Realitatea a ceva nu depinde de plauzibilitate, nu e o functie a plauzibilitatii. Constatarea realitatii a ceva e altceva decat simpla apreciere a plauzibilitatii.

Acasã

Acasã





Sb. în zori, dupã 2 ¾, un pachet de ţigãri.
Baptistul scoţian şi bucuria cititului.
De la 1, vreo 11 ţigãri.
Rusalii, dum. Evangheliei ‘renunţãrii’ (coordonatele metafizice ale Lui Iisus) şi a gãzduirii lui Elizeu, şi Sf. Petru şi Pavel.
Sb.: 9—3—fumat.
Cremwurşti, cârnaţi, cotlete şi ceafã.
Familia& Dana& mintea, firea& cultura.
Vârsta& venituri& familia, umilirea& pasul IV.

Amânarea—insultele—vârsta—familia—profesia—niciun copil—locuinţã—mintea—cititul.
Dum. seara, ascult Polwart, care îmi place mai mult decât Newcomer.
Imnul protestant, acela hindus, Polwart, Newcomer, Boyle, Denver, De Lory, Mullen şi Cash. Ieri, sb., dilatare însemnatã a paletei muzicii ascultate.

Luni, cârnaţi, bere, cremwurşti, cola; de la 2, fumat.
Missa de Rusalii, ca una de bucurie—iar cea de Sf. Petru şi Pavel, ca una de enervare—tãmâierea Episcopului (comparat, în versuri rimate idioate, cu … Ap. Petru—ca predicator!), lipsa simţitã a imnului Apostolilor—ce avea bun sãrbãtoarea, n—a avut—în schimb, un surplus de flatare a Episcopului (‘Iatã Marele Preot …’).
Semnificaţia nupţialã a trupului.
Nu o respect mai puţin, ci mai mult. Pasul III—‘egoismul’—de fapt, dezamãgirea—cârpa am fost eu, nu ea; dezamãgitor am fost eu.
Dumnezeu—rugãciunea unui copil orfan—blonda cu fustã scurtã—Elena—fãrã a o împãrţi.

Existã un cântec al lui Newcomer care îmi place mai mult decât tot ceea ce cântã Polwart.
Baptistul scrie ca bibliofil şi cititor—impresii la recitire, etc.—nu ca teolog.
Marţi seara, ascult conferinţa lui Ware. Creştinismul poate însemna decrispare.

Revãd recenzia lui McCarthy a cãrţii despre ‘Facere’ a lui Jaki.
Cinã—ceafã de porc, îngheţatã.
Rusalii; ambele copile—ed..
Lecturi de vacanţã—Dumas, PF, Dna. Tey, Dra. B., Trollope ….
Datele de bibliofilie şi mersul lecturii, tot ceea ce ar fi balast într—un articol.

Joi, mã gândesc la ceea ce a scris baptistul Gordon despre Vickers, Tóibín, Lacugna şi Sf. Bernard.
Baptistul Gordon e atât un mare cititor al lui Moltmann—cât şi conştient de scãderile acestuia —sau de criticile care i—au fost aduse; ceea ce nu face ca aprecierea lui sã fie criticã sau reticentã.
Baptistul Gordon preferã scrierile scurte—în teologie, literaturã (poezia, romane de dimensiuni cumpãtate).
Relaţia cu teologia—schiţatã de preotul din roman, de romanciera americanã însãşi, de baptistul Gordon.

Jocul care s—a fãcut cu mintea şi cu viaţa mea. ‘Ce îi face ea …’.
Vin., pânã la 6 ¾, fumat.

La Missã a predicat un misionar din Ecuador, Bartolomeu Blaj; a vorbit despre bunãtatea şi eficienţa cuvântului predicat, risc şi savoare. Predica era despre o metaparabolã a Lui Iisus—şi metaparabolã în dublu sens: atât fiindcã Iisus enunţã teologia parabolei, noima religioasã a parabolei—cât şi fiindcã e o parabolã chiar despre predicat, despre cuvântare, despre rostirea cuvântului. Cuvântul Lui Dumnezeu dã savoare existenţei, afirma misionarul; iatã o accepţie nouã a savorii.
Întâlnire cu un autor, cu o scriere.
De la 7 ½, citesc Lubac, cu încurajare şi pace, pânã la semnul de la Elena (la 23 de z. de la ultima convorbire; la 19 z. de la ultimul ei apel). Am citit ceva despre calvinism, anabaptişti. Calvin—la Watson, romanciera americanã—şi trad. tendenţioasã.
Postarea despre scrierea lui Marsh—ultimul drum la Sibiu—penultimul drum la Bârlad—gerul—instalatorii—ghetele.

‘Înţeleg aşa de bine religia’.

Marţi seara—fumez şi, dupã mai bine de cinci ani, recitesc jurnalul lui Leclerc. Care e informativ pentru lumea scrisului catolic francez, pentru ce se scrie la francezi. La pg. 56, ‘reflecţia’. Imaginea laicului rãtãcit, pierdut între sutanele preoţeşti. ‘Precizie, eleganţã şi adâncime’.
Vina de a se fi fãcut din viaţa mea personalã un spectacol, un bâlci.
Aflarea între astfel de coapse zdravene (tânãra blondã, rochia; copila şatenã, ieri—orã; coapsele copilei şatene; tânãra decoltatã).
Rugãc. schimbã ceva; eu asociez fatalismul calvinist cu silniciile, cu contemplarea impasibilã a silniciilor, cu perspectiva esteticã asupra ticãloşiilor. Gândesc ca un rãsãritean, iar teologiile predestinãrii mã revoltã.

Azi, tarabe—la 12 z..
Antologia ‘Trenul de noapte’& douã cãrţi despre Cantemir (Bãdãrãu …)& cãrţile ginerelui lui Pasteur.

Ceea ce Iisus ar fi numit ‘dreptatea farizeilor’.
Prin însãşi existenţa lui, omul drept judecã lumea.
Vulnerabilitatea& necurãţia, agravarea. 6 z.& jucatul, cruzimea.
De la 9 ½, 12 ţigãri.

Ieri searã, vin., un cuplu cu un copil; el se uita dupã o tânãrã impozantã, iar soţia, o fatã cu sânii ascuţiţi, umflaţi, dupã mine.
Gândul zãdãrniciei. Zãdãrnicia a toate.
½ verii. Gândul iernãrii.
Teologicul existenţei şi demnitatea trãitului rãmân înafara scrierilor.
Lang, Gracq, De Quincey, antologia. Bineînţeles cã poemul în prozã meritã scris—la nivelul lui De Quincey, Rimbaud, Gracq, Baudelaire—în pofida şarjei lui Lang, care se declara agasat de genul acesta.

Sb., de la 12 ½, 10 ţigãri. Dentalgie.
Nu doar cã ea îmi dãdea antispastice în dentalgii—însã tratamentul funcţiona. Prostia ar fi fost aceea care ar fi râs—deopotrivã de terapie, şi de credulitate.
‘Cei care vor sã facã mai mult în viaţã, decât numai sã citeascã’.
Cele 7 z. (dum.—azi).
Fiindcã ieri, vin., am regãsit eseul lui Landry despre De Quincey (dealtfel, ceva enervant, neplãcut; însã Landry are, altundeva, remarci despre citit—la Stevenson, etc., şi bibliofilie), am reluat azi şi alte eseuri, aşa de stângace şi şcolãreşti, ale aceluiaşi—iar în acela despre Lamb am gãsit citatã o paginã a lui Hazlitt; menţionarea lui Junius mi—a amintit cã, odatã, mã interesam, avid, de lecturile lui Hazlitt şi Lamb—de ceea ce citeau aceştia doi—poate cã ajunsesem la asta prin cusurgiul Kurp …--aşa cã mi—am amintit şi de întâiul cuvânt al primului meu blog …. De Hazlitt am ajuns sã mã interesez fiindcã îi plãcuse lui Stevenson; nu prin De Quincey şi Coleridge am ajuns la eseistica lui Hazlitt—ci prin Stevenson, cãruia îi plãcea.
Fumat—de la 6 la

Dezlânarea—tomistul şi ortodoxul francez—colţul rãsfrânt—alegerea exemplarului.
Dum., cârnaţi.
Mitropolia, cinema, tarabe. 6 l.. Tratatul. Aniversarea anticipatã.
Dum., de la 8, fumat. (Ieri: 6—2.) Ieri, Hazlitt; vin., De Quincey—şi literatura licenţioasã.
Grãdina, jocuri, muşeţel. Nu suport gândul de a o şti a altuia.
Nicoll (despre ‘Marner’).
Cãrţi vechi citeşte şi Landry (Blackmore, Borrow, Marryat, Ouida, Nicoll, Birrell—pe care—l recomandã mereu, Holmes, Mencken, Hackett). Cel mai mult îi plac Birrell, Cecil, Holmes, Mencken, Maugham.
Episodicul—Nicoll, Hazlitt (Rousseau, ambii romancieri englezi).
A studia ‘dramaturgia’—adicã funcţionarea, glisarea unei naraţiuni, a unui roman—a testa. Adicã, ceea ce convinge, literar—şi în ce fel.
Macaulay. Cecil.
Nicoll.

Luni seara—citesc despre cartuzieni şi calea cartuzianã.
De la 10 ½--fumat.

Marţi—de la 4 ½--12 ţigãri.
Cititorul de SF (un Pohl, cred).
Lui Gracq îi displãcea naratorul pãrtinitor şi locvace, volubil, flecar; însã tocmai acesta face farmecul vechiului roman englez. Tocmai naratorul care ‘intervine’ mereu în povestire, întrerupând—o. Digresivitatea lui Sterne e, poate, apogeul acestei abordãri. Ideea este, probabil, de a aprecia compania ironicã şi bonomã a naratorului. Poate cã tocmai de la englezi învãţase, sau deprinsese Beyle, acest lucru.

Reascult a doua simfonie a lui Borodin; la compozitorii romantici, elementele folclorice nu mai conteazã ca folclor, ci sunt ingrediente.
În drum spre hotelul Elenei, mã gândeam la cei trei bãrbaţi—Greville, Rochester şi Beckford. Pe Greville l—am întâlnit citat prima datã la Huxley, într—un eseu citit acum 14 ani, vara; eram încã sub impresia criticii lui Eliot, nãdãjduiam sã gãsesc la Piru ceva asemãnãtor pentru premodernii noştri—nu aveam noţiunea actualitãţii poeziei. Nu concepeam gusturi mai catolice decât ale lui Eliot; de atunci, şi despre Eliot, ca şi despre Pound, am gãsit aprecieri dupã care proza le surclaseazã poezia.
Seara—fumat, din nou articole (acelea de acum peste 27 de l.—aproape 28 de l.).

Joi—recitesc lista conservatorilor, de 100 de cãrţi—cele mai rele, şi cele mai bune.
Fumat—pânã la

Beri—cinci ieri (joi), trei în ajun (bãute devreme), trei marţi.
Vin., de la 5—14 ţigãri.
Gib, Ibsen, antologia ‘Trenul …’, ‘Oţelul”& ‘Garda’.
Vin., fumat: 5—11 ½; 8—2 ¾.

La Missã de searã, la catedralã, vicarul a predicat despre asemãnãrile Împãrãţiei—Jeremias (pronunţat ‘Geremaias’), parabole gemene, truda bijutierului, cele douã soiuri de sfinţi (sfinţii nativi, şi convertiţii), monahul ca om al esenţialului, simplitatea (simplitatea cere strãdanie, altfel e simplism), prisosul—ceea ce nu meritã fãcut, despovãrarea de ceea ce disipeazã.
Altfel, nu sunt sigur cã un cãutãtor sârguincios e un convertit, cã are nevoie de convertire; dimpotrivã, unii convertiţi sunt în situaţia celui care aflã comoara în ogor. Cred cã bijutierul Lui Iisus e un cãutãtor, nu un convertit; cu toate cã un Levi poate ilustra ambele ipostaze—cãutãtorul pãcãtos.
Cele mai frumoase vorbe ale Evangheliei sunt acelea finale, despre ‘cele noi şi vechi’.
Reţinusem deconcertantele cuvinte ale Sf. Pavel despre predestinare; abia la predicã, atunci când vicarul a predicat şi despre Solomon (înţelesul înţelepciunii), am realizat cã fusesem prezent şi la întâia lecturã.
Cinã cu şaorme şi cola rece.
Suficienţa cãrţilor, remarcatã de naşul meu, ca refuz precoce al lumii şi al realitãţii.
Climatul pe care îl defineau englezul, italianul, belgianul, ortodoxul francez. Bonomia, largheţea.
I—l prefer pe Woods (pentru un film despre lupte), lui Wood.
Fumez în grabã.
Fumat, ceaţã, dansul, tehui.

Un deceniu de când n—am mai vorbit cu Roxana.
Ceaţa din zori.
Vârsta.
Deşteptarea—la 2 ½. De la 2 ½, fumat. Ieri, am fumat jum. din primul pachet pânã la 6 ¼ (înainte de Missã), şi restul de zece ţigãri, de la 8 ½ la 11. Al doilea pachet l—am fumat la bere, de la 11 ½ la 5 ½, în zori (am scris pânã la 4 ¾--formatul de adnotãri şi racursiuri şi carta criticii—crezul meu critic).
Neacceptarea femininului. Crisparea.
Rãbufnirea impulsurilor pedofile, la 15 ani.
De la definirea înţelepciunii cerute de Solomon, vicarul ajunsese, ieri, la predicã, la monahul—om al esenţialului, alegerea celor simple, despovãrarea de prisosul vieţii—gândul plãcut al despovãrãrii de prisosul vieţii, de cele de prisos, de surplusuri, de balastul vieţii, de lestul împovãrãtor.

Am reînceput sã beau în urmã cu şase ani, dupã 2 ½ ani (sem. IV—sem. VIII) în care nici nu atinsesem alcoolul; la un moment dat, am bãut cu ceva convingere. Acum beau ocazional, dar niciodatã convivial.
Azi, italianul, pe care l—am numit în trei feluri—numai numele, edituri—fantomã sudice—cu ambele prenume—cu titlul ierarhic, ‘Cardinalul’.
Atunci când cititul însuşi e deajuns, e suficient, trãirea, simţirea, bucuria.

Roxana, Mihaela Ch., Mirela, Rodica D., nevasta hazlie, Ionela, sânişorul întins al unei eleve, blonda cu fustã scurtã, eleve, Dana, fâşneaţa, tânãra rapidã—locul (dum., purtam sacoul), dosul unei copile—seara, Irina.
E., Dana, Elena, blonda cu fustã scurtã, fâşneaţa.
Binele prezent—Roxana, Mihaela Ch., Mirela, Rodica D., Ionela, Dana; înainte—Mãdã. Aerian& aiurit. Deprins numai cu cãrţile.
Aceste zadarnice cataloage şi liste de femei.
Elena, Mihaela, tânãra—orã, şatena decoltatã\ ed., degetul. Rusalii: ambele copile. Evreica.
Caracteristica scrierilor clasice—bucuria domoalã, satisfacţia. Sunt scrieri ale prezentului.
Negativul—Liz, Raluca L., Ramona C..
Marţi seara, trei evenimente neplãcute (bancnota, licheaua, taparea& uleiul, prãjeala, ouãle jumãri& buzunarul, orã). Azi, despre ouãle jumãri şi hepatalgii.
Lingeria—azi.
Pleavã. Tehui. Agerimea. Complexat. Feminismul—joia—rugãc.—‘poate’—inspiraţia& tel.—sb.& Grãdina—mi., ceaţã—vin.& luni—strategia, încercarea de tapare, urmãrile indiscreţiei.
Fumat pânã la 3. Dupã bere, cola şi cafea.

Mãdã, ’94; Kamoze, fumatul, culoarul. ’96. Rânjetul. Unchiul, la vie.
‘Foarte inteligent, foarte naiv, foarte pueril, bine intenţionat.’
Pânã la 32 de ani, nu mi—a trecut prin minte nici cã iubirea existã, nici cã ar putea sã mã iubeascã cineva.
Bucuria nu înseamnã numai extraordinarul. Rutina nu contrazice bucuria. Existã bucuria în obişnuit, în deprinderi, şi în repetare. Bucurii autentice nu sunt numai acelea neobişnuite.
Ascult Bechet.
Tel., azi—abia la al patrulea moment—sau al cincilea (zorii; cãtre amiazã; amiaza; toaca; 6)—revocarea dorinţei de ieri, de a ne mai vedea. Baia.
JamWo& Boutang& simplitatea& Landry& ‘pag.’—cf. ieri& englezii—umoriştii, scrieri.

Ieri (joi)—unisonul& inteligibilul& bunul simţ& preotul, Pãrinţii, scrierile semnificative. Azi—palparea, obiceiul englezilor, sc. XVII—XIX, istoria curtãrii.

Întâiul sonet despre rugãciune al lui Herbert e cea mai încântãtoare invitaţie la rugãciune: rugãciunea e definitã ca ‘transpunerea într—o orã a lumii celei în şase zile’, ‘om bine îmbrãcat’ şi ‘suliţã ce strãpunge coasta Lui Hristos’.
Ea mai e şi ‘vârsta îngerilor’, ‘Rai în cele obişnuite’, ‘Calea Lactee, pasãrea Paradisului’. Sonetul aminteşte de litanii. Ingeniozitatea metaforelor şi a transpunerilor e neegalatã.

Cei şapte romancieri recomandaţi de baptistul Gordon. (Probabil cã doi dintre ei ţin de literatura nepretenţioasã, ‘uşoarã’—indianul şi biologa; mi—am amintit de sarcasmul despre versurile imnului anglicanului—nivelul intelectual, ‘fruntea’, tâmpla, arcada. În registrul muzical, sunt Denver şi Cash. Pe de altã parte, douã dintre romanele recomandate de baptistul Gordon sunt despre muzicã.)
Gordon înseamnã romanele şi muzica.

Romanciera canadezã—Ep.—însã, înaintea tuturor, cinefilul cusurgiu, care discuta ecranizãrile, şi catolicii.
Cinefilul cusurgiu a girat—o, şi catolicii. Deasemeni, Chesterton, în istoria lui literarã, şi … Capote.

Buechner şi catolicul Brown.

Brown e, pentru necatolici, una din emblemele catolicismului—împreunã cu Kűng, Schillebeckxs, Rahner, Merton, Chittister, Taft, câţiva teologi latino—americani, Pennington şi Wills—aceştia sunt, pentru necatolici, catolicii care conteazã, catolicii semnificativi. Câţiva dintre progresiştii moderaţi (Kasper, v. Balthasar, Ratzinger, Lonnergan) au oarecare prestigiu. Însã interesanţi pentru necatolici sunt liberalii.

Singurul (blogger) creştin pe care—l mai citesc e un baptist.

Marţi, de la 1 ¾, fumez.

Mãrturisirile de bibliofil ale baptistului.

Muzicã& cãrţi subţiri& recitit.

Postãrile baptistului despre recitit, Dna. Goudge; baptistul vrea cãrţi lizibile, romane lizibile, nu pretenţioase.

‘O persoanã mereu îngrijoratã cã cineva se simte bine.’

Am primit binecuvântãri de la un baptist.

Teologii spun cã nu Îl pot gândi pe Dumnezeu—ca şi cum ar putea gândi mãcar alte fiinţe; omul nu poate gândi nici mãcar altã fiinţã—în dinamica şi insesizabilul ei.

Existã romane şi romancieri, teologi (Buechner—cu şapte postãri, John Colwell, Lacugna; Dale, Denney şi Forsyth), biblişti, muzicieni, poeţi menţionaţi neocazional; postãrile despre câte unii trebuie reunite de sub diferite generice. Obişnuieşte sã reciteascã. Are deprinderea de a reciti.

E bizar cã pretinsele defecte ale lui Barth sunt descoperirea lui Bultmann—nimeni altcineva nu le—a mai sesizat şi remarcat—decât Bultmann, şi cohorta de veleitari gata sã încuviinţeze. Dar nu e o criticã ce sã îi mai fi fost adusã lui Barth de cãtre comentatorii competenţi, nimeni nu i—a mai reproşat asta, nici nu i—a tãgãduit proprietatea lexicului. Cu alte cuvinte, vreau sã spun cã Bultmann e singur în a—i reproşa lui Barth inadecvarea filozofiei inconştiente, preluate.
Mai mult—pentru unii, ‘vechea ontologie, patristicã’, nu e nici un defect, nici potrivnicã intuiţiilor lui Barth, ireconciliabilã cu acestea, fiindcã Barth nu e revoluţionar într—un mod care sã invalideze şi desfiinţeze vechea ontologie. Bultmann era tendenţios, unilateral şi tributar modei filozofice. Iar ca teolog, cei mai mari nu vãd în el pe egalul lui Barth.

Torrance despre Sf. Atanasie, Calvin şi Barth. Sf. Atanasie la Torrance şi la dominicanul olandez (cf. lui P., paradoxul).

Simpatie şi compasiune. Teroarea scuzabilã.

Antonie al Surojului despre înţelesul iubirii—Sf. Isaac despre caritate sau milã—baptistul despre şase cãrţi recitite—baptistul despre cãrţile scurte, ‘subţiri’.

Scrierile, lucrurile antologate de ortodox încurajeazã.

A îi citi pe Pãrinţi cu francheţea preotului şi a romancierei americane.

Englezul, ortodoxul, abatele apreciazã ‘Imitarea …’ (care provine dintr—o mişcare catolicã mai nouã decât originile benedictine), o recomandã.

Creştinismul e ‘puţinul preţios’, ‘puţinul care conteazã’—ceea ce citea preotul din cartea romancierei americane. Creştinismul resimţit ca filozofia, şi ca adevãrul, ca piscul. Nu catehismul Romei—nici fulminaţiile de la Atos—ci gândirea vie.

La un moment dat, baptistul remarca faptul cã a citit de patru ori romanul Dnei. Goudge, recitea a treia oarã ‘Dumnezeu pentru noi’ al Catherinei Lacugna. E adevãrat cã nu conteazã cãrţile citite—ci numai acelea recitite.

Ceea ce pierde sau rateazã ‘detaliul’—prin generalizãri.

Cãrţile recitite de baptistul Gordon—Kingsolver, Shields, Godwin, MacLaverty, Potok, Seth, Davies, Tyler, Greene, 2 x Saint—Exupéry, Goudge, Keizer, Malone, Sheppard, Lacugna, DB, englezul, Moltmann, Neil, Drinkwater, Vanstone, Matthiessen. Înafarã de menţiuni ocazionale (Lacugna, Moltmann, biblişti, teologi scoţieni, Merton, scrisori, poezie, literaturã religioasã, etc.), baptistul are trei postãri despre recitit—în care numeşte întâi zece romane—apoi nouã cãrţi (între care, douã romane numite anterior)—apoi, şase cãrţi—dintre care cel puţin unul nu e roman—şi probabil cã nici Malone.
Tyler, Saint—Exupéry, Merton, câţiva poeţi, nişte teologi scoţieni, unii biblişti apar ca autori preferaţi.

La el, experienţa recitirii e mereu reiterarea bucuriei, nu e niciodatã dezamãgitoare, decepţionantã. Nu reciteşte pentru a consemna dezamãgiri.

Schillebeeckxs a avut o viaţã fericitã: a citit şi a scris. Pentru a sesiza anvergura gândirii lui, e nevoie, ca şi pentru Barth şi Rahner, ca mai întâi sã cunoşti tot ce a scris. El, Kűng şi Rahner sunt marii teologi ai catolicismului; germanicii au impus direcţia.

Poate cã francezul ‘Morgan’ are dreptate, iar eu sunt, de fapt, un social—democrat.

Dogmatica Pãr. Kűng, sau, cu un termen care—mi displace, ‘teologia lui sistematicã’, e ‘A fi creştin’.

‘Cuvânt şi Tainã. Eseuri biblice despre Persoana …’.
‘Exegezã şi dogmaticã’, a lui Vorgrimler.
Rãspunsul dat lui Robinson.
Predica despre Sf. Albert cel Mare.
Articolul din ’80 despre ‘teologia eliberãrii’.
‘Noua paradigmã a teologiei’.
‘Teologie şi eliberare’.

Simplitatea şi jargonul; mi se pare cã baptistul Gordon l—ar plasa pe Schillebeeckxs printre teologii ‘cu jargon’.

Cãrţile, articolele şi recenziile belgianului.

Kűng a fost lãudat, ca şi Loisy, pentru limpezime—altceva decât jargonul existent la Ratzinger, Rahner (blamat chiar şi de fratele sãu), Schillebeckxs.

Instinctul de a diferenţia, deosebi, distinge, nu de a amalgama şi contopi.

În general, stânga teologicã a avut tendinţa de a coincide cu stânga politicã, cu stângismul. Reformismul teologic a coincis cu acela politic.

Dra. O’Connor era ca şi romanciera americanã în privinţa lui Barth; o a doua mãrturie semnificativã. Scriitoarele americane şi Barth. Doi catolici elveţieni şi douã autoare americane.

Nu ştiam ce se mai gândeşte despre calvinistul Brunner; baptistul Gordon îl preferã lui Barth, pentru inflexiunea cordialã.

Literatura scoţianã dialectalã.

Femeile şi preoţii catolici elveţieni tind sã îl placã pe Barth, şi tind sã le placã scrierile lui.

‘Predicile nerostite’.

Când e vorba despre identitatea Lui Iisus, mintea e sortitã sã ricoşeze, sã gliseze neîncetat.

Mã gândesc cã orice definiţie, orice enunţ are o ‘crustã istoricã’, de care abia generaţiile ulterioare devin conştiente. Ceva dateazã inevitabil. Survine o dezintegrare.

Dumnezeul biblic e un Dumnezeu participant, nu ‘impasibil’; desãvârşit, da, însã participant—semn cã evreii gândeau desãvârşirea dupã alte coordonate decât acelea pãgâne.

Boff a fost avizat de Rahner; ca şi biblistul Johnson, s—a rãspopit.

Valoarea mântuitoare şi rãscumpãrãtoare îi revine Persoanei, şi nu morţii Lui Iisus—dincolo de delirurile sacrificiale ale ‘Tradiţiei’. Jertfa Lui Iisus a fost altruismul, nu supliciul şi moartea pe Cruce.

Ideea ‘viitorului deschis’, a lui Tresmontant şi Hart, întâmpinã o obiecţie insurmontabilã: indefectibilitatea şi negreşelnicia Bisericii (pentru care se poate invoca fãgãduinţa Lui Iisus—cu toate cã existã şi dilema Lui Iisus, referitoare la ‘gãsirea credinţei pe pãmânt’, ceea ce ar sugera îndoieli despre soarta Bisericii şi indefectibilitatea ei) şi preştiinţa Lui Dumnezeu.

Simplitatea expresiei (Sf. Leon I, Sf. Toma) înseamnã adâncime, nu simplism. Sfinţii Leon şi Toma sunt, în scrisul lor, simpli, fiindcã sunt nemãsurat de adânci. Simplitatea nu e simplã. Simplitatea nu e pasivã. Cere dexteritate. E despovãrarea de surplusuri.

Femeile nu ar trebui sã plângã în faţa bãrbaţilor; cu atât mai puţin, în faţa celor care le umilesc. Ea plângea în faţa lui, nu se reţinea.

Inteligenţa lor şi—a pierdut cordialitatea, firescul şi afabilitatea, dacã le va fi avut vreodatã.

Agerimea.
Cãrţi şi scris—simplitatea harului [romanele geologului rus& tratatele teologice franceze& ziarele]& strãdania (şansa de a fi un JamWo).

Judecând dupã rezultate, GS citea mai mult decât mine—poate nu ‘8—10 ore’, însã nici 0. Hiatul de 2 s..

8—10 ore& cuplul& Loara, cele câteva pag..
Elasticitatea. Agerimea. Delãsarea. Acum un deceniu—pretextul cu testele.

Mazãre cu carne& vinete, brânzicã cu roşii. Dorul dupã legume—mazãre, cartofi, tocane, mâncarea gãtitã.

Frumoasã, curatã, tânãrã şi gospodinã.
Gãtitul.

Eco, Márquez (şi alţi latino—americani), Pennac, Santana, Puric—semi—intelectualitatea.
Breban, capodopera (policierul), senzaţionalismul psihologic; Leroux şi Leblanc, ‘Lupin’, FMD şi argentinianul. Ifose.

Somptuozitatea cultului nu stimuleazã, ci înãbuşã spiritualitatea.
Danneels cere simultan simplitate şi mister.
Simplitatea—Danneels, Tournier, Ralea, evreul argentinian. Eseiştii şi gânditorii ‘lui’ Landry (nu numai Bagehot, Nicoll, Maugham, Birrell, Cecil, Mencken, Holmes, Leacock, Stevenson ca eseist). Lizibilitatea şi plictisul. Calitãţi de moderaţie. Estomparea individualitãţii.
Monahul—om al esenţialului—despovãrarea de prisosul vieţii, de surplus. La simplitate ajunge numai cine a atins adâncimea. Restul e simplism. Mai ‘metafizici’ sunt capadocienii neechivoci—Grigore Bogoslovul şi Vasile cel Mare.
Aceasta e calea regalã a simplitãţii—Vasile cel Mare, Grigore Bogoslovul, Evagrie, Leon I, Toma. Ceea ce pare ‘simplu’, e aşa fiindcã a fost bine gândit şi iscusit formulat. Simplitatea nu e para mãlãiaţã. E rezultatul strãdaniei.
Simplitatea cursivã.

Ghettoul SF. Convenţiile. Aşa se face cã SF e numai ceea ce se publicã ‘drept SF’—în ghettou. Lewis s—a închipuit un Milton cu recuzitã SF. Asemãnãrile cu Tolkien sunt mai restrânse decât deosebirile.

Asceza organicã, şi aceea mecanicã, silnicã.

Pe de altã parte, Cardinalul Martini are nevoie de Lonnergan—şi de şaradele gnoseologiei. Un filolog se adreseazã direct unui epistemolog—un alt iezuit.

Teologii schismatici de prim ordin (Lossky, Pãr. Bulgakov, Sf. Pavel) sunt consideraţi interesanţi—însã nimeni nici nu s—ar gândi sã îi compare cu Barth, Bonhoeffer, Rahner, Schillebeeckx, Kűng. Sunt mai degrabã de ordinul câtorva dintre teologii latino—americani ai eliberãrii, etc.. Interesanţi, notabili, remarcabili—însã nu mai mult; şi e vorba mai ales despre ruşi. Ei par, mai ales, exotici şi neconvenţionali, ilustrativi pentru ‘Zenul creştin’. Nimeni nu vede în ei giganţi teologici, ci figuri exotice.

Cãrţile lui Ratzinger de dupã venirea lui la Roma sunt acelea ale unui funcţionar curial, ale unui om al aparatului Romei. Poate cã tendinţa a început înainte, odatã cu numirea lui ca Arhiepiscop. Aşa se explicã nota de placiditate, de largheţe anostã. Sunt cãrţi care spun numai cât îi îngãduie funcţia bisericeascã—şi politica Romei. De aici, moderarea, atenuarea. A dispãrut incisivitatea din anii ’60. Nu mai scrie teologul independent şi emancipat, ci purtãtorul de mitrã şi, apoi, funcţionarul roman. Funcţia dicteazã conduita literarã. Scrie în limitele funcţiei.
Trãsãturile tinereţii n—au dispãrut, dar s—au atenuat, s—au estompat întrucâtva, nu mai sunt nete. S—a pierdut aplombul.

Imbecilitatea complice, ‘amilduirea’. Tonul de cloşcã, de gâscã imbecilã, complicitatea îngãduitoare şi afectuoasã. Izul de prostie greţoasã, cleioasã—cititoarele Ep. Sigrist, ale patrologului, ‘praxisul’—accentul de aferare şi de complicitate indulgentã—‘sub ochii binevoitori, complici şi aprobatori ai …’. Oamenii care s—au prins cum merg lucrurile.

Cel mai important lucru al fiecãrui om, al oricãrui om, e viaţa lui, existenţa lui, cum trãieşte—‘Nebunule, …’.

Artificialitatea religiei oficiale, artificialitatea reprobabilã şi silnicã, pe drept denunţatã de Rozanov—şi de anticreştini—de Merejkovski în scrierea lui despre Gogol. Singura învãţãturã de la maicã—mea e cã nimic nu întrece în importanţã comuniunea cuplului, iubirea sexualã, împerecherea—tot restul e pleavã.

Ipocrizia paulinã& citirea Bibliei& ‘Mãrturisirile’& nanistul& ‘înţelegerea religiei’& rãscitirea& baptistul şi romanele& farizeii& trufia, orgoliul, impresia.

‘Maicã—mea, care citeşte Biblia de …’.

O logicã geneticã, scrie Tresmontant, o logicã a genelor, guverneazã atracţia, dicteazã iubirea sexualã. Nu e nimic arbitrar, ci simţirea unei compatibilitãţi genetice; şi, pe de altã parte, unicitatea fiecãrei iubiri. Existã multiple compatibilitãţi genetice; probabil, un numãr mare. Atracţia mutualã traduce compatibilitatea biologicã.

Tarabe—italienii—romanciere victoriene—evreica—impulsul—cursuri—listate.

Diagramarea. Trecerea la diagramã. Adicã, reprezentarea abstractã, neconvingãtoare.

Substratul biologic al atracţiei, şi al iubirii sexuale; e ceva obiectiv, ceva dat, nearb..

Cu linii sinuoase, dantelate şi şerpuitoare. Anatomia femininã.

Ceea ce Schopenhauer numea echivocul sau ambiguitatea, e prezenţa Sf. Spirit, echivocul existenţei, imposibilitatea ‘naturii pure’, sau a ‘societãţii pure’—sau, ar spune panenteiştii, chiar a ‘Cosmosului pur’. Mai existã încã un factor. Sau: ‘e asta, şi nu e asta’. Adicã: omul, individ şi societate, nu e explicabil în termenii proprii, în termenii postulatei ‘naturi pure’, o ficţiune abstractã. Întrepãtrunderea de lumesc, cãzut, banal şi har. Coexistenţa lor.
Aceasta e încã una din aporii (unime/ Treime, unirea ipostaticã, atotputernicia harului/ pelagianism). Se rãmâne, noţional, la aceea cu care se porneşte. Dacã porneşti de la unime, eşti monoteist.
Uneori, Biserica nu condamnã ideea, sau principiul, ci forma exageratã, dezechilibratã.

Convingerea şi mecanismul (cel mai urât mers al lucrurilor). Cele şase ocazii.

Mintea femininã e ditributivã, fiindcã iubirea femininã are natura ocrotirii şi e necesar sã fie compatibilã cu alte preocupãri, nu e o smulgere, o extragere, ci o coordonare, o aţintire distributivã; iubire pe cât de adâncã şi simţitoare, pe atât de neintruzivã.

Autori a cãror viaţã nu le ‘explicã’ scrierile—lucrul s—a spus şi despre tipograful Richardson, însã şi despre militarul (artilerist, mi se pare) Laclos.
Azi, marţi, despre clima scandinavã.

Gândul planului secund; eroarea e de a cãuta în planul întâi ceea ce ţine de planul secund, al raporturilor.

TREI ŞCOLI: vechea şcoalã franciscanã era augustinianã—scotismul e mai aristotelician şi mai puţin mistic—iar tomismul e deopotrivã mai augustinian şi mai aristotelician decât scotismul. Altfel, trebuie cãutat adevãrul lucrurilor, nu al doctrinelor. Atuul scolasticii era bunul simţ, baza de discuţie, platforma comunã, deschiderea. Ca şi duelurile cavalereşti, disputele trebuiau primite. La moderni, întrebãrile lui Blaga nu îi pot fi adresate lui Arghezi, ale lui Barbu, lui Bacovia, ale lui Vinea, lui Voiculescu—ale lui Lorca, lui Valéry. Lexicul nu mai e comun. Lipseşte chiar premisa acordului. Se preferã ‘înţelegerea’, ‘interpelãrii’, abordãrii negative.
Sf. Ioan Damaschin, Nil (unchiul), Sf. Marcu şi Ghenadie—voga aristotelismului.

Trebuie observat cã Ratzinger n—a pornit de la tomism—însã tot de la un scolastic—printr—o decizie, e drept, cam de conjuncturã—sugestia primitã de la profesor al lui—scolastic pe care, însã, se spune cã l—a rãstãlmãcit—şi, de fapt, falsificat.

Ceea ce nu mã reprezintã.

Iubirea sexualã nu e epifenomenul reproducerii—ci reproducerea e epifenomenul iubirii. Darwiniştii şi bigoţii pãcãtuiesc prin acelaşi reducţionism. Iubirea sexualã e un fenomen organic, care comportã mai multe laturi. Nu e evident cã apropierea eroticã trebuie sã aibã o finalitate unicã.

‘Facerea’ nu reprezintã adevãrurile biblice cele mai venerabile—ci o teologie evreiascã destul de târzie, ulterioarã Proorocilor.

Discuţia despre sfinţirea prin credinţã sau prin fapte rãmâne o dezbatere terminologicã şi semanticã—şi, ca atare, în mare parte oţioasã. Erezia capitalã a luteranismului rãmâne imputarea exterioarã, atribuirea sau îndreptãţirea dinafarã, exterioarã, care nu metamorfozeazã, care nu preschimbã cu adevãrat omul—ci numai condiţia lui juridicã. Se poate conveni, de fapt, orice despre sfinţirea prin credinţã. Supãrã corelatul ei dogmatic, imputarea exterioarã. De aceea, mi se pare absurd sã se vorbeascã despre teozã în teologia luteranã—aşa cum a devenit moda, şi despre înţelegerea luteranã a teozei, despre teozã în teologia lui Luther.
Abia cu ‘simul justus et …’, Luther desfiinţeazã treptele sfinţeniei, ‘locurile’, gradele, mãsurile, ‘pocalele’.
Ideea îndreptãţirii prin credinţã nu e rea; nici n—ar avea cum—fiindcã e şi biblicã. Nocivã, însã, e concluzia: imputarea exterioarã. Firea umanã redusã la un scrum nereformabil, nelogodibil, incapabil de dumnezeire, la un gunoi abject. Aceasta e greşeala luteranã. Aici se surpã soteriologia lor.
Încã ceva: mântuirea, izbãvirea se face prin credinţã. Însã nu decurge mecanic din aceasta. Credinţa e condiţia necesarã, însã nu şi suficientã a mânturii; vorbesc despre credinţa predicativã, ‘pozitivã’, la care cred cã se gândea şi Luther—credinţa ca afirmare conştientã, şi deliberatã, a ceva.
Credinţa e un har, sau un dar, nu o lucrare omeneascã—şi, în niciun caz, o decizie; ca sã rodeascã, e necesar ca omul sã şi acţioneze în conformitate cu ceea ce a primit—fiindcã, dincolo de zãdãrnicia maximalismelor ascetice, nu acţioneazã în zadar.

Asortãrile iubirii, ineditul lor.

Vorbesc ca un latinist. Scandarea. Englezii.

Ceea ce nu mã reprezintã. Cu ce ies. A merita. Dezobstruat.

Gãtitul (vinete, mazãre)& prãjituri. Pentru mine, cine îmi dã mâncare, îmi dã afecţiune. Cine mã alimenteazã biologic, o face şi afectiv.
Iisus aprecia mâncarea, şi mâncatul—cãci vorbeşte des despre mâncare şi mâncat, despre prânzit, ospeţe, etc..

Romane vaste care displac nu fiindcã sunt realiste, ci fiindcã sunt numai convenţionale, terne şi, de ce sã n—o spunem, ipocrite (triada Du Gard, Duhamel, Romains). Însã îşi au cititorii şi cinstitorii lor.
Se spune cã, asemeni lui Druon, ele provin din Zola; eu i—aş adãuga pe Vallès (dacã n—am greşit accentul, ceea ce e probabil) şi pe Rolland—idealistul.
Le lipseşte acuitatea lui Beyle, justeţea, originalitatea—nu ingeniozitatea, ci, tocmai, justeţea.

Tripticul—cascada—sã n—o vreau pe stãpânã—sã o vreau pe slugã—sluga sã fie şantajabilã—şi o cârpã.

Romancierii ‘lui’ Hazlitt sunt Richardson, Rousseau, Smollett, Fielding, Sterne, Lesage, Cervantes, Mackenzie, Scott—cãrora li se adaugã, ca artã a naraţiunii, şi nuvelistul Boccaccio--câţiva dintre ei conteazã şi ca umorişti—în mare, literatura sentimentalã şi aceea picarescã; neruşinatã moderat licenţioasã. Îmi amintesc aprecierea despre Lesage a lui A.—însã, curios, nu şi pe aceea a lui ÉF, din antologie.
Numai un romancier francez, şi un nuvelist italian. Iar pentru Hazlitt, Cervantes era girat de Smollett şi Fielding. E interesant cã acest lakist nu indicã niciun roman gotic.

Iubirea în zori, la mare.

Cinstea sexualã şi financiarã.

Istoria literarã englezã spune cã modelul picaresc al lui Fielding era francez (nu spaniol)—iar modelul spaniol (care, ce e drept, chiar exista), nu era picaresc—ci umoristic. Cu alte cuvinte, nu de la spanioli derivã picarescul lui Fielding, ci prin ‘filiera francezã’, prin medierea francezã.

Imaginea decrepitudinii bãtrânului Kuprin.

Figurile tutelare ale scrisului meu sunt Rochester († 1680)—la care existã versurile, actriţele şi dramaturgia (Etherege, Fletcher, Howard, Settle, Fane, Davenant, ‘Sodoma’—dramaturgie englezã pe care a inspirat—o, sau la care a colaborat, sau chiar scrisã de el însuşi) şi romancierul Richardson, tipograful.

Tenacitatea plãcerii—în literaturã şi în viaţã—vin. şi ieri (luni).

Regulatul nu are nevoie de prolegomene filozofice, de intelectualizare, de un preambul speculativ; trebuise de la 13 ani—sau, de ce nu, de la 8—9, cât aveam la acea petrecere a adulţilor, la care ne nimerisem şi doi copii.

Nesaţul, tenacitatea şi vigoarea.

Mã gândesc cã existã o laturã Fielding a lui Beyle—nu numai cu Sorel—care e ‘Tom Jones’ al francezului—ci şi, deopotrivã, sau mai ales, cu ‘Lamiel’. Beyle chiar avea, într—un fel, şcoala vechilor romancieri englezi.

Frumuseţea.

Calambururi ieftine.

Raţiunea.
Raţional.

Richardson, Fielding, Thackeray, Meredith, Trollope.
Wordsworth, Coleridge, Southey, Lamb, De Quincey, Hazlitt, Keats, Shelley, Byron, Tennyson.

Richardson, Smollett, Ricoeur, Ignatie, ‘Lapham’, Rousseau.
Iezuitul& Antonie& Sorge& istoria& Brentano& Daniel& Petrescu& Dna. Hill& Walser.

Greville, Rochester, Beckford. Fuller, ‘istoricii populari’ englezi (cercetãri originale, publicate ca istorie lizibilã),

Akutagawa, Queneau, Leonov, Greville, Puşkin, Byron, Shelley, Ionesco, Musset şi Inclan—autori de Lesedrama.

Landry m—a fãcut curios despre eseurile lui Borrow, Butler, şi mai ales Galsworthy, Goldsmith, Maugham, Meredith, Hackett, Bagehot, Birrell, Cecil, Holmes, Mencken, Nicoll, Thackeray, Macaulay.

Fiecare lucru, spune unul dintre cei câţiva filozofi clasici americani, e liric în esenţã, comic în existenţã, tragic ca soartã. Mi se pare cã acest enunţ abstract a surprins toatã complexitatea vieţii—toatã complexitatea ei încântãtoare şi redutabilã.

Filozofii clasici americani sunt, împreunã cu meteoricul, timpuriul Edwards, şi amintindu—i şi pe transcendentalişti, James, Royce, Peirce, Santayana şi Whitehead.

Instinctele mele, gândirea mea instinctivã sunt de stânga, sunt socialiste.

Ceea ce place, deopotrivã la clasici şi la Beyle, e nu universalitatea, ci autenticitatea, ‘trãsãtura adevãratã’. Ceea ce enunţã ei desluşit, rãspicat, corespunde unei intuiţii confuze, nelãmurite.

Cãrţile sunt produse ale vieţii, de aceea numai confruntarea cu experienţa directã le poate face interesante, trebuie judecate cu standardul vieţii. Cãrţile nu se explicã prin alte cãrţi. Înţelegerea a ceea ce se aflã în cãrţi nu paote veni tot din alte cãrţi. Numai experienţa directã scoate la luminã ceea ce se aflã în cãrţi. Nu existã o autonomie a livrescului. Numai viaţa dã priceperea cãrţilor. Cine nu ştie decât cãrţi, nu cunoaşte nici mãcar ceea ce se aflã în cãrţi, care sunt un complement al experienţei—nu un substitut. O lume de cãrţi, sau o lume din cãrţi, e una falsã. E rãu când cunoaşterea minuţioasã a cãrţilor provine din tendinţa de a evita experienţa, derivã din evitarea experienţei.

Despre esenţe se scrie liric—despre existenţe, umoristic—despre destine, tragic. Aplicabilitatea principiului sau a axiomei lui Santayana.

Joi seara, visez la întrebuinţarea gelurilor intime. Visam la cum aş întrebuinţa nişte geluri intime, cu câtã dibãcie.

Mã gândesc la trad. din Boccaccio—la ce s—a tradus: ‘Decameronul’, în douã ed. (una, impozantã, întâia pe care—am vãzut—o; o alta, în douã vols.), vreo douã cãrţi în format mic (pe una, ‘Viaţa lui Dante’, am citit—o), şi capodopera analiticã—de la care, gândul mã duce la nişte rev. didactice din ’90, ceva de speculã—la încercarea de speculã cu pedagogia limbilor strãine—şi la fratele traducãtor—şi, apoi, la trilogia ecranizãrilor italiene.

Scriitori ca Scott şi Stevenson dau o idee despre rangul nuvelei.

Boccaccio, Richardson, Beckford, Macaulay, Rousseau, Galsworthy, Howells sunt pentru mine ceea ce De Quincey fusese pentru evreul sudamerican. Sunt un umanist, în sensul boccaccian.

Zorul de a judeca.

Crezul meu e umanismul, adicã simpatia, largheţea inteligentã şi promptã, iar ‘Decameronul’ e mai aproape de Iisus, decât sunt cartuzienii.

Unii spun cã Boccaccio e avangarda sc. XIV, în avans faţã de duhul veacului sãu. Istoria culturii, ca miracol—sau secvenţã de miracole.

Dezicerea de la 49 de ani.

Primele culegeri ale lui Benn aveau titluri de albume mohorâte nemţeşti, de vacarm nemţesc. Seara de 21 [joi]. La 5 z..

Izul de gheretã de portar, de slugã, de lacheu, de valet, de ciomãgit.

Perplexitatea e de ambele pãrţi, e mutualã. Stângãcia e dublã. Greşelile sunt de ambele pãrţi.

Ce are de oferit, înafarã de pretenţii—care, cu aceeaşi meserie, şi—ar fi avut rostul cu douãzeci de ani înainte—fãrã pasul IV, fãrã ‘vreun an’, fãrã angarale şi fãrã vârsta pe care de—acum o are.

Declararea bucuriilor obişnuite cere obişnuinţa bucuriei, a bucuriilor.

Anglicana, pianistul Gherea, kantianul francez rãscitit de A., autorii malaezianului, scrieri semnificative, englezul, climatul, neamţul, romanciera americanã, baptistul (LaCugna, Pãr. HK, scoţienii ‘lui’), cãlugãrul flamand—cititul, scrieri citabile—analize. Analize& patrologul& scrieri teologice, rangul, a testa. Surogate.
A.—ed., rãscitirea, englezul, romanciera americanã. Baptistul. Benn şi lista\ tabelul lui.

Lizibilitatea [v. autorii ‘lui’ Landry—Cecil, Holmes, Mencken, Maugham, Birrell, Nicoll, Bagehot, etc.].
Scrieri despre literaturã—Hazlitt, Thackeray, Trollope, Meredith, Doyle, Maugham.

Scrieri studiabile. Analize.
Analize& a testa.
Analize.

În critica literarã, mai bine zis în estetica criticii literare, alternez douã forme—‘pagina’ (ME, Ralea, MT, baptistul Gordon despre romane, GC al gazetãriei, JG al formatului lejer), şi studiul, articolul, analiza (mai ales englezii—Hazlitt, Thackeray, Trollope, GM, poate Doyle, Nicoll, Bagehot, etc.)—studiu rezumativ, articol sau analizã; mai existã şi tendinţa ‘ocaziei de a fi, aici, un JamWo’. ‘Pagina’ e o exersare a gustului.
Estetica paginii de criticã literarã—scânteierea—ME, Ralea, GC, baptistul Gordon despre romane—simplitatea.

Autorii scoţieni nedialectali—ca Smollett şi catolicul Doyle. Mai mult, existã aceşti autori scoţieni fãrã o tematicã scoţianã.

Formatul ‘paginii’.

Ar putea sã fie semnificativ cã, exceptându—l pe Poe, toate marile nume ale policierului au fost catolici—Doyle, Dna. Christie, Dna. Sayers, Simenon, francezii clasici.
Holmes, Poirot şi Dra. Marple, Maigret au creatori catolici; numai Dupin face excepţie.
Gândul mi l—a dat o idee despre fanatismul religios: cã un minoritar fanatizat ar putea asocia policierul cu deprinderea Spovezii, etc..

Holdele mãnoase de adolescente ivite anual de patrie.

Muzicã religioasã intonatã de beţivi—DINTE.

Ecranizãrile stevensoniene subliniazã pe de o parte straniul, sinistrul, pe de alta—şarja dickensianã. Universul naraţiunilor lui apare, ecranizat, ca o lume stranie şi populatã de fãpturi execrabile, ameninţãtoare şi sinistre. Univers, adicã, neospitalier şi strãbãtut de fiinţe haine. Aventurile povestite nu—s idilice.

De controversatul Boutang—cel puţin 12 cãrţi (critica literarã—4 vols., romanele faulkneriene, filozofia, comentariile la ‘Banchetul’ şi ‘Parmenide’).
Boutang—clasicist, anglist, romancier, critic literar, filozof, autor politic, ziarist şi cronicar.

Adam, americanii şi dominicanii (YC şi belgianul).
Cititul.
Bibliofilia.
Recititul\ rãscititul.
JamWo.
Boutang.
Autorii ‘lui’ Landry.
Hazlitt, Thackeray, Trollope, Meredith, Doyle, Maugham.
Romancierii englezi.
Simplitatea—belgianul, MT, Ralea, evreul argentinian.
‘Pag.’, limpezimea—ME, Ralea, GC, etc..

Reflectez adesea la Boutang, pe care mi l—a semnalat, ca filozof, Steiner. Ironia sorţii a vrut ca trei evrei francezi sã fie promotorii lui filozofici. Reflectez la competenţa lui, la neveleitarismul lui; pentru mine, e un autor simbolic, şi ceea ce era De Quincey pentru evreul argentinian—rezumatul literaturii. Cu autori ca Boutang, Marcel, Maurras, dreapta francezã nu era, probabil, aşa de caricaturalã ca în reprezentãrile culturii principale\ oficiale; îmi amintesc cã am citit într—o rev. cã Maurras era surd. Îmi amintesc şi cã l—am întâlnit menţionat în sinteza de poezie francezã modernã.
Existã şi linia ‘nici Barthes, nici Boutang’.
Revenind la Boutang, merita sã fi fost unul dintre protagonişti; şi e o nedreptate cã n—a ajuns. Scrierile lui nepolitice sunt autonome, netributare politicii pe care a fãcut—o. Existã, cu alte cuvinte, un ‘celãlalt Boutang’, nepolitic, autonom de politica fãcutã sau servitã.
Rezultatele majore ale lui Boutang sunt fie foarte timpurii (critica literarã, demaratã devreme), fie târzii (filozofia); a fost clasicist şi anglist. A tradus din, şi în englezã. Traducãtor el însuşi, a teoretizat actul traducerii—o altã laturã comunã cu Steiner.
A fãcut, din pãcate, gazetãrie colericã, s—a compromis cu troglodiţii xenofobi.
Nu ştiu ca Tresmontant sã se fi pronunţat vreodatã despre colegul sãu, metafizicianul de la Sorbona—şi nici despre mentorul acestuia, cvasievreul; însã a fãcut—o în termeni rãspicaţi, tranşanţi, despre Maurras şi Clavel. Iar un articol despre Boutang aminteşte ticãloşia maurrasianã legatã de MAGNIFICAT.
Boutang a fost un mare comentator, de filozofie şi de poezie—Platon, Scève, La Fontaine. Politicianul e anost—literatul angajat, etc.; criticul literar şi filozoful sunt remarcabili, romancierul meritã discutat.

Înãlţarea de la frumuseţea impersonalã, stereotipã, la aceea personalã; e un gând pe care—l am câteodatã. Se spune cã îi gãsim frumoşi pe aceia pe care îi iubim. De fapt, le descoperim frumuseţea. Ni se relevã frumuseţea lor PERSONALĂ, caracteristicã.

Sacralitatea şi banalitatea sexului.

Baba care arunca vreascuri pe rugul lui Hus.

Interesantã era viaţa mea şi pe vremea Roxanei, acum mai bine de un deceniu.

Teologic, sunt de partea lui Zwingli; la protestanţii radicali îmi displace numai teologia ispãşirii, a jertfei substitutive.

Zumthor, Steiner, Ricoeur, Girard, Gauchet, Serres.

Fragmentând o lecturã, o disipezi, ajungi sã citeşti pagini, nu o carte—nu mai sesizezi melodia cãrţii, valul ei afectiv.

În a doua ½ a sc. XIX, întâietatea culturalã şi—o disputau doi basarabeni şi un transilvãnean; ceea ce nu e rãu pentru recunoaşterea meritelor.

Cel mai adesea, dorinţa de unison, revendicarea unisonului, nu e decât dorinţã de dominare, revendicarea dominãrii. Nu e strãdania de a ajunge la o soluţie comunã—şi nemulţumitoare pentru ambii.

Numai inteligibilul nu mã plictiseşte.

Secãturilor le plac cãlãtoriile.

A fi conştient de limitãrile celor admiraţi.

Inteligibilul e unicul neplictisitor.
‘Numai împotriva Ta am pãcãtuit’. Nu existenţa trebuie tradusã în termenii idilei—ci idila în aceia ai existenţei. Lãuntrul, religia, poezia, grecul, rânduiala neoplatonicã, analize, iernarea, tarabe, ploile.

Interpretarea care e ortodoxã numai cu condiţia sã fie reinterpretatã.

Aristotel, filozoful bunului simţ, era numai un pedant întortocheat, pe lângã o femeie care cautã apropierea; ele sunt rodul neamului omenesc. Bunul simţ de care sunt ele capabile în descifrarea vieţii.

Boutang a reflectat în adâncime, cu autenticitate, a reflectat cu profuzime; nu e numai ingeniozitate şi perspicacitate, ci adâncime şi autenticitate, ceva testat, ‘încercat’.

Bunul simţ—Arhim. Teofil.

Romanciera americanã& autorii patrologului. Analize.

Ca la romanciera americanã—Pãrinţii (capadocienii, alexandrinii, Maxim), misticii, cei patru neptici, ÉG, LaCugna, Boutang, Héllo, PC, belgianul, HK, WK, PE, Chenu; ‘Noii teologi’ la PE—6 ¼ ani. Baptistul.
Preotul—existenţã.
Pacea Sf. Spirit. Autotr..
Relaxarea cu luare—aminte.

Preotul. Singurãtatea preotului. ‘Pag.’. Gândirea. Ca despre LF şi Calvin. Înseninarea. Raza.

Interpunerea—şi plecatul la mare. Palierul—azi—joi. Vremea—preotul—lecturi—reflecţia. ‘Pag.’.
Englezul şi quietistul. Baptistul.

Cu firescul unui contemporan, şi cu veneraţia unui discipol.

Prezentat ca un fel de derbedeu teologic, Pãr. Kűng face, de fapt, impresia unui domn foarte distins, foarte rasat şi fin.

Pãr. Congar a trãit sã vadã ecumenismul preluat/ confiscat, din mers, de avangardişti. De unde, stupoarea pe care i—o reproşa Pãr. Jaki.

Trilogia. Ideea de capodoperã cuprinzãtoare—luteranul, BL, WK, LaCugna, ortodoxul Hart.

Sunt deprinse cu asta, au obişnuinţa de a fi palpate (Pepys& victorianul& Rodica D.& contabila& degetul\ 43)& distincţia, treapta, deosebirea. E ceva cu care ele sunt obişnuite; nu le revoltã. Face parte din apropiere, caracterizeazã paşii. Face parte din rutina apropierii, din ceea ce se obişnuieşte.

Legenda lui Ludovic al XVII—lea încã avea sã mai alimenteze, la sf. de sc. al XIX—lea, delirurile maniacale ale lui Bloy—care era, presupun, monarhist. Întreaga lume stranie a policierului francez—incipient, sau aflat la prima tinereţe—de la Balzac şi Féval, la Gaboriau, Leroux şi Leblanc—provine din afacerea Ludovic al XVII—lea. De aici, probabil, severitatea remarcabilã a straniului.

Biblistica nu spune despre ceea ce nu e autentificat, cã e fals—sau imposibil—ci cã nu avem certitudinea cã e adevãrat. Plauzibilitatea e altceva.

Un tabel al creaţiei lui Stevenson aratã mai multe romane, microromane şi culegeri de povestiri [4], decât mã aşteptam—însã nu menţioneazã eseistica. Bibliografia lui Stevenson a fost întotdeauna o enigmã pentru mine. 11 romane (douã, în colaborare), 2 microromane, patru culegeri de povestiri alcãtuiesc creaţia narativã.

Scoţienii neregeionalişti, nedialectali, fãrã tematicã scoţianã, subiecte scoţiene.
Defectele romanelor istorice—ale celor câteva romane istorice.
De unde sunt culese aprecierile lui Doyle despre literatura lui Scott şi Stevenson.