Ascultând un cântec despre Hindustan, mã gândesc ce bine—ar fi fost dacã nu musulmanii, ci creştinii ar fi convertit India, sau pãrţi din ea—fie şi cu sabia; în câteva generaţii, urma silniciilor s—ar fi şters—ca—n ţinuturile supuse de ruşi—sau chiar ca—n Europa naţiunilor convertite de la o zi la alta. Existã nestorienii din Malankara; e prea puţin.

Despre cursurile lui Aristotel, amalgamare, ‘dorinţa mimeticã’

Despre cursurile lui Aristotel, amalgamare, ‘dorinţa mimeticã’






De la Stagyrit nu avem ‘eseuri’, ci cursuri. ‘Eseu’ e impropriu nu numai ca anacronism. Ceea ce a rãmas de la Stagyrit sunt nu scrieri, ci cursuri pronunţate.
Gãselniţa fericitã; pe de altã parte, mult din metafizicã se gãseşte în ‘Fizica’, îi e alocat, atribuit fizicii, ştiinţei naturii.

Oamenii ‘câştigã’ participarea, implicarea, cu preţul pierderii eului.

Amalgamarea, contopirea e tendinţa minţii şubrezite. E şi semnul unei percepţii nesigure şi vagi.

Mai existã încã oameni la care sã mã pot gândi cu simpatie, şi pe care sã îi cred deasupra animalitãţii.

Faimosul Girard, academician, forţeazã uşi deschise, a fãcut carierã descoperind apa caldã. Existã imitaţie—oamenii imitã—oamenii doresc, imitând. Imitaţia se strecoarã pânã şi în dorinţã! Arhimedic! E destul de ieftin ca Girard sã ilustreze generalitatea principiului ‘dorinţei mimetice’ prin … modã, snobism, gelozie; nimeni nu contestã aplicabilitatea/ valabilitatea restrânsã, particularã, parcelarã, ci universalitatea. Psihologia socialã a imitaţiei, sociologia imitaţiei, e una. Corolarele sunt absurde. Cazuri de educaţie literarã, de inspiraţie, sunt amalgamate.
Multe comportamente umane sunt structurate de cãtre imitaţie. E mai puţin decât afirmase Tarde!
Exemplul altuia poate sã fie util, poate încuraja, inspira, înviora, dezmorţi, cãlãuzi. Girard vorbeşte numai despre negativitatea imitaţiei. Amalgameazã în aceastã negativitate comportamente disparate, cu semnificaţii foarte diferite.
Adesea, imitarea înseamnã progres, învãţare, nu epigonism. Din dorinţa, poate mimeticã, de a emite o teorie, Girard amalgameazã fenomene eterogene, neînrudite.

Stilul artistic e o sumã de procedee tehnice. Evoluţia lui, de la apariţie, poate fi urmãritã drept aceea a procedeelor tehnice aferente. Stilul e o sumã de determinãri tehnice.

Menţionarea mijlocirii sfinţilor avea ca scop conştientizarea. Biserica se pãtrundea, în acest mod, de adevãrul cã rãposaţii mântuiţi mijlocesc în folosul viilor.

‘Margot’. Roussel. Fraser& Grost. 2 x romane. Lume—la 2 s.. Chabon& Ellis. Deprinderi. Firescul. Roussel& însoţirea.

Existã la Proust ceva de licean sârguincios, silitor, lipsa de tact şi intempestivitatea isteaţã a şcolarului avansat, sârguincios.

Avansez cu studierea zoologiei umane. O trãsãturã a jivinelor—ei sunt sentenţioşii aşezaţi, apodicticii, sfãtoşii, ritoşii—ulceraţi de pizmã, frustrare şi ciudã—cei care fac omisiuni ciudate, etc.. Ei sunt cei care condamnã la moartea prin asfixie—naturi de egumeni, de apodictici tacticoşi. Tot ei pãlãvrãgesc despre ‘polul monastic al lumii’—învârtiţii încoţopeniţi care umblã, pe cât se poate, dupã succese foarte terestre—dupã modelul lui Nae, Nichifor şi Pamfil. (Iar despre ruina filioquismului nu se vorbeşte de nicãieri mai bine ca de la Paris.)
Adevãratul chip.

Cu excepţia lui Dumitriu, niciunul dintre cartezienii pe care îi ştiu (adicã, Noica şi Chartier) nu a pãrut prea interesat de legãturile lui Descartes cu Montaigne şi cu Galilei, cu noua fizicã—şi, în general, cu lumea intelectualã a vremii lui.

În pamfletul sãu împotriva teoriei cometelor a iezuitului Grassi, Galileo se înţelege pe sine în acelaşi fel ca Montaigne—drept acela care testeazã, care pune la încercare. Nu e vorba de ‘modestia încercãrii’, de asumarea vreunui provizorat, ci, dimpotrivã, de a estima, de a evalua. Italianul dã înţelesul corect, autentic, al eseisticii. Eseistul e cel care evalueazã, care testeazã. A încerca nu înseamnã a tenta, ci a testa, a evalua.
Galilei cântãreşte ‘lucrurile cuprinse în ‘Libra astronomica …’. Le încearcã, le evalueazã. Nu e vorba de prudenţã—ci, dimpotrivã, de asumarea unei funcţii de apreciere.

Câteva excerpte pentru uz propriu din scrierile lui Fraser despre thrilleruri

what every airport newsstand thriller ought to be: a multiperspectival novel of a hundred and eighty-nine paperback pages, none of them superfluous
an ideal summer read, an ideal winter read, too, when you want to get away to the sights and smells and drinks and general texture of the tropics
Hamilton is one of the three best American thriller writers, the other two being Dashiell Hammett and Ross Thomas
the Helm books, the twenty-eight-volume series about counterterrorist government agent Matt Helm that began in 1960 with Death of a Citizen and continued into the Nineties
[Ep. Sigrist. V. Queneau& ‘Fantomas’. Evreul Stahl, Teachout, ‘Bond’, merite/ opincarul.]
the best of his five excellent Westerns, Smoky Valley (1954), has a similar clarity, firmness of outline, physicality, and abundance of memorable scenes
The Helm books weren’t the first important American series about a government secret agent. So far as I know, Edward S. Aarons started things off with Sam Durrell in Assignment to Disaster (1955)
The Mona Intercept is a valiant try at a multiperspectival, fat-best-seller, airport-newsstand thriller, a splendid read in parts, less than convincing in others, though never dull; a thinking person’s precursor to Frederick Forsyth’s big-ship thriller, The Devil’s Alternative (1982)
AP—plajã& francezii—‘garã’& muzicianul—‘senzaţionalul’.