentelor distribuite de Biserica vizibilã.
Cu alte cuvinte, nepoţii lui Calvin, urmaşii lui îndepãrtaţi, sunt ‘mai sacramentalişti’ decât aceia ai lui Luther—poate prin contraloviturã, prin ‘efectul de privare’, prin sevraj.
IV (azi): separarea& Watson, sinteza& frumuseţea; orã& sacramentalismul calviniştilor de azi—şi nu numai de azi (v. sc. XVIII).
A duce în activitate, în viaţa activã, în lucrare, gândirea vie a lui Edwards, Bulgakov, Lubac şi a ‘Noilor teologi’, a lui Milliner, Hart, Watson, Freeman, Gordon, a canadezului; rolul meu e sã ilustrez, sã reprezint. Discreţia, laconismul şi locvacitatea. A face, nu a vorbi. Nu a perora.
Bunul simţ e subtil, nu bont.
Frumuseţea e a chipului însufleţit, nu a mãştii mortuare sau a efigiei.
Aud, la ei, conversaţiile sinistre ale ‘Învãţãtorilor Legii’.
Bunãtatea voluntarã, vrutã, conştientã, intenţionatã.
Singurãtatea e abstractul—şi, vai, abstractul realizat—comuniunea e realul. Omul e creat ca neam, adicã specie, comunitate, nu ca individ.
Desemnarea geograficã, recursul la desemnarea geograficã.
Nu ca o victimã, ci ca o parte a acelei atmosfere bolnave.
Azi (marţi), am reînceput sã—l citesc pe catolicul Watson, şi am vãzut cã şi el îi citeşte pe protestantul Milliner şi pe ortodoxul Hart; deasemeni, pe Edwards, nu şi pe Lubac şi Bulgakov. Comparat cu Milliner, catolicul Watson mi s—a pãrut parohial şi semidoct, fãrã anvergurã.
Afabilitate, citit, ras zilnic—autonomie.
Watson e specialist mai degrabã într—o perioadã istoricã—într—o epocã a filozofiei—decât într—un autor (ceea ce, de altfel, e ‘mai mult’, nu ‘mai puţin’).
Dealtfel, vãd cã pe ortodoxul Hart îl citeazã ca sã—l contrazicã şi corecteze.
Mi se pare cã Iisus nu vorbeşte despre anihilare, ci despre ‘moartea din viaţã’, despre moartea celor vii.
Ca şi baptistului Gordon şi Ep. Sigrist, lui Watson îi place ‘Micul prinţ’—însã şi Dna. Rand!
De pe a doua listã discutatã de Watson, am citit 7 (incluzând ‘Gargantua’ şi ‘Jekyll’); din întâia listã, patru (incluzând şi ‘Labirinturi’, iar o altã carte e şi în lista cealaltã); ca şi Watson, altele numai le—am început—sau chiar le—am citit aproape în întregime, pânã aproape de capãt.
Cusurgiul Hart.
Preferinţele atipice ale lui Coleridge aratã mintea lui obiectivã, criticã şi independentã, neaservitã, autonomã.
Nu e decât o otreapã care face ceea ce i se cere, care executã fãrã sã crâcneascã.
De 16 l., toate otrepele şi secãturile hotãrãsc în viaţa mea.
Nu fiindcã atât sunt de întortocheate şi alambicate, ci fiindcã aşa sunt de subtile şi de dumnezeieşti.
Ca activitate conştientã, rugãciunea se cade sã fie, ca şi mâncatul, numai din când în când, alternatã cu activitatea.
Mi—a plãcut sã descopãr în canadez pe un cinstitor şi cititor al Sf. Ioan Zlataust.
Deseille, Florovski, canadezul—îmi plac cei care cinstesc, în Sf. Ioan Zlataust, teologul—nu numai exegetul. Sau: mai întâi teologul de prim ordin. S—a scris insuficient despre teologia Sf. Ioan Zlataust, a fost studiatã prea puţin. Cred cã Arhim. Teofil ar fi un al patrulea proponent rãsãritean al acestei teologii.
Canadezul recomandã o antologie.
CEI ŞAPTE METAFIZICIENI MODERNI AI LUI HAZLITT: Coleridge credea cã Ioan Duns Scotus a fost singura minte metafizicã a englezilor. Literaţii anglofili, ca Schopenhauer şi evreul sudamerican, îi preferau pe Berkeley şi Hume; Papini, pe Berkeley, iar Marcel şi rãşinãreanul, pe Hume. Într—un eseu conversaţional, Hazlitt, avid sã consemneze aprecieri, ale lui sau ale altora, scrie cã existã şapte metafizicieni moderni—unul e neamţul Leibniz, altul e americanul Edwards—iar ceilalţi cinci sunt englezi. Existã Hobbes, Berkeley şi Hume—existã Ep. Butler, şi, mai necaracteristic, existã şi psihologul Hartley, pãrintele sau precursorul (însã sã nu fim modeşti cu meritele altuia!) asociaţionismului. Cum se vede, lista lui Hazlitt e mixtã—existã metafizicienii adevãraţi (Leibniz, Berkeley, Hume), teologii (americanul Edwards şi Ep. Butler), şi scriitorii prozaici, ca Hobbes şi Hartley (autor care ar fi putut sã îi intereseze deopotrivã pe un Schopenhauer şi un Beyle), însã sã admitem cã Hobbes e un autor original şi ; ca om, autor şi gânditor, Hobbes era opusul lui Bentham, era la antipodul acestuia (şi, în plan mai larg, al lui Locke, Mill, Spencer, etc.).
În douã locuri, Hazlitt îşi exprimã aprecierea faţã de Hobbes, ca metafizician şi scriitor, şi dispreţul faţã de Locke (în eseul despre cititul cãrţilor vechi, şi în acela care consemneazã discuţia despre persoane pe care ai fi dorit sã le fi cunoscut).
Aşa încât, când se vorbeşte despre nulitatea metafizicã a englezilor, meritã amintiţi Duns Scotus, Hobbes, Berkeley, Hume, Ep. Butler şi americanul Edwards.
Niciun cititor cu gustul metafizicii (Coleridge, Hazlitt, Schopenhauer, Papini, Marcel, evreul sudamerican, rãşinãreanul) nu l—a plãcut pe Locke; Cardinalul Newman e prins în ofsaid, şi pe drept luat la refec de benedictinul Jaki.
Convingeri metafizice, Hume, Berkeley, Samuel Johnson, Goldmsith, portrete, Reynolds, Coleridge, Hazlitt.
Votul de necalomniere.
Însã cel mai mult mi—au plãcut, azi (marţi), rândurile lui Watson despre stilul lui Verne, stilul descrierilor lui Verne şi dinamica naraţiunilor lui.
Coleridge—evlavia euharisticã şi tonul de catolic rãsãritean, de rãsãritean.
Hume, Hartley, Hobbes—da, meritã citiţi, însã nu mai mult decât americanul Edwards şi filozofii nemţi. Rãstãlmãciri. Hazlitt îl gireazã pe Hartley şi spune cã înseamnã mai mult—sau altceva—decât psihologie depãşitã, perimatã. [În mod firesc, idealistul germanofil Coleridge, admiratorul metafizicii lui Duns Scotus, gusta filozofia lui Berkeley—însã nu vedea distincţia operatã de Schopenhauer, Marcel, evreul argentinian şi rãşinãrean, referitor la urmaşul scoţian al acestuia; vedea în ea numai empirismul. Dupã Locke, un irlandez şi un scoţian—acesta, un mare cititor.]
Franciscanul Bacon, Lordul Bacon, Hobbes, Locke, deiştii, Shaftesbury, Berkeley, Hume, Bentham, Mill, Spencer. Empirism, utilitarism, pragmatism.
Trup ‘fãrâmiţat’, îmbucãtãţit.
Cei care confundã credinţa cu Revelaţia. O dogmã, credinţã fiind, nu e Revelaţie, ci un rezultat cert al raţiunii; cum nu existã naturã purã, nu existã nici rezultat numai al raţiunii—ci al conlucrãrii. De aceea, demonstrabilitatea existenţei Lui Dumnezeu e şi raţionalã, şi o dogmã. Faptul cã e dogmã nu înseamnã cã e neraţionalã—ci cã e un rezultat cert al raţiunii, ceva certificat de Bisericã.
Ortodoxului Hart îi place sã arunce cu vorbe mari—şi aspre, cu etichetãri necruţãtoare. Exagereazã, formulãrile lui sunt adesea exagerate, disproprorţionate.
Watson a citit ‘Arcturus’, şi nu se pronunţã în niciun fel; Ep. Sigrist nu îi plãcuse romanul, iar ortodoxul Hart îi dispreţuieşte stilul, însã considerã captivantã cartea; în schimb, anuleazã un roman al lui H. Bloom (nu ştiu dacã acesta e tipicarul
Ep. Sigrist e nedumerit de reputaţia romanului ‘Arcturus’—Watson a citit acest roman, însã nu se pronunţã în niciun fel—iar ortodoxul Hart îi desfiinţeazã stilul şi gãseşte captivantã cartea, naraţiunea. Eu am auzit de ‘Acturus’ atunci când aveam 26 de ani, era unul din foarte puţinele romane SF în domeniul public.
Watson despre stilul lui Verne şi descrierile lui.
Cetitori de SF—Watson, Ep. Sigrist, chiar ortodoxul Hart—nu numai seminaristul.
Sanidopoulos publicã uneori eseuri ale biblistului Habermas; malaezianul, baptistul, canadezul, catolicul, ortodoxul Hart, protestantul nu se referã la acest autor.
O fatã obişnuitã sã facã ceea ce i se cere. Sã nu crâcneascã.
Fãrã a crâcni.
Opt cãrţi (Lubac, ‘Tãtarii’, japonezul, trei romane de GM, McEwan, Guignebert).
Rangul—lecturi—mintea, firea—familia—profesia, vârsta, situaţia—chipul, purtarea, etc..
Existã o lume în care/ o viaţã pe care îmi închipui cã aş vrea sã [o] trãiesc—şi existã o lume în care/ o viaţã pe care chiar [o] trãiesc.
La Hart, gnosticismul devine ceva aşa de vag (sentimentul alienãrii—ca devalorizare a existentului şi a empiricului, corelat cu nevoia de transcendenţã) şi de lipsit de orice legãturã cu fenomenul istoric, încât înseamnã orice; Hart e incapabil de altceva decât de scurte generalizãri apodictice.
Eu cred despre romanul lui H. Lee cã e prost, fiindcã ecranizarea mi s—a pãrut proastã; însã ce aş gândi, oare, despre atâtea alte cãrţi—inclusiv Evangheliile—judecându—le dupã ecranizãri?
Tocmai sufocarea, jugularea originalitãţii în criticã îmi face rãu. Naturaleţea cu care Watson îşi consemneazã impresiile despre stilul lui Verne—cu toate cã are şi el tendinţa de a—şi edicta concluziile. De a le face sã parã imuabile.
Sf. Irineu—la Tresmontant (despre Cãdere), la Maica Larin, în anii ’60, şi ca slogan al ‘cotiturii antropologice’.
Conştiinţa unui om nu e mai puţin realã decât interacţiile lui.
Sinodul din Gangra spune cã preotul ‘conduce Liturghia’, prezideazã.
Dacã religiosul e un domeniu, un obiect, un câmp—filozofia e o abordare, o analizã—nu existã ‘filozoficul’, juxtapus altor cognoscibile, juxtapozabil. Filozoficul e o analizã a realului şi a idealului.
IMPRESII LA CITIREA UNUI ARTICOL AL VASSEI LARIN: ideea ei e susţinutã de Didascalia sirianã, canoanele de la Gangra, Sf. Grigore I.
Maica discutã stoicismul, platonismul mijlociu, condiţia culturalã a scriitorilor creştini timpurii, montanismul, eustaţianismul. Concluzia nescrisã ar fi: creştinismul egiptean era mai dur şi mai misogin; consemnând ravagiile dualismului sirian, Maica subliniazã şi mãrturia raţionalã a atitudinilor Bisericii din aceastã parte. Fanatismul misogin egiptean era mai intransigent.
Apele creştinismului s—au amestecat cu acelea ale pãgânismelor, mai ales cu ale acelora crezute respectabile—stoicismul şi platonismul.
Remarca Vassei Larin despre menţionarea coitului de cãtre Hristos e interesantã. Hristos nu ilustreazã mentalitatea zootehnicã, ci pe aceea paulinã; chiar dacã norma procreativã provine nu din zootehnie, ci, se pare, de la stoici.
Atingerea leprosului—şi a femeii care sângera.
Sf. Grigore Dialogul nici nu dã o interpretare misticã, ci naturalã, medicalã.
Limpezimea remarcabilã a minţii Sf. Ioan Zlataust—triplu confirmatã.
Ucenicii trebuie sã-L imite pe Iisus, iar Iisus a subliniat cã trãia altfel decât vãrul Sãu, Sf. Ioan.
Nu ştiu ca lakiştilor sã le fi plãcut Lordul Bacon.
Alternativa lui ÉF—sau regula, sau axioma lui ÉF. Am şi avut de unde alege, la 32—33 de ani. Neruşinarea—2 x maşina; avionul; casã. Pasul IV.
Dacã îmi place ceva în chip deosebit, sunt postãrile literare ale lui Watson—aceea despre stilul şi descrierile lui Verne, dinamica narativã, etc.—aceea despre o povestire a Drei. O’Connor.
La metafizicianul scoţian se intersecteazã empirismul şi asociaţionismul.
Ceea ce contestau protestanţii nu era Prezenţa Realã, ci transsubstanţierea.
Aparenţa de adevãr a afirmaţiilor care oglindesc o prejudecatã, care nu fac decât sã oglindeascã o prejudecatã.
Un cârd de secãturi, otrepe şi proşti.
Iisus spunea cã Biblia nu se autointerpreteazã, ci are nevoie de interpretare (‘Cum citeşti?’). Însã pe de altã parte, într—o metaparabolã, dã o explicaţie destul de dezamãgitoare a nevoii de a predica învãluit, de a da discursurilor exoterice o formã învãluitã, echivocã.
Gândul binelui şi ingenuitatea rugãciunii.
Autorilor ca Murakami, McEwan, Ishiguro li se potriveşte ‘criteriul balzacian al lui Gracq’ (adicã 4 x …)—nu şi romancierei americane sau norvegianului—prozatori mai degrabã ca Puşkin, Novalis, etc.. Inegalitatea creaţiei, denivelarea.
Adnotãrile lui Coleridge. Critica lui Hazlitt, Thackeray, Trollope şi Meredith. Umoriştii. Ca Watson despre Verne& ca Verne la Watson (ceilalţi autori de SF; stilul)& H de B, CD, McE., KI, HM, Thackeray, GM.
Nici Lem nu e un autor de proze borgesiene, nici evreul sudamerican nu e autor de SF. Tendinţa SF—ului de a se legitima inventându—şi un pedigri principal (Butler, Huxley, Lewis, etc.).
Watson despre romane de Gardner şi Wells, plus adnotãri despre Berkeley şi ideile platonice (în ‘Siris’), un sonet de Byron, Horwitz şi o etimologie, Olier, Peirce, sau numai citate (Reid, Harte). Îl intereseazã referinţele literare, sau livreşti, din literaturã.
De fapt, şi ceea ce scrie catolicul Watson sunt tot adnotãri, cu accente de eseu conversaţional (Verne, Dra. O’Connor, Gardner); nu sunt analize, nici chiar microanalize. Nici de ansamblu, nici parcelare.
Watson vorbeşte despre ‘gustul lui pentru romantism’.
Imaginea podelei de sticlã canadeze.
Nu Goguel şi Loisy erau extrema—ci câţiva autori, adepţi ai ‘teoriei mitului’, care poate cã nu erau nici atei, nici anticreştini. Teza cu adevãrat extremã nu e aceea cã evenimentele evanghelice sunt legende—ci aceea cã sunt mituri, ca şi însãşi existenţa Lui Emanuel.
Se numea ‘Mântuire’, şi ‘Cel uns’ (Mesia, adicã Hristos), şi ‘Dumnezeu cu noi’ (adicã, Emanuel). Mântuire, redempţiune, salvare.
Literatura conferã o existenţã emoţionalã. Pe de altã parte, existenţa fizicã, inerţialã, nu e prototipul existenţei. Nu e termenul de referinţã. Rãspunsul emoţional al minţii nu conferã existenţã, ci o gãseşte, ia act de ea. Existã straturi ale realitãţii. Ceva nu e mai puţin real, fiindcã e imaterial. Existenţa emoţionalã e, însã, una difuzã. Precizarea e posibilã—aşadar, cunoaşterea. Citirile repetate adâncesc cunoaşterea. Existã o obiectivitate a cunoaşterii literare.
Sloganul inerţialist nu poate sã punã în cauzã realitatea celor nemateriale.
‘Ioaniţii’, de Schiller/ Bulwer.
Ideea lui Watson, de a ordona poeţii dupã … prenume, de a recurge la ordinea alfabeticã a … prenumelor. Altfel, bine ilustraţi sunt Tennyson, Byron, Herbert, Donne, Newman, Keble, Herrick, Southwell, Kipling, Coleridge—şi câteva autoare. Din pãcate, nu e poezie discutatã, analizatã.
2 s./ varã—10 vols..
Tocmai fiindcã Watson se intereseazã de structuri ale argumentãrii, de raţionamente, e firesc sã îi placã Hume, Sf. Toma, modernitatea timpurie a filozofiei—cu toate cã, probabil, medievalii i s—ar potrivi mai firesc—în orice caz, oameni care credau în argumentaţie. ‘Filozofia modernã timpurie’, spune catolicul Watson—de unde, Hobbes, Malebranche, Berkeley, Hume—însã şi logicã, psihologie cognitivã, filozofia ştiinţei—latura epistemologicã şi euristicã.
BW despre scrieri ale lui Verne, Dra. O’Connor, Gardner, Wells.
Dacã Fiul Îl dã pe Sf. Spirit, nu dupã firea omeneascã, ci dupã aceea dumnezeiascã, înseamnã cã Acesta purcede şi de la Ipostasul dumnezeiesc al Fiului. Firea omeneascã e unitã numai cu lucrarea şi fiinţa ipostasului dumnezeiesc al Fiului. Dacã Logosul nu îl dã pe Sf. Spirit, atunci nici Iisus nu Îl poate da. Însã aceastã suflare de Duh Sfânt nu înseamnã originare. Existã o relaţie iconomicã prin care Logosul, în iconomie, Îl dã pe Sf. Spirit. NT vorbeşte despre Duh ca fiind al Lui Hristos. Nu se spune cã Fiul dã Duhul Tatãlui. Ci cã dã propriul Lui Duh; abia aceasta ne îndreptãţeşte sã vorbim despre o relaţie de originare. Ceea ce dã Fiul, Cel dat de Fiul, nu e Duhul Tatãlui, ci Duhul Fiului şi Duhul Lui Dumnezeu, Duhul Fiului şi al Tatãlui. Într—adevãr, Logosul/ Fiul ar putea sã dea un Duh care sã nu fie al Lui, ci de la Tatãl. Însã NT ne spune cã acest Duh e (şi) al Fiului. Abia în acest fel, suflarea înseamnã şi originare—cãci Acela suflat, dãruit de Hristos—şi deasemeni trimis de Tatãl—e Duhul Lui Hristos—chemat când Duhul (ca trimis de Tatãl), când Duhul Lui Hristos. Iisus vorbeşte despre Duh trimis de Tatãl; Sf. Pavel, însã, ştie de Duhul Lui Hristos. Dacã e vorba despre douã entitãţi distincte, atunci Tradiţia le—a contopit repede. Tradiţia nu ştie despre un Duh al Tatãlui, trimis de Tatãl, şi un Duh al Fiului, la care se referã Apostolul; ştie de un singur Duh.
În rezumat, Fiul ar putea sã dea un Spirit care nu e al Sãu (‘Luaţi Spirit Sfânt!’); însã NT ne spune cã acest Spirit, dat de Tatãl, trimis de Tatãl, e chiar Spiritul Lui Iisus, aşadar al Fiului, al Logosului. Cel puţin, Tradiţia a crezut cã e vorba despre acelaşi Spirit, nu despre douã entitãţi.
Naivitatea şi semntimentalitatea Sf. Thérèse nu sunt deloc implauzibile, pentru un copil cuminte (care—l întâlnise pe Papã!); monahii (Arhim. Teofil, Gillet) o înţeleg cel mai bine.
Butler, Huxley, Orwell, Platonov (‘Cevengur’), Zamiatin. Unele dintre aceste distopii nu sunt anti—totalitare.
Logicã, euristicã, filozofia ştiinţei, feminism, psihologie cognitivã.
Pentru cã îmi lipseşte cititul.
Watson, cusurgiul, evreica.
SF—ul care îi place lui Watson: Stapledon, O’Brien, Miller, Dna. Perkins Gilman, cu simpatie pentru Miéville, Dna. Butler, Simmons.
Sterne la Eliade (nu şi la Pleologu!), şi O’Brien la Watson.
Trei liste de cãrţi—una, la conservatorii americani, douã la Watson. Cititul. Watson, cusurgiul, evreica.
Hazlitt credea cã Richardson, Rousseau, Mackenzie, Sterne, Smollett, Fielding, Lesage, Cervantes, Scott, Boccaccio, Burke, Hume, Gibbon, Junius sunt scriitori care pot sã fie recitiţi oricât.
sâmbătă, 2 iulie 2011
Ba tocmai cã se ştie—de asta furia ei azi, izbucnirea. De asta, îndemnul la emancipare.
Limpezimea primitã de ucenici trece în cuvinte şi în vestire; trebuie, însã, sã ne reprezentãm pacea—nu exaltarea, nu febrilitatea. Pacea e îndãrãtul vestirii de la Rusalii, a pogorârii de limpezime, a şuvoiului de foc curãţitor.
Parabola e poezie, pe când alegoria e algebrã.
Reumann despre ‘Filipeni’.
Semitonul de satisfacţie& tragerea de timp—atâtea pledeazã împotriva ei—tupeul de camionagiu—obrãznicia de aprozar—ca şi cum eu aş întreba—o din …. Neiubirea.
Rânjetul& îndemnul la emancipare.
Tillich avea expresia unui om crud, violent şi rãu.
Revãrsarea inimii—rapid, generos, lin.
Povestind sau rezumând cãrţi.
Ucenicia înseamnã imitaţie. Principiul apusean al asceticii e singurul realist—numai imitând se uceniceşte.
Oamenii sunt mulţumiţi cu sãrbãtorile religioase la care trebuie sã asiste, nu sã participe; Învierea e o sãrbãtoare la care poţi gãsi motiv numai sã asişti, sã te rezumi doar la a asista. Rusaliile cer participarea, pãşirea.
VT leagã alegerea de cunoaştere, nu de voinţã. O situeazã în dependenţa cunoaşterii—alegi dupã cum cunoşti, în funcţie de ce cunoşti.
Hart, cititorul sãu catolic, şi ortodoxul—ca subiecte/ formã; baptistul—conţinut.
Poemele în prozã—Lang—afectarea—Gracq (şi tradiţia francezã)—antologia.
Probabil cã în logica teologilor jertfei rãscumpãrãtoare, ai jertfei mântuitoare, ai valorii redemptive a supliciului şi a morţii, fãrã Cãdere ar fi survenit o Întrupare fãrã Rãstignire şi fãrã Înviere.
Ideea nu era sã mai fiu eu pedepsit încã o datã—ci implorat sã mã rãzgândesc.
Dubla izgonire—din societate/ clinicã/ grup—şi din supraspecialitate (tatonarea, anul& Dr. S.).
5 cãrţi ale Arhimandritului. Douã de la tarabe (Joia Mare: bucoavna& sb., teologia). Una: biletul, mi., ‘cãlduri’, vremea.
Rusaliile vorbesc mai puţin despre Biserica instituţionalã—cât despre noua umanitate, cuprinzându—i şi pe aceia care, nefiind în Bisericã, sunt în Hristos. Darul limpezimii—şi vestirea; e şi celebrarea teologiei—ca şi Bunavestire, Crãciunul şi Paştile.
Un romancier scoţian înţelegea naraţiunile de aventuri ca pe ‘jocuri de rol’—aşa cum sunt miturile; de aceea, personajele n—au decât exterior, o ‘interfaţã’ cu naraţiunea. Sunt cu totul ‘înafarã’.
Biruinţa asupra morţii trebuie proclamatã în şi prin chiar lupta cu ea. Altfel, sunt numai vorbe.
Ecleziologia eu o înţeleg nu ca pe studiul instituţiei, ci al ‘noii umanitãţi’—psihologia metafizicã, ascetica (‘antropologia’ despre care Lossky credea cã lipseşte—şi nu se gândea sã o caute sub numele de asceticã). O antropologie a naturii pure, sau nemetafizicã, e imposibilã.
Şablonul—adresa—titlul—tâmpla.
Epitimia ca umor, bonomie, supleţe—a adãuga, mai degrabã decât ‘a renunţa’, dupã caz.
Hart—ca umorist, pamfletar şi polemist dostoievskian (--şi care scrie condescendent despre alţi umorişti ca şi el--). D. B. Hart, umorist şi pamfletar cu aspiraţii şi ambiţii dostoievskiene, ‘abisale’—cu dileme karamazoviene.
Relansat—cu şablon, titlu şi adresã schimbate.
Cusurgiul, preotul, patrologul, stripologul, baptistul, Hart, catolicul, ortodoxul. Patrologul& stripologul& baptistul& ortodoxul.
Existenţa informã, imprecisã, clisoasã.
Dezagregarea minţii.
Astringenţa.
Tifla datã respectabilitãţii.
Erudiţia oţioasã şi pedantã, nu cunoaşterea salutarã.
Ceva care sã placã—şablonul, titlul/ numele, adresa, tâmpla, ilustraţiile.
Simpatia faţã de creaturi e poruncitã, fiindcã e singura exercitabilã raţional, unica testabilã, ‘funcţionalizabilã’.
‘Nu mã lua tare, cã eu n—am fãcut şcoala de corecţie.’
Viaţa afectivã—sinceritatea. Viaţa cognitivã—autotransparenţa. Expresia afectivã nu e disciplinabilã şi reglabilã—aşa cum e cogniţia.
Nu ştiu ce e frumuseţea esteticã; existã frumuseţe sensibilã şi inteligibilã (armonie inteligibilã, s—o numim). Arta se adreseazã vieţii afective—care nu e susceptibilã de acorduri consensuale. Aici obiectivitatea nu e consensualã—ci faţã de sine, e sinceritate. Gide vorbea despre admiraţii inconştient nesincere.
Newman, Proust şi cvartetele.
Existã o ambiguitate fundamentalã a acordului în chestiuni estetice. Valoarea lui e psihologicã —certificã sinceritatea remarcii. Frumuseţea e simţire şi trãire—adicã, e a inimii omului. Poate fi sugeratã, nu şi comunicatã. Bineînţeles cã ‘faptul de a—ţi plãcea berea’ aparţine aceleiaşi sfere psihologice. Existã o ierarhie, în care mâncarea, bãutura, cinemaul şi jazzul sunt inferioare artei sau peisajelor. Însã aprecierea e la fel de ‘subiectivã’—şi nearbitrarã, dacã e suficient contextualizatã—cãci provine din acelaşi centru noetic. Sigur cã frumuseţea e tot o formã a binelui, a ‘binelui moral’, a simţirii binelui moral—care nu trebuie definit kantian—ca privare, restricţie şi silire, constrângere, forţare. Frumuseţea e ceea ce place, ceea ce încântã, ceea ce mişcã şi însufleţeşte, ceea ce învioreazã —o întâlnim şi în ‘Facere’, şi în cuvintele Lui Iisus despre gestul penitentei.
Strãdania a fost dublã—rezultatul a fost şi mai multã durere şi descurajare—un plus de durere şi amãrãciune. Ceea ce se întâmplã e bolnav. Rezultatul a fost din nou amânare, plus înjosire şi durere.
Li s—a dat putere asupra vieţii mele, dominaţie, putere sã mã domine. E ceva abominabil. Viţa mea a fost aruncatã câinilor. A fost aruncatã la câini. Verticalitatea nu inspirã respect, ci pornirea de a domina şi aservi; de a aservi propriilor planuri.
Iezuitul, rusul, şi doctrina socialã.
Marii sistematicieni—Barth, Tillich şi Pannenberg. Deprinderea baptistului.
Din inadecvarea limbajului—când altul era disponibil.
Triada lui Eliade erau Heidegger şi cei doi luterani existenţialişti greşit etichetaţi drept neo—ortodocşi: Tillich şi Bultmann, cu care îi spuneam eu azi unui coleg cã am fost crescut\ am crescut. Însã mi s—a pãrut interesantã remarca cuiva despre heideggerianismul aproximativ şi vag al lui Bultmann.
Iubirea femininã are blândeţea, monotonia şi valoarea nutritivã a laptelui uman.
‘În ochii rezidentelor, ea nu e o rezidentã; cu toate cã îşi face iluzii, în ochii rezidentelor ea e aceea care schimbã substanţa de developat.’
E de preferat credinţa—nearghezianã—a existenţialiştilor luterani, ‘credinţei’ bigoţilor convinşi de autenticitatea scrisorii Lui Iisus cãtre nu ştiu ce rege. E de preferat sã crezi cât şi ca luteranii heideggerieni, decât cã Sf. Luca fãcea icoane, etc..
Neintervenirea (luni)& situaţia.
Duh ecumenic, credinţã evanghelicã şi teologie liberalã/ generoasã—spune baptistul.
‘Matei’ spune ‘nazireu’, şi propune o
Antonie, Sorge, iezuitul, scandinavii, alte cinci cãrţi, Dna. Hill.
Liberalul.
Scripturile japoneze& MHS.
Scandinavii.
Trei paşi& tabelul: pasul II (9 z.).
Superp … (E., Elena, Dana, Mihaela).
Orice strãdanie adevãratã are şi o laturã prozaicã sau de nedesãvârşire, ceva mai dezamãgitor, ceva nu întrutotul convingãtor.
Omul e întrutotul ‘fire netrupeascã’, ‘reprezentare’; el nu e niciodatã ‘întins’, ci numai gândit, el nu e spaţiu—ci percepţie, senzaţie, emoţie, sentiment, gândire—lucruri neîntinse.
WB& ÉG& Tóibín& romane recitite& frumuseţea şi vârsta& Evagrie.
Şablonul.
N—am adãugat blogurile DESPRE Márai şi ortodoxul Hart—însã pe acela al altui ungur—tocmai traducãtorul lui Márai.
Uneori, e numai caracterizarea unui eseu scurt, a unei scrieri scurte.
Misticism şi imanentism. În imanentism, misticismul înseamnã ‘unirea cu altceva’—sau ‘unirea cu acelaşi’?
Teofil, Antonie, Sofronie, Gheorghe, PE.
Ca model de analizã, rândurile baptistului despre romanul lui Tóibín.
Nici ea—şi cu atât mai puţin restul—nu m—au respectat îndeajuns; ea nu m—a meritat.
‘Dezbrãcarea’—marea, obez, vârsta.
Pârvan, ‘Sfaturi …’—NI, ,Barbu’ de Foarţã, ‘Romane’ (‘Locul …’, ‘Sânziene’, ‘Ostrovul …’), ‘Doctorul misterios’, ‘Şuanii’ şi ‘Ţara …’.
V. II al ‘Experienţelor ascetice’.
Dumas, Ignatie, Foarţã, ‘Sfaturi …’, MS. NM.
Intelectual, uman, moral. Judecat şi moralizat de o semiretardatã.
Dana, Elena, Mihaela, ambele copile de luni, blonda cu fustã scurtã, şatena înaltã—braţul atins.
4 z.& eleve& ritm& Roxana& tarabe.
Tarabe—ieri (joi).
Blestemul a însemnat interpunerea acestei nenorocite—acum 8 l..
Acum o s.—gândul divertismentelor.
Luni—19 z.—rugãc.. Luni—12 z.—ed.. Şatena cu decolteu\ ed.. Marţi—4 z.. Joi—2 z.. Tarabe—joi—ploaia—orã. 4 l..
Degeaba existã ‘priceperea la un moment dat’, dacã survine, apoi, ‘zdruncinarea minţii’, smintirea. Momentele cognitive nu înseamnã nimic, fãrã strãdania coerenţei.
Ipoteza unei insurecţii religioase—Iisus intrã triumfal în Ierusalim—imediat, ‘curãţã’ Templul, luându—l, autoritar, în stãpânire—în Ierusalim veniserã destui compatrioţi de—ai Lui—totul era fãcut sã trezeascã vigilenţa legitimã a autoritãţilor religioase—totul era fãcut sã le displacã saduceilor. Apoi, existã ambiguitatea evenimentelor (triumful şi înstãpânirea, iniţiale, devin prigoanã şi supliciu—trec în contrariul a ceea ce pãruserã, iniţial, sã fie). Existã o înãlţare, urmatã de o prãbuşire. Lucrurile încep bine—cu Floriile şi cu curãţarea Templului. ‘Lovitura de Templu’, puciul religios pare inevitabil. Iisus pare venit sã provoace. Povara ameninţãrii, a duşmãniei, trebuie sã Îl fi apãsat greu. Trebuie sã fi resimţit povara ostilitãţii crescânde.
Limpezimea primitã de ucenici trece în cuvinte şi în vestire; trebuie, însã, sã ne reprezentãm pacea—nu exaltarea, nu febrilitatea. Pacea e îndãrãtul vestirii de la Rusalii, a pogorârii de limpezime, a şuvoiului de foc curãţitor.
Parabola e poezie, pe când alegoria e algebrã.
Reumann despre ‘Filipeni’.
Semitonul de satisfacţie& tragerea de timp—atâtea pledeazã împotriva ei—tupeul de camionagiu—obrãznicia de aprozar—ca şi cum eu aş întreba—o din …. Neiubirea.
Rânjetul& îndemnul la emancipare.
Tillich avea expresia unui om crud, violent şi rãu.
Revãrsarea inimii—rapid, generos, lin.
Povestind sau rezumând cãrţi.
Ucenicia înseamnã imitaţie. Principiul apusean al asceticii e singurul realist—numai imitând se uceniceşte.
Oamenii sunt mulţumiţi cu sãrbãtorile religioase la care trebuie sã asiste, nu sã participe; Învierea e o sãrbãtoare la care poţi gãsi motiv numai sã asişti, sã te rezumi doar la a asista. Rusaliile cer participarea, pãşirea.
VT leagã alegerea de cunoaştere, nu de voinţã. O situeazã în dependenţa cunoaşterii—alegi dupã cum cunoşti, în funcţie de ce cunoşti.
Hart, cititorul sãu catolic, şi ortodoxul—ca subiecte/ formã; baptistul—conţinut.
Poemele în prozã—Lang—afectarea—Gracq (şi tradiţia francezã)—antologia.
Probabil cã în logica teologilor jertfei rãscumpãrãtoare, ai jertfei mântuitoare, ai valorii redemptive a supliciului şi a morţii, fãrã Cãdere ar fi survenit o Întrupare fãrã Rãstignire şi fãrã Înviere.
Ideea nu era sã mai fiu eu pedepsit încã o datã—ci implorat sã mã rãzgândesc.
Dubla izgonire—din societate/ clinicã/ grup—şi din supraspecialitate (tatonarea, anul& Dr. S.).
5 cãrţi ale Arhimandritului. Douã de la tarabe (Joia Mare: bucoavna& sb., teologia). Una: biletul, mi., ‘cãlduri’, vremea.
Rusaliile vorbesc mai puţin despre Biserica instituţionalã—cât despre noua umanitate, cuprinzându—i şi pe aceia care, nefiind în Bisericã, sunt în Hristos. Darul limpezimii—şi vestirea; e şi celebrarea teologiei—ca şi Bunavestire, Crãciunul şi Paştile.
Un romancier scoţian înţelegea naraţiunile de aventuri ca pe ‘jocuri de rol’—aşa cum sunt miturile; de aceea, personajele n—au decât exterior, o ‘interfaţã’ cu naraţiunea. Sunt cu totul ‘înafarã’.
Biruinţa asupra morţii trebuie proclamatã în şi prin chiar lupta cu ea. Altfel, sunt numai vorbe.
Ecleziologia eu o înţeleg nu ca pe studiul instituţiei, ci al ‘noii umanitãţi’—psihologia metafizicã, ascetica (‘antropologia’ despre care Lossky credea cã lipseşte—şi nu se gândea sã o caute sub numele de asceticã). O antropologie a naturii pure, sau nemetafizicã, e imposibilã.
Şablonul—adresa—titlul—tâmpla.
Epitimia ca umor, bonomie, supleţe—a adãuga, mai degrabã decât ‘a renunţa’, dupã caz.
Hart—ca umorist, pamfletar şi polemist dostoievskian (--şi care scrie condescendent despre alţi umorişti ca şi el--). D. B. Hart, umorist şi pamfletar cu aspiraţii şi ambiţii dostoievskiene, ‘abisale’—cu dileme karamazoviene.
Relansat—cu şablon, titlu şi adresã schimbate.
Cusurgiul, preotul, patrologul, stripologul, baptistul, Hart, catolicul, ortodoxul. Patrologul& stripologul& baptistul& ortodoxul.
Existenţa informã, imprecisã, clisoasã.
Dezagregarea minţii.
Astringenţa.
Tifla datã respectabilitãţii.
Erudiţia oţioasã şi pedantã, nu cunoaşterea salutarã.
Ceva care sã placã—şablonul, titlul/ numele, adresa, tâmpla, ilustraţiile.
Simpatia faţã de creaturi e poruncitã, fiindcã e singura exercitabilã raţional, unica testabilã, ‘funcţionalizabilã’.
‘Nu mã lua tare, cã eu n—am fãcut şcoala de corecţie.’
Viaţa afectivã—sinceritatea. Viaţa cognitivã—autotransparenţa. Expresia afectivã nu e disciplinabilã şi reglabilã—aşa cum e cogniţia.
Nu ştiu ce e frumuseţea esteticã; existã frumuseţe sensibilã şi inteligibilã (armonie inteligibilã, s—o numim). Arta se adreseazã vieţii afective—care nu e susceptibilã de acorduri consensuale. Aici obiectivitatea nu e consensualã—ci faţã de sine, e sinceritate. Gide vorbea despre admiraţii inconştient nesincere.
Newman, Proust şi cvartetele.
Existã o ambiguitate fundamentalã a acordului în chestiuni estetice. Valoarea lui e psihologicã —certificã sinceritatea remarcii. Frumuseţea e simţire şi trãire—adicã, e a inimii omului. Poate fi sugeratã, nu şi comunicatã. Bineînţeles cã ‘faptul de a—ţi plãcea berea’ aparţine aceleiaşi sfere psihologice. Existã o ierarhie, în care mâncarea, bãutura, cinemaul şi jazzul sunt inferioare artei sau peisajelor. Însã aprecierea e la fel de ‘subiectivã’—şi nearbitrarã, dacã e suficient contextualizatã—cãci provine din acelaşi centru noetic. Sigur cã frumuseţea e tot o formã a binelui, a ‘binelui moral’, a simţirii binelui moral—care nu trebuie definit kantian—ca privare, restricţie şi silire, constrângere, forţare. Frumuseţea e ceea ce place, ceea ce încântã, ceea ce mişcã şi însufleţeşte, ceea ce învioreazã —o întâlnim şi în ‘Facere’, şi în cuvintele Lui Iisus despre gestul penitentei.
Strãdania a fost dublã—rezultatul a fost şi mai multã durere şi descurajare—un plus de durere şi amãrãciune. Ceea ce se întâmplã e bolnav. Rezultatul a fost din nou amânare, plus înjosire şi durere.
Li s—a dat putere asupra vieţii mele, dominaţie, putere sã mã domine. E ceva abominabil. Viţa mea a fost aruncatã câinilor. A fost aruncatã la câini. Verticalitatea nu inspirã respect, ci pornirea de a domina şi aservi; de a aservi propriilor planuri.
Iezuitul, rusul, şi doctrina socialã.
Marii sistematicieni—Barth, Tillich şi Pannenberg. Deprinderea baptistului.
Din inadecvarea limbajului—când altul era disponibil.
Triada lui Eliade erau Heidegger şi cei doi luterani existenţialişti greşit etichetaţi drept neo—ortodocşi: Tillich şi Bultmann, cu care îi spuneam eu azi unui coleg cã am fost crescut\ am crescut. Însã mi s—a pãrut interesantã remarca cuiva despre heideggerianismul aproximativ şi vag al lui Bultmann.
Iubirea femininã are blândeţea, monotonia şi valoarea nutritivã a laptelui uman.
‘În ochii rezidentelor, ea nu e o rezidentã; cu toate cã îşi face iluzii, în ochii rezidentelor ea e aceea care schimbã substanţa de developat.’
E de preferat credinţa—nearghezianã—a existenţialiştilor luterani, ‘credinţei’ bigoţilor convinşi de autenticitatea scrisorii Lui Iisus cãtre nu ştiu ce rege. E de preferat sã crezi cât şi ca luteranii heideggerieni, decât cã Sf. Luca fãcea icoane, etc..
Neintervenirea (luni)& situaţia.
Duh ecumenic, credinţã evanghelicã şi teologie liberalã/ generoasã—spune baptistul.
‘Matei’ spune ‘nazireu’, şi propune o
Antonie, Sorge, iezuitul, scandinavii, alte cinci cãrţi, Dna. Hill.
Liberalul.
Scripturile japoneze& MHS.
Scandinavii.
Trei paşi& tabelul: pasul II (9 z.).
Superp … (E., Elena, Dana, Mihaela).
Orice strãdanie adevãratã are şi o laturã prozaicã sau de nedesãvârşire, ceva mai dezamãgitor, ceva nu întrutotul convingãtor.
Omul e întrutotul ‘fire netrupeascã’, ‘reprezentare’; el nu e niciodatã ‘întins’, ci numai gândit, el nu e spaţiu—ci percepţie, senzaţie, emoţie, sentiment, gândire—lucruri neîntinse.
WB& ÉG& Tóibín& romane recitite& frumuseţea şi vârsta& Evagrie.
Şablonul.
N—am adãugat blogurile DESPRE Márai şi ortodoxul Hart—însã pe acela al altui ungur—tocmai traducãtorul lui Márai.
Uneori, e numai caracterizarea unui eseu scurt, a unei scrieri scurte.
Misticism şi imanentism. În imanentism, misticismul înseamnã ‘unirea cu altceva’—sau ‘unirea cu acelaşi’?
Teofil, Antonie, Sofronie, Gheorghe, PE.
Ca model de analizã, rândurile baptistului despre romanul lui Tóibín.
Nici ea—şi cu atât mai puţin restul—nu m—au respectat îndeajuns; ea nu m—a meritat.
‘Dezbrãcarea’—marea, obez, vârsta.
Pârvan, ‘Sfaturi …’—NI, ,Barbu’ de Foarţã, ‘Romane’ (‘Locul …’, ‘Sânziene’, ‘Ostrovul …’), ‘Doctorul misterios’, ‘Şuanii’ şi ‘Ţara …’.
V. II al ‘Experienţelor ascetice’.
Dumas, Ignatie, Foarţã, ‘Sfaturi …’, MS. NM.
Intelectual, uman, moral. Judecat şi moralizat de o semiretardatã.
Dana, Elena, Mihaela, ambele copile de luni, blonda cu fustã scurtã, şatena înaltã—braţul atins.
4 z.& eleve& ritm& Roxana& tarabe.
Tarabe—ieri (joi).
Blestemul a însemnat interpunerea acestei nenorocite—acum 8 l..
Acum o s.—gândul divertismentelor.
Luni—19 z.—rugãc.. Luni—12 z.—ed.. Şatena cu decolteu\ ed.. Marţi—4 z.. Joi—2 z.. Tarabe—joi—ploaia—orã. 4 l..
Degeaba existã ‘priceperea la un moment dat’, dacã survine, apoi, ‘zdruncinarea minţii’, smintirea. Momentele cognitive nu înseamnã nimic, fãrã strãdania coerenţei.
Ipoteza unei insurecţii religioase—Iisus intrã triumfal în Ierusalim—imediat, ‘curãţã’ Templul, luându—l, autoritar, în stãpânire—în Ierusalim veniserã destui compatrioţi de—ai Lui—totul era fãcut sã trezeascã vigilenţa legitimã a autoritãţilor religioase—totul era fãcut sã le displacã saduceilor. Apoi, existã ambiguitatea evenimentelor (triumful şi înstãpânirea, iniţiale, devin prigoanã şi supliciu—trec în contrariul a ceea ce pãruserã, iniţial, sã fie). Existã o înãlţare, urmatã de o prãbuşire. Lucrurile încep bine—cu Floriile şi cu curãţarea Templului. ‘Lovitura de Templu’, puciul religios pare inevitabil. Iisus pare venit sã provoace. Povara ameninţãrii, a duşmãniei, trebuie sã Îl fi apãsat greu. Trebuie sã fi resimţit povara ostilitãţii crescânde.
Existã distrugeri irecuperabile, existã pierderi ireparabile, existã un rãu irevocabil şi ireparabil; ceva se pierde pentru totdeauna. Visele mele, iluziile mele, încrederea mea s—au dus pentru totdeauna.
Laşitatea şi micimea. Darea mea pe mâna canaliilor, dezvãluirea fricilor mele intime, indiscreţia cea mai hidoasã—au fost preferate nedeconspirãrii. Mahalaua, mahalagismul şi indiscreţia—nu ‘lumina Învierii’.
Coşmarul, batjocura, linşajul au început abia ‘dupã’.
Vipera. Însã, cu toţii sunt reptile. ‘Oameni vechi’.
4 l.& scârbirea& târârea în noroi.
Fricile mele, dezvãluite. Halul ticãloşiei, al indiscreţiei criminale, al mahalagismului.
Împãcat în faţa penibilului.
Trezirea, dezmorţirea, despovãrarea.
Nu e decât un sistem de canalizare. O hazna.
Mã simt dispreţuit, manipulat, ‘dus’, desconsiderat.
Accentul social al NT—triada ortodoxã (Berdiaev, PE şi preotul citat), Tresmontant, baptistul Gordon, Dna. Grimké.
Morbiditatea fobiei sexuale creştine, a marotei sexuale.
Nu existã falsã modestie la autorii NT. Nu se închipuiau inferiori haznalelor vremii lor.
Hart despre Berdiaev, Sales, EW, anglicanul ateu, atei, SK, stilul filozofilor nemţi, firea lui IK, autorii la modã, Derrida, tratatele nemţeşti—pedanteria laborioasã, actoria lui Cooper.
Câţiva Pãrinţi, Jenson, Wojtyla, Tasso, cãlãtorii, Malick.
Care a fost însemnata operã aboliţionistã a teologilor catolici? Care a fost, în sc. XIX, apelul lor la dreptate socialã, şi protestul?
Ca şi cum ar fi blogul englezului—ca şi cum englezul ar avea un blog.
Faptul cã Dumnezeu va avea ce judeca, aratã cã fatalismul e fals, cã acţiunea nu e o formalitate, nu ‘se face oricum voia Lui Dumnezeu’—nu tot ceea ce se întâmplã e din voia Lui Dumnezeu.
Baptistul Gordon spune un lucru minunat şi remarcabil: cã, în tabloul lui Weyden, ‘Magdalena’ e îmbrãcatã modest însã frumos. E o paginã de filozofia artei, scrisã de un baptist scoţian.
‘Tonul etic şi accentul duhovnicesc’ despre care scrie baptistul scoţian.
Decât sã li se debiteze creştinilor stupiditãţi despre ‘iubire’, mai bine li s—ar vorbi despre milã, caritate, compasiune, altruism. Trebuie vorbit în termeni rezonabili şi altruişti. ‘Supranaturalã’, spune Biserica, e caritatea, e îngãduirea, mila, deschiderea şi tolerarea; acesta e realismul sãnãtos. Creştinismul nu e un sentimentalism. Supralicitarea nu ajutã.
Baptistul Gordon enumerã cinci cãrţi ale lui Jeremias.
Dezvãluirea, criminalã, a vulnerabilitãţilor mele.
Elementul feminin, tristeţea şi aspiraţiile, înclinaţia.
Iisus e un reper care scoate din mãrginire, care întrerupe bucla legilor de clan, etc.. Trebuie preferat tuturor celor care nu sunt o referinţã ultimã. Referiţi—vã la adevãr, mai degrabã decât la familie! [A se vedea cã Iisus vorbeşte numai despre familia ‘primitã’, nealeasã, ‘ereditarã’.]
Patru chipuri ale rãului. Calea Crucii. Biciuirea la stâlp.
Ceea ce ar fi fost ‘prea ieşit din comun’, ca sã se şi întâmple. Lecţia de realism.
Laşitatea şi micimea. Darea mea pe mâna canaliilor, dezvãluirea fricilor mele intime, indiscreţia cea mai hidoasã—au fost preferate nedeconspirãrii. Mahalaua, mahalagismul şi indiscreţia—nu ‘lumina Învierii’.
Coşmarul, batjocura, linşajul au început abia ‘dupã’.
Vipera. Însã, cu toţii sunt reptile. ‘Oameni vechi’.
4 l.& scârbirea& târârea în noroi.
Fricile mele, dezvãluite. Halul ticãloşiei, al indiscreţiei criminale, al mahalagismului.
Împãcat în faţa penibilului.
Trezirea, dezmorţirea, despovãrarea.
Nu e decât un sistem de canalizare. O hazna.
Mã simt dispreţuit, manipulat, ‘dus’, desconsiderat.
Accentul social al NT—triada ortodoxã (Berdiaev, PE şi preotul citat), Tresmontant, baptistul Gordon, Dna. Grimké.
Morbiditatea fobiei sexuale creştine, a marotei sexuale.
Nu existã falsã modestie la autorii NT. Nu se închipuiau inferiori haznalelor vremii lor.
Hart despre Berdiaev, Sales, EW, anglicanul ateu, atei, SK, stilul filozofilor nemţi, firea lui IK, autorii la modã, Derrida, tratatele nemţeşti—pedanteria laborioasã, actoria lui Cooper.
Câţiva Pãrinţi, Jenson, Wojtyla, Tasso, cãlãtorii, Malick.
Care a fost însemnata operã aboliţionistã a teologilor catolici? Care a fost, în sc. XIX, apelul lor la dreptate socialã, şi protestul?
Ca şi cum ar fi blogul englezului—ca şi cum englezul ar avea un blog.
Faptul cã Dumnezeu va avea ce judeca, aratã cã fatalismul e fals, cã acţiunea nu e o formalitate, nu ‘se face oricum voia Lui Dumnezeu’—nu tot ceea ce se întâmplã e din voia Lui Dumnezeu.
Baptistul Gordon spune un lucru minunat şi remarcabil: cã, în tabloul lui Weyden, ‘Magdalena’ e îmbrãcatã modest însã frumos. E o paginã de filozofia artei, scrisã de un baptist scoţian.
‘Tonul etic şi accentul duhovnicesc’ despre care scrie baptistul scoţian.
Decât sã li se debiteze creştinilor stupiditãţi despre ‘iubire’, mai bine li s—ar vorbi despre milã, caritate, compasiune, altruism. Trebuie vorbit în termeni rezonabili şi altruişti. ‘Supranaturalã’, spune Biserica, e caritatea, e îngãduirea, mila, deschiderea şi tolerarea; acesta e realismul sãnãtos. Creştinismul nu e un sentimentalism. Supralicitarea nu ajutã.
Baptistul Gordon enumerã cinci cãrţi ale lui Jeremias.
Dezvãluirea, criminalã, a vulnerabilitãţilor mele.
Elementul feminin, tristeţea şi aspiraţiile, înclinaţia.
Iisus e un reper care scoate din mãrginire, care întrerupe bucla legilor de clan, etc.. Trebuie preferat tuturor celor care nu sunt o referinţã ultimã. Referiţi—vã la adevãr, mai degrabã decât la familie! [A se vedea cã Iisus vorbeşte numai despre familia ‘primitã’, nealeasã, ‘ereditarã’.]
Patru chipuri ale rãului. Calea Crucii. Biciuirea la stâlp.
Ceea ce ar fi fost ‘prea ieşit din comun’, ca sã se şi întâmple. Lecţia de realism.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)